Prolog (Hello world !)

« Iar dacă nu ai exis­ta
Spune-mi de ce eu aș mai exis­ta »
și
« Iar dacă nu ai exis­ta
Aș fi numai un punct în plus
În lumea asta care vine și pleacă
M-aș simți pier­dut »(Joe Das­sin, “Cos­tum alb”, 1975)

Se făcea deci cu cin­cis­pre­zece ani înainte de Internet.

Așa că ceea ce putea să înspăi­mânte pe Joe Das­sin nu era decât o even­tuală inexis­tență a dră­guței lui, nu cea a rețe­lei rețe­le­lor.
Totul se schimbă : trei­ze­ci de ani după naș­te­rea web-ului, se zice că fără un site, e pur și sim­plu ca și cum n-ai exis­ta.
La care se adaugă în prezent arti­le­ria grea a contu­ri­lor You­Tube, Face­book, Twit­ter, Ins­ta­gram, Snap­chat. And coun­ting…

M-a ferit Dum­ne­zeu, căci nu am nici unul.

Lucru nostim, pen­tru că nu am de loc sen­zația inexis­tenței mele de-a lun­gul aces­tor trei dece­nii.¹ Ba chiar dim­po­trivă.
Am scă­pat ast­fel de la cea mai mare jefuire căreia poate să cadă vic­timă o per­soană în tim­pul vieții ei : cea al tim­pu­lui.
Din ceea ce s-a putut sal­va, o parte am cedat-o pen­tru a mulțu­mi nevoile unei reve­lații până la urmă des­tul de târzii :

Scri­sul, izvor al unei bucu­rii fără seamăn.

Totuși o foaie albă sau un ecran nu ar putea fi îne­grite înainte de a-ți vedea și reve­dea puiul de o sută de ori, de o mie de ori…
Și iată în ce fel am putut să des­copăr cel mai bogat ali­ment pen­tru inte­lect, poate încă mai consistent decât citi­tul.
Căci el trage tot ce are mai bun din pro­priul său eu pen­tru ca să hră­nească îna­poi ace­lași înlăun­tru.² Un fel de cir­cuit închis.

Și uite cum se câș­tigă dependența.

Acum două­ze­ci de ani am com­pus pri­ma scriere mai mult sau mai puțin coe­rentă și – cred eu – demnă de acest nume și pe care o redes­copăr.
Zece ani mai târ­ziu, în pra­gul publică­rii unei cule­ge­ri de eseu­ri, am pus capăt unei lun­gi per­ipeții cu o edi­tură fran­ceză.
În fine, anul tre­cut, mai multe reviste lite­rare nu au ținut să publice o colecție de nuvele și de scurte povestiri.

E grea edi­ta­rea când nu se mai citește.

Cu toate astea încă mai greu e să rămâi osta­tic pro­priu­lui uni­vers de idei, cum de alt­fel și de bucu­rii, de teme­ri și de îndoie­li.
În vre­mu­rile din urmă și din ce în ce mai des, într-atât s-au înmulțit aces­tea încât sfârșeș­ti prin a te gâr­bo­vi sub apă­sa­rea lor.
Așa că măcar să îmbin uti­lul cu plă­cu­tul scă­pând de sta­tu­tul de pixel pe care îl jelea Das­sin și ofe­rin­du-le lumii întregi.

Ast­fel stând lucru­rile… “Hel­lo World !”, nu-i așa ?

LECORBEAU.BLANC³