Înțelepciuni

Câți­va stu­denți la teo­lo­gie se hotă­râră să culeagă învăță­tură de la bătrî­nul și înțe­lep­tul arhi­man­drit bul­gar. Ajunși la coli­ba lui, tine­rii îl găsiră la malul apei, așe­zat pe un butuc, cufun­dat în gân­du­ri, mân­gâin­du-și încet bar­ba cea lungă. Era o zi înso­rită, fără vânt. Peste tot liniște. Se auzeau peș­tii. Se vedeau gân­du­rile. După un timp, unul dintre tine­ri se apro­pie tip­til, îndrăz­ni să rupă tăce­rea și i se adresă sfios: „Părinte, cum e cu viața veș­nică ?” Nemiș­cat, bătrî­nul conti­nuă multă vreme să-și mîn­gîie încet bar­ba cea lungă și albă. S-ar fi zis că nu-i văzuse, nu-i auzise, nu-i simțise. În jur natu­ra parcă amorțise. Într-un târ­ziu, bătrâ­nul se opri din mân­gâiere și ros­ti rar cu glas abia șop­tit: „Eiiii, fiii moșu­lui… se mai și exagerează…”.

*

Poves­tea spune că Dalai Lama era cel mai ves­tit locui­tor al satu­lui său din Tibet. O viață întreagă toți săte­nii i se închi­nau atun­ci cînd tre­cea agale pe uliță. Și nu numai cei din sat, ci cîtă frunză și iarbă, veniți toc­mai pen­tru aceas­ta de peste munți și văi. Așa tre­ceau anii în acel sat. Primă­va­ra oame­nii se duceau la cîmp să însă­mânțeze. Vara iarăși, pen­tru ca să pli­vească buruie­nile și să ude. Cînd venea toam­na se duceau din nou, ca să secere, apoi să așeze în ham­bare pen­tru vre­mea rece. Iar cînd dădea zăpa­da iarăși se duceau, ca să nete­zească pla­pu­ma albă peste pămînt, să țină de cald. An de an, zi de zi, Dalai Lama se așe­za la poa­lele copa­cu­lui său de pe deal și pri­vea în zare la oame­nii care fur­ni­cau har­nic pe ogoare. Așa și în vara ace­lui an, doar că din­tr-o dată fața sa lumi­noasă se lumină și mai tare. Se făcu în picioare și înțe­pe­ni o vreme. Apoi, încet, ridică mâna sa dreaptă. Cum dea­lul se zărea de departe iar copa­cul din vâr­ful lui de și mai departe, oame­nii de pe câmp îl aveau mereu în vedere. Așa­dar unul dintre ei îl văzu cu mîna ridi­cată și făcu semn alto­ra, și alții la fel la rân­dul lor. Atun­ci lăsară toți unel­tele și se îndrep­tară mur­mu­rând către copac, făcând apoi cerc în jurul lui. Când mulți­mea se strânse, aces­ta lăsă brațul în jos. Mur­mu­rele înce­tară dar Dalai Lama rămă­sese înțe­pe­nit în picioare. Tre­cu timp în tăcere și, într-un târ­ziu, spre apu­sul soa­re­lui, pri­vind în zare, Dalai Lama zise: „Mă duc să caut ros­tul vieții”. Și por­ni. Încet. Oame­nii se uitară unul la altul, cer­cul se rupse pen­tru a-i face loc să treacă, iar el își conti­nuă dru­mul cobo­rând dea­lul. Oame­nii se adu­nară spre a-l conduce cu pri­vi­rea iar el își văzu agale de drum. Cobo­rî pe câm­pie și își urmă netul­bu­rat calea îndepăr­tân­du-se de oame­ni, de deal și de sat, până când din făp­tu­ra lui nu se mai văzu decât o mogâl­deață, apoi un punct la ori­zont, apoi nimic. Atun­ci oame­nii se uitară iar unii la alții, unii mur­mu­rând, alții șter­gân­du-și o lacrimă, alții ridi­când din ume­ri a pagubă. După care cobo­râră în liniște pe câm­pie, fie­care la trea­ba sa.

Tre­cură ani. Unii muriră, alții se năs­cură. Viața satu­lui nu se schim­base. Primă­va­ra oame­nii mer­geau la cîmp să pună sămânță. Vara iarăși, ca să pli­vească buruie­nile și să ude. La sosi­rea toam­nei se duceau din nou, ca să cosească și să bage în ham­bare pen­tru vre­mea rece. Iar cînd venea zăpa­da se duceau iar, ca să nete­zească pla­pu­ma de nea peste glie, să țină de cald. Și iată că-ntr-o dimi­neață un flăcău cu vede­rea mai ageră zări la ori­zont un punct negru care abia-abia se miș­ca. Nedu­me­rit, luă hotă­râ­rea să-l urmă­rească. Punc­tul ace­la venea spre ei și, apro­piin­du-se, se făcu o mogâl­deață care se mărea din ce în ce până când omul des­luși o făp­tură, pe care însă n-o recu­nos­cu, așa că chemă pe un bătrân din prea­jmă și-i arătă făp­tu­ra. Bătrâ­nul se iți și țipă pe dată: „Dalai Lama !”. Oame­nii din jur arun­cară unel­tele și se repe­ziră către cei doi. Din gloată izbuc­niră strigăte: „Dalai Lama, Dalai Lama !” Se strânse lume multă până ce aces­ta ajunse la ei, croin­du-și apoi cu gri­jă drum prin mulțime. În vîr­ful dea­lu­lui copa­cul era la locul lui, doar că puțin mai golaș. Cei mai vârst­ni­ci cunoș­teau obi­ceiul Dalai Lamei, așa că înce­tul cu înce­tul se urniră în urma lui, și după ei tot popo­rul. Anii adu­nân­du-se, Dalai Lama urcă cu greu dea­lul până la copa­cul lui, unde se așeză. Tre­cu o vreme. Oame­ni făcu­seră cerc în tăcere uitân­du-se la Dalai Lama care ațin­tea tăcut și nemiș­cat un smoc de iarbă pe care se jucau două gărgă­rițe. Din­tr-o dată aces­ta ridică frun­tea sa lumi­noasă care se lumină și mai tare. Oame­nii mur­mu­rară. Încet, el se ridică cu greu în picioare și înțe­pe­ni cam la un ceas. Apoi, scru­tînd în zare, ros­ti: „Am găsit ros­tul vieții”. Un fior și un mur­mur pre­lung străbă­tură oame­nii care-l pri­veau cu ochii căs­cați. Și iarăși se opri, pen­tru ca ceva mai târ­ziu să ros­tească, nemiș­cat: „Este un râu.” Și iarăși un fior și un mur­mur pre­lung străbă­tură oame­nii care-l urmă­reau cu gurile căs­cate. Dar iată că deo­dată, din spa­tele mulți­mii, își făcu drum prin pădu­rea de picioare un copi­laș de-o șchioapă, ca la vreo cin­ci ani, care ajun­gând în fața lui Dalai Lama se opri țanțoș și spuse cu glas tare: „Sau un pârâu!” Drept care Dalai Lama aplecă agale frun­tea către copil, îl mân­gâie cu pri­vi­rea sa cea caldă și blândă, surâse ușor și spuse încet: „Sau un pârâu.”¹

[30 sep­tembre 2023]

1. Nu-mi amin­tesc de unde am aflat-o pe pri­ma, pe a doua însă da: de la prie­te­nul meu T.D.