Delictul de opinie

(Gân­du­ri delictoclaste)

…mă fas­ci­nează. Cu atît mai tare, cu cât din zi în zi e mai acut, mai prezent. Cu cât lis­ta teme­lor vizate e mai amplă: cli­ma­tice, cultu­rale, etnice, filo­so­fice, isto­rice, peda­go­gice, poli­tice, rasiale, reli­gioase, sala­riale, sani­tare, sexuale, sociale, științifice…

Delic­tul de opi­nie apare în cli­pa când o părere, o idee sau un crez, expri­mate prin gest, cuvânt, ima­gine sau sunet, fac sal­tul din pri­vat în public. Pri­vat înseamnă – teo­re­tic și în sens strict – o per­soană. Sin­gu­lar. Public deci înseamnă mai mult decât o per­soană. Plu­ral. Teo­re­tic însă, plu­ral nu înseamnă încă fami­lie, sau cerc restrâns de prie­te­ni, sau grup de bridge. Dar cum în sens larg între sin­gu­lar și plu­ral nu s-a tras – nu se știe dacă voit sau nu – o linie roșie și nu s-a fixat o anu­mită cifră, așa cum nu s-a fixat o barieră pen­tru numă­rul mem­bri­lor unei fami­lii care pot fi cin­ci sau cin­ci­ze­ci, atun­ci plu­ral poate să însemne foarte bine în mod cu totul alea­to­riu colo­ca­ta­ri, par­te­ne­ri de squash, cole­gi de muncă sau mem­bri ai unui cvin­tet. Evident, cu cât mai largă aria, așa­dar cu cât mai mare împrăș­tie­rea păre­rii, ideii sau cre­dinței, cu atât mai grav delic­tul. Delic­tul atinge apo­geul în momen­tul în care – prin medii de infor­mare – răs­pân­di­rea ajunge mondială.

Delic­tul de opi­nie apare însă numai când res­pec­ti­va părere, idee sau cre­dință nu cores­punde unor norme com­por­ta­men­tale sau doc­tri­nare, la rân­dul lor alea­to­rii, ins­ta­late de societăți. Alea­to­riu înseamnă în cel mai bun caz că nor­mele sunt vali­date de mora­vu­ri, de masă și de durată. Nu este de pildă consi­de­rat delicvent un indi­vid care împarte într-o adu­nare par­ti­tu­ra unui cân­tec de leagăn, așa cum este consi­de­rat un altul care ține pe stradă o tiradă rasistă. Nor­mele evo­luează, se schimbă. Cu secole în urmă, a susține în piață că pămân­tul ar fi o bilă ce s-ar învâr­ti în jurul soa­re­lui ducea omul pe rug. Astă­zi, a decla­ma la tri­bună că soa­rele s-ar învâr­ti în jurul pămân­tu­lui, care în rea­li­tate ar fi un disc, s-ar vedea în schimb ca o scenă de come­die. Pro­gre­sul mișcă­rii femi­niste a făcut că pro­mo­va­rea dis­cri­mină­rii femei­lor se consi­deră azi un delict grav de opi­nie. Ceea ce nu a cen­zu­rat în unele regiu­ni ale lumii afir­mații toc­mai că accep­tate public potri­vit căro­ra femeile ar avea numai o jumă­tate de creier.

Delic­tul de opi­nie apare însă în zilele noastre și în situații care contra­zic repe­rele can­ti­ta­tive, ori­cât de neclare ar fi ele. În cazu­ri extreme, el poate lua formă și fi consi­de­rat ca atare chiar și numai între doi indi­vi­zi foarte apro­piați, even­tual chiar și legați prin sânge, în măsu­ra în care unul dintre ei e adep­tul unui anu­mit nor­ma­tiv gene­ral accep­tat, iar celă­lalt nu. E des­tul ca în acel caz subiec­tul în cauză să fie sufi­cient de acut, iar un exem­plu recent și fla­grant în acest sens este pan­de­mia. Mai mult, delic­tul de opi­nie poate să apară chiar și când omul e în mod sin­gu­lar, adică se află abso­lut sin­gur într-un loc oare­care, se uită atent împre­jur, nu zărește pe nime­ni (așa cum nu observă nici came­ra de luat vede­ri fixată pe un stâlp), după care se pune să îngîne imnul ger­man, sau pri­ma strofă din varian­ta obs­cenă a melo­diei “Katiușa”, sau să recite pasaje din “Minu­na­ta lume nouă” a lui Aldous Huxles sau din “1984” a lui George Orwell, sau – mai știu eu? – să des­chidă un bloc de hâr­tie și să schițeze scene rasiste, sexiste sau anti­se­mite. Deși nu știe să fi pără­sit nici un moment nive­lul de sin­gu­lar, deși nu e nime­ni în jur să-l fi auzit sau văzut și pe care să-l fi influențat nega­tiv, indi­vi­dul are toate șan­sele să fie inter­pe­lat pre­ven­tiv pen­tru varii apo­lo­gii în baza filmă­ri­lor secrete făcute de stat, apoi cer­ce­tat și nevoit să aducă argu­mente care să înlă­ture bănuia­la că ar consti­tui un per­icol potențial.

Delic­tul de opi­nie neagă capa­ci­ta­tea de jude­cată și de selecție, sub­sti­tuin­du-se ei în baza unei misiu­ni asu­mate sau acor­date de apă­rare prea­la­bilă a colec­ti­vității, căreia îi atri­buie oto­va și impli­cit un nivel de gîn­dire mediu, dacă nu chiar medio­cru. Din locu­ri emble­ma­tice cu o bogată tra­diție ca fai­mo­sul Speaker’s Cor­ner din Hyde Park și atâ­tea altele ase­me­nea lui în lume, el face niște ves­ti­gii ridi­cole ale unui tre­cut de care în ulti­ma vreme lumea occi­den­tală începe în gene­ral să fie invi­tată a-i fie rușine. Cu toate aces­tea, drep­tul la opi­nie există, sau încă există, însă așa cum am văzut, numai la un mod sin­gu­lar care pen­tru sigu­ranță se oprește în mod nece­sar la cei patru per­eți ai pro­priei locuințe indi­vi­duale, ris­când în caz de nea­tenție de a-i schim­ba cu cei patru per­eți ai unei celule. Dar dacă drep­tul la opi­nie e ast­fel auto­cen­zu­rat la nive­lul zero al indi­vi­du­lui sin­gu­lar, între­ba­rea ar fi la ce mai e bun el și dacă în cazul ăsta nu e oare egal cu zero?

Tind să cred că răs­pun­sul e: ba da. Se creează ast­fel o ano­ma­lie care opune liber­ta­tea fun­da­men­tală de opi­nie, idee sau cre­dință, sco­pu­lui consi­de­rat super­ior al secu­rității gene­rale, obți­nut și menți­nut prin norme opre­sive care merg până la – sau se întorc la – ace­lași indi­vid căruia (culmea!) toc­mai că i se recu­noaște liber­ta­tea ele­men­tară de opi­nie. Pe lângă autoîn­vi­novățire, fuga de răs­pun­dere, răs­tur­na­rea iden­tității și alte metehne actuale, acest dezas­truos cerc vicios al pre­tin­su­lui drept de opi­nie e una dintre cele mai per­fide plă­gi. Ca și cum nu ar fi des­tul, în fapt delic­tul de opi­nie e cu bătaie mult mai lungă, până aco­lo unde noci­vi­ta­tea pe care o poartă pro­vine din otra­va a ceea ce omul are mai de preț: gân­di­rea. Căci delic­tul de gân­dire și delic­tul de opi­nie nu pot fi despărțite. Pri­mul îl creează pe al doi­lea, care decurge din pri­mul. Opi­nia nu se întru­pează decât sub formă de gân­dire expri­mată. Opi­nia neex­pri­mată, tai­nică, nu inter­esează pe nime­ni. Dară­mite pe socie­tate?! E pro­ba­bil sin­gu­ra liber­tate adevă­rată de care indi­vi­dul se poate bucu­ra din plin și în sigu­ranță: cea de a trăi și muri cu pro­priile sale opi­nii tainice.

[14 octom­brie 2023]