Dela lume recoltate șina poila lumem prăștiate (II:II)

Pe un cîmp, se așează lân­gâ un țăran o far­fu­rie zbură­toare din care coboară o ființă scundă, verde, picioare subți­ri, burtă mare, mâi­ni subți­ri, cap mare, ochi mari, ure­chi mari și două antene de aur în vîr­ful creș­te­tu­lui. Prin hublou­ri se întrevăd alte ființe asemănă­toare. Conster­nat, țăra­nul întreabă:

«De unde veniți?!»
«De pe Marte».
«Deci sîn­teți toți marțieni?!»
«Da.»
«Și sîn­teți toți așaaa… mici, ver­zi, cu picioare subți­ri și cap mare?»
«Da.»
«Și aveți toți așaaa… mâi­ni subți­ri, ochi mari și ure­chi mari?»
«Da.»
«Și aveți toți așaaa… două antene de aur în vîr­ful creștetului?»
«Aaaa nu-nuuu, asta avem numai noi, evreii».

*

Sus pe munte, un dru­meț se oprește la mar­gi­nea unei pră­pas­tii mari. Se uită în jos: “Mă ce hău !” zice. Ia o pia­tră și o aruncă în gol. “Măă ce hău !” Ia o altă pia­tră, mai mare, și o aruncă în gol. “Măă ce hău !” Mai înco­lo vede o bucată de șină de tren. O ia cu greu și-o aruncă în gol. “Măăă ce hăăăăău !” Și pleacă. De abia face câți­va pași și hop! în fața lui un om care aleargă spre el zicând “Dom­nule, n-ați văzut cum­va o capră? O lega­sem de-o șină de tren!”

*

O fami­lie vine la pom­pele funebre să orga­ni­zeze funeraliile.
«Ce sicriu propuneți?»
«Daa, sigur, avem aici un model splen­did, din aba­nos încrus­tat cu sidef, inter­io­rul e capi­to­nat cu mătase de Siam, mîne­rele sunt de aur. Puteți adău­ga înăun­tru diverse obiecte dra­gi decedatei.»
«Da, foarte fru­mos, și cât costă?»
«Facem un preț spe­cial: zece mii pen­tru dumneavoastră.»
«Aha. Da. E mult prea scump. Alt­ce­va aveți?»
«Sigur, aici avem un model cu totul deo­se­bit pen­tru răpo­sa­ta, ste­jar, inter­ior bum­bac, mânere inox. Prețul e doar patru mii.»
«Mda, rămâne totuși cam prea scump. Mai aveți și altceva?»
«Hm, da, sigur, avem și mode­lul eco­no­mic din dula­pi de brad, fără capi­to­nare, cu mânere de fontă. O mie.»
«Daa… rămâne însă cam scump. Ceva totuși mai convenabil?»
«Da. Atun­ci adu­ceți voi moar­ta că îi punem noi mânerele.»

*

Doc­to­rul: «Pe o scară de la zero la zece, cât de curioasă sunteți?»
Pacien­ta: «Dar de unde aveți scara?»

*

Din­co­lo de ocea­nul nes­fârșit și de marea cea mare, din­co­lo de munții de aramă, peste munții de argint, mai departe încă decât munții de aur, peste codrii de cleș­tar, după ținu­tul Gheo­noaiei și râul fără de sfârșit, la capă­tul pămân­tu­lui se află cas­te­lul unde stă Făt-Fru­mos. Făt-Fru­mos se tre­zește dimi­neață, cască, se freacă la ochi, se întinde, îndrăz­nește câte­va exer­ciții de învio­rare, își pune condu­rii, mân­gâie paloșul, se duce la fereas­tra iata­cu­lui său din vâr­ful tur­nu­lui, trage dra­pe­ria de cati­fea, des­chide fereas­tra, ridică ochii spre cerul de azur și ros­tește posomorât:
«‘tu-i mama ei, că departe mai stau!!!».

*

O mașină cu două blonde intră să se ali­men­teze într-o stație de ben­zină. Iese din ea una dintre ele. Vînzătorul:
«Ce doriți ?»
«Vă rog, aveți cum­va o sîr­mu­liță lungă și subțire dar des­tul de tare?»
Vînză­to­rul cască ochii.
«Știți, am trân­tit din greșeală por­tie­ra cu cheia înăun­trul mași­nii, și ca să o des­chid tre­buie să fac un fel de laț la un capăt al sâr­mei, să o stre­cor între che­der și geam, să o împing în jos cu gri­jă până la ștuțul ușii, pe care să-l apuc și să-l trag încet în sus ca să des­chid portiera.»
Per­plex auzind atâ­ta pri­ce­pere, vânză­to­rul îi dă sâr­ma. Blon­da se întoarce la mașină și începe cu mare atenție pro­ce­du­ra, când blon­da dinăun­tru îi strigă “Mai la stân­ga măi, mai la stânga!”

*

Anul 1801, cam­pa­nia din Egipt, Gizeh. În fața marii pira­mide, Napo­leon Bona­parte, prim consul al Repu­bli­cii, urcat pe afet de tun, se adre­sează cu glas puter­nic oști­ri­lor: “Sol­dați, din vîr­ful aces­tor mărețe pira­mide, trei­ze­ci de secole vă pri­vesc.” Clipă în care, în spate, aghio­tan­tul se apleacă ușor la ure­chea gene­ra­lu­lui și-i șop­tește: “Gene­rale, vor­biți românește?!”

*

La Sir acasă sună tele­fo­nul. Vale­tul John:
«Alo?»
«John, vreau să vor­besc cu soția.»
«Sir, nu se poate chiar în acest moment.»
«De ce?!»
«Sir, Lady Bird este împreună cu un domn.»
«Cu un domn?! Ce domn?! Unde sunt, John?!»
«Sir, Lady Bird și cu dom­nul sunt ocu­pați în dor­mi­tor la etaj.»
«În dor­mi­tor ?!?! John, du-te ime­diat și vezi ce se întîmplă.»
«O clipă vă rog, Sir.»
După cîte­va momente:
«Sir?»
«Da.
«Sir, am fost așa cum mi-ați spus. Am des­chis ușa pe nesimțite. Lady Bird și dom­nul toc­mai își smul­geau hai­nele de pe dumnealor.»
«Cee?! Nu se poate! John, urcă din nou și vezi ce se petrece.»
«O clipă vă rog, Sir.»
După cîte­va momente:
«Sir?»
«Da.»
«Sir, m-am dus așa cum mi-ați spus. Dom­nul este culcat în pat peste Lady Bird și se aud tot felul de sunete.»
«CEEE?! NU SE POATE!! John, du-te chiar acum la dula­pul cu arme, ia o pușcă și împușcă-l pe domn.»
«Ime­diat, Sir.»
Se aude o împușcă­tură, apoi, după cîte­va momente:
«Sir?»
«Da.»
«Sir, am făcut întoc­mai cum ați spus. Am luat puș­ca cu două țevi din dula­pul cu arme. Am dat năvală în dor­mi­tor. Am vrut să-l împușc pe loc pe dom­nul dar n-am putut căci a sărit dez­bră­cat din pat și până să apăs pe tră­ga­ci a tre­cut direct prin fereas­tră și s-a arun­cat în pis­cină unde însă totuși am reușit să-l împușc.»
«Cum?! Ce pis­cină?! Dar John, noi NU avem piscină!!!»
«Dom­nule, ce număr ați format?»

*

Un tânăr vine la școa­la de marină comer­cială ca să se încrie.
Direc­to­rul: «Știi să înoți ?»
Tână­rul: «Da’ ce, voi aici nu aveți vapoare ?»

*

Țara Moți­lor. 1970. Un student afri­can la psi­ho­lo­gie se duce în pro­vin­cie spre a culege mate­rial pen­tru un vast stu­diu etnic. În vîr­ful mun­te­lui, la o stînă, îl întîm­pină baciul.
«Zîua bună, bade.»
Cio­ba­nul tace. Îl scru­tează sever, mormăie în barbă, scuipă pe deget și îl pipăie ca să vadă dacă nu se ia catra­nul de pe piele.
«Ce-i bade, n-ai mai văzut negru ?»
Baciul mormăie iar ceva și, după o vreme:
«Ghi unghi ieș­ti mata?»
«Eu? Din Togo.»
Baciul dă din cap domol. Și iar după o vreme:
«Ghi unghi zîci cî iești?»
«Din Togo, bade. TO-GO.»
Baciul iar cla­tină din cap domol. Și din nou după o vreme:
«Ghi­ni-ghi­ni, ghin Togo ghin Togo, da’ ghi-al cui ghin Togo ?»

*

Cum se sinu­cid bel­gie­nii care iubesc păsările?
Se aruncă de la etaj imi­tând țipă­tul pâinii.

*

Un șori­cel se cațără cu greu pînă la sone­ria de la ușa locuinței fami­liei ele­fant. Sună, după care sare jos. Des­chide ele­fan­tul. Se uită la stân­ga, apoi la dreap­ta. Nime­ni. Șori­ce­lul își drege gla­sul. Ele­fan­tul se uită în jos și rămâne mirat.
Ele­fan­tul: «Da?»
Șori­ce­lul, emfa­tic: «E acasă elefanta?»
Ele­fan­tul, sever: «Nu.»
Șori­ce­lul, emfa­tic: «Aha, atun­ci zi-i că a cău­tat-o… Eeeduaaard.»

*

Se întâl­nesc doi cunos­cuți. Unul e cătră­nit rău. Celălalt:
«Ce s-a întâmplat?»
«Ce să se întâple?… Mi-a murit câinele…»
«Vai de mine! Dar cum așa?!»
«Eiii… a mân­cat din­tr-un cal ars…»
«CEEE?! Cum din­tr-un cal ars?!»
«Eiii… păi mi-a luat foc gra­j­dul cu cai…»
«Vai de mine! Dar cum așa?!»
«Păi de la o lumâ­nare, bat-o…»
«Cum de la o lumănare??»
«Păi da, că era pri­ve­ghi la tata…»
«Aoleo, Dum­ne­zeu să-l ierte! Îmi pare tare rău.»
«Daaa… Auzi, vroiam să te întreb: ce zici, să-mi iau alt câine?»

*

Spec­ta­co­lul unui ven­tri­loc. Pe scenă, omul e așe­zat pe un scaun și ține în brațe o păpușă cu care – chi­pu­rile – dia­lo­ghează. Asta când păpușa nu ține chiar ea, tot chi­pu­rile, un mono­log, artis­tul rămâ­nând mut. Multe dintre sche­ciu­ri iau în derâ­dere blon­dele. Spec­ta­to­rii se strică de răs. După un timp, una dintre blon­dele din sală nu mai suportă și se ridică adre­sân­du-se furioasă către scenă: “Totuși cum se poate atâ­ta nesimțire?! Chiar așa, să iei lumea în bășcă­lie și să mai și faci din asta o mese­rie?! Măcar un pic de rușine nu ai?” Artis­tul, total deru­tat, încearcă să îngaime scu­zele care-i vin pe moment în minte: “Sti­mată… doamnă… eu… vă rog să… cre… deți că… e doar…” Dar blon­da îi taie vor­ba prin­tr-un gest înțe­legă­tor: “Nu-nu, dom­nule, stați vă rog liniș­tit, cu dum­nea­voas­tră n-am abso­lut nimic, eu vor­besc cu poci­ta­nia aia mică pe care o țineți în poală”.

*

După amiază înso­rită la ștrand. Unul o agață pe una. Tînără, chi­peșă, forme. “Sin­gu­rică, sin­gu­rică?” Intră în vorbă. Un suc, o țigare, o cafea. Subiecte comune. Se încro­pește o com­pli­ci­tate. La închi­dere, el: “Hai să vezi colecția mea de cărți poș­tale.” Ea: “Daa? Desi­gur.” Se duc acasă. Albume, o cafea, un coniac. Se încro­pește o relație. Se stinge lumi­na. Se retrag în pat. Convul­sii. Cear­cea­ful se fră­mântă sub zvâr­co­li­ri săl­ba­tice când, brusc, bubui­tu­ri la ușa de la intra­rea în apar­tament. Ea se aco­peră cu o pernă. El sare năuc, smulge o cămașă și crapă ușa. În față, pe cori­dor, patru băr­bați. Cos­tume negre, fețe grave, fie­care ține de câte un mâner un sicriu. Per­plex, omul e fără grai. Pe loc, cei patru împing ușa, intră tăcuți în apar­tament, dau ocol în salon după care ies pe unde intra­seră. Per­plex, omul e tot fără grai, dar unul dintre cei patru îl liniș­tește: “Conti­nuați. Nu puteam întoarce coș­ciu­gul”.

*

În vitri­na unui maga­zin din Tel-Aviv, un splen­did ceas de aur. Intră un turist.
«Bună ziua. Vă rog, cât costă ceasul ?»
Vânzătorul:
«Sti­mate domn, la noi aveți posi­bi­li­ta­tea efec­tuă­rii unui brit milah (cir­cum­ci­zie) în doar 10 minute, fără nici o durere.»
«Domn’e, pe mine mă inter­esează numai cea­sul ăsta din vitrină!»
«Sti­mate domn, vă rog să fiți sigur că aici puteți face brit milah fără durere în numai 10 minute.»
«Domn’e, să fie clar: eu vreau să știu numai cât costă cea­sul ăla!»
«Sti­mate domn, aveți aici garan­tat un brit milah nedu­re­ros în nici 10 minute.»
«Domn’e, cred că dum­nea­ta nu înțe­le­gi. Pe ce limbă să vor­besc?! Vreau să știu cât costă cea­sul ăla!»
«Dom­nule, eu cred că dum­nea­ta nu înțe­le­gi. Nu ți-e clar că aici noi facem brit milah? Cam ce-ai fi vrut să punem în vitrină?!»

*

Fău­rei 1985. Cos­tel, 7 ani, sună la veci­na de la eta­jul trei. Nu se aude nimic. Sone­ria nu merge. Bate în ușă. Des­chide vecina.
«Da mă Cos­tele, ce e?»
«Doamnă, m-a tri­mis mama să vă rog să ne împru­mu­tați două ore osul de ciorbă.»

*

Un om obse­dat că nevas­ta îl înșeală anga­jează un detec­tiv pri­vat. După pri­ma zi de filaj vine rapor­tul acestuia.
“Am văzut-o cum a ieșit de la ser­vi­ciu ținîn­du-se de mînă cu un băr­bat. Pe tro­tuar, el a săru­tat-o galeș pe gît. Ea s-a gudu­rat, după care amîn­doi au intrat viza­vi în hotel și au luat came­ra 14 de la eta­jul întâi. Per­de­lele de la cele două ferestre au fost trase. După patru­ze­ci de minute au pără­sit hote­lul, s-au îmbrățișat la despărțire iar ea a luat auto­bu­zul către casă. Nu sunt ele­mente sufi­cient de conclu­dente pen­tru a se sta­bi­li felul cum a fost ocu­pat inter­va­lul de timp petre­cut în hotel.”
Omul: “Vezi domn’e? Nesi­gu­ranța asta mă doboară!”

*

Un artist pri­mește comandă pen­tru a pic­ta un tablou care să înfățișeze prie­te­nia sovie­to-polonă și inti­tu­lat “Lenin în Polo­nia”. La ver­ni­saj se des­co­peră că tabloul înfățișează de fapt o femeie în pat cu Leon Troț­ki. Uluit, coman­di­ta­rul îl întreabă pe artist ce repre­zintă sce­na. Aces­ta răs­punde: “Soția lui Lenin cu un amant”. “Păi și atun­ci Lenin ?!” “Lenin e în Polonia”.

*

Ghiță și Vasile, prie­te­ni buni dar mai ales pes­ca­ri încer­cați, se întâl­nesc la o bere. Toc­mai întors din străină­tate, Ghiță arată mân­dru lui Vasile un mic apa­rat cu totul neobișnuit:
«Uite mă cu ce m-am pricopsit!»
«Aoleo, da’ ce mai e și năz­bâ­tia asta?!»
«Ha-ha-ha! Ehee, dac-ai ști?!…»
«Hai mă zi, nu mă fierbe!»
«Ei bine, e un apa­rat elec­tro­nic de scos râme. Din pământ!»
«Ceee?! Nu mă înne­bu­ni! Cum așa?!»
«Cum îți spun. Sim­plu: vezi ăștia doi electrozi?»
«Păi da.»
«Așa. Iei matale elec­tro­zii, ai gri­jă să nu se încurce firele între ele, înfi­gi elec­tro­zii în pămînt la câți­va metri de unde stai, după care iei apa­ra­tul ăsta și doar învârți puțin de buto­nul ăsta mare roșu. Atât.»
«Cum așa?! Și?»
«Și aștepți un pic. Și doar ce vezi că încep râmele să iasă din pământ iute de te cru­ceș­ti. Am văzut demons­trația cu ochii mei, e lucru mare.»
«Phii, păi și ce, nu l-ai încer­cat deja?!»
«Când să-l încerc bre? Că abia ieri m-am întors. Mă duc dumi­nică, adică mer­gem împreună dacă vrei. Iar acum tre­buie să plec iute că am o gră­madă de treabă.»
«Stai măi așa, că m-ai lovit în moa­lele capu­lui. Te rog eu, lasă-mi-l mie, că mâine nu lucrez și mă reped la baltă în zori că n-am răb­dare, și-ți spun și cum merge.»
«Hmmm… măi Vasile, eu să zic că ți l-aș lăsa, dar țin la el ca la ochii din cap, plus că a costat o căruță de bani…»
«Cât, zi?!»
«Lasă, mai bine să nu știi, de aia zic: ți l-aș lăsa dar te juri că ai gri­jă de el ca de…»
«Bre omule, nu ești sănă­tos?! Doar mă cunoști!»
«Bineee… dar fi foarte atent. FOARTE ATENT.»
«Da, sunt atent. Ce?»
«Buto­nul ăsta mare roșu, vezi? Are niște gra­dații. De la 0 la 7.»
«Da, văd. Și?»
«Când învârți, înce­pi înce­tișor, de la 0 la 1. Și stai un pic. Dacă nu iese nimic, mer­gi la 2. Dacă nici la 2 nu iese nimic, mer­gi încet la 3. Și dacă nici la 3 tot nu iese nici o râmă, dai la 4, Dar la 4 te opreș­ti. Sub nici o formă nu depășeș­ti gra­dația 4. Ai înțeles? Promiți?»
«Măi Ioane, am înțeles, că nu e greu, dar atun­ci de ce are gra­dații până la 7?»
«Sin­cer să-ți spun nu știu, dar așa mi-au spus la maga­zin și scrie pe pros­pect. Pro­ba­bil e o mar­jă de sigu­ranță, nu știu, sau poate stri­ci apa­ra­tul, ce știu e că nu tre­buie depășită cifra 4. E limpede?»
«Lim­pede ca cris­ta­lul. Ești un frate. Mulțu­mesc, să trăiești!»
«Bine, hai, sănă­tate, fug, ne vedem dumi­nică. Ai grijă.»
«Nici o gri­jă. Hai noroc.»
A doua zi după masă, Ghiță sună la Vasile. Răs­punde soția. «Sărut mâi­nile Flo­ri­co, pot să vor­besc cu Vasile?» Flo­ri­ca, sughițând printre lacri­mi: «Nu-e-aici-e-la-spi­taaal!» Vasile: «Ceee?! Dar ce-a pățit?» Flo­ri­ca, după ce se mai liniș­tește: «Nu-știu-a-plecat-azi-dimineață-la-baltă-și-m-am-trezit-că-mă-sună-spitalul-că-e-internat-la-camera-104…la-urgență.» «La urgență?!?! Și ai fost?» «Nu-hu-huuu- că-a-tre­buit-să-l-iau-pe-ăsta-mic-de-la-gră­di­niță… și-o-să-mă-duc-mai-înco­looo…» «Vai de mine… stai  că mă duc eu chiar acum, și te sun să-ți spun, da?» «Da-haaaa-daaa…» «Bine, hai pa și liniș­teste-te.» «Da-haaaa-daaa…»
Ghiță se repede la spi­tal, intră pâș-pâș în came­ra 104 și să nu-i vină a crede: în pat, o mumie ban­da­jată din cap până în picioare. Se uită pe ușă: came­ra 104. Tăbliță la capul patu­lui: Vasile Iones­cu. Se apro­pie de mumie. Din nas, gură și brațe ies tubu­ri. Nici vorbă să recu­noș­ti omul. Ghiță, foarte încet, la locul urechii:
«Vasile.»
Nimic. Iar, puțin mai tare:
«Vasile, sunt eu, Ghiță.»
Vasile, scâncind:
«Ghi… ță?»
«Da măi, eu, Ghiță.»
«…»
«Mă auzi?»
«…daaa.»
«Dar ce ai pățit frate?»
«…păi ce să… am ple­cat azi… dimi­neață la… baltă cum… ți-am zis…»
«Da, și?!»
«…și m-am dus… și… m-am așe­zat… și… am scos năz­bâ­tia aia…»
«Apa­ra­tul?»
«…daa… apa­ra­tul… și am scos elec­tro­zii… ăia și… i-am vârât în…»
«Pământ? Ai încur­cat firele?!»
«…daa… în pământ… nuu, n-am…încurcat… și le-am bă… gat și… am dat bu… tonul la… 0… nu, la 1»
«Așa, bra­vo, și?»
«…și… ce bra­vo?… și nimic, nici o… râmă.»
«Ah, și?»
«Păi și… am stat… un pic și l-am dat la…2.»
«Ei, și?»
«Păi și tot ni…mic…»
«Aha, și l-ai…»
«L-am dat la… 3, na, că ce…»
«Ce spui? Și au sărit râm…»
«Și n-a sărit… nimic!… n-a sărit.»
«Păi cum așa?! Și ce, ai dat…»
«…păi da, la 4.»
«Au, și?!»
«Și am stat… și am… stat, și am staat… și iar nici o râmă.»
«Vai de mine, ce vor­beș­ti domn’e?! Și ai oprit, nu?»
«…ce vor­besc?… abia mai vor­besc, nu vezi?…»
«Văd măi…»
«…așa că m-a luat așa… o boală că pier­du­sem… deja o juma… de oră cu… pros­tia aia… și m-a luat așa… o furie…
«Aoleo!»
«…da, aoleo, c-am zis… și-am întors… buto­nul la…»
«Hăăăă?! La 5?!»
«… la 7!»
«CEEE?! Păi nu ți-am zis?…Șșșiii?…»
«…și numai ce… au ieșit din… pământ doi… mine­ri cu baroa­sele și uite ce-am ajuns!…»

*

În tram­vai o mamă cu un copi­laș în brațe. O țoapă către mamă: «În ce etate este copi­lul?» Mama: «Un an și jumă­tate.» Țoa­pa: «Mai ser­vește bust?»

*

Doi lim­bri­ci, mamă și fiu, cad din­tr-un intes­tin în iarbă. Se freacă la ochi, cli­pesc, se scu­tură. Fiul: “Mamă! Ce sînt firele astea ver­zi care mân­gâie?” “Aceas­ta este iar­ba, fiul meu”, zise duios mama. “Daa ? Da’ ce e pata aia mare gal­benă de sus?” “Ace­la e soa­rele, fiul meu. El încăl­zește și dă lumină.” “Daa ? Da’ ce sunt petele astea colo­rate din jur?” Aces­tea sunt flo­rile, fiul meu, cu miros plă­cut. “Daa ? Da’ cu toate aceste lucru­ri fru­moase, flo­ri miro­si­toare, soa­rele lumi­nos, iarbă verde, noi de ce stăm în intes­ti­nul ăla putu­ros și întu­ne­cat?” “Eheei, fiule, răs­punse duios mama, pen­tru că aco­lo e patria noastră!”

*

Care este dife­rența între un peda­gog și un pedofil?
E foarte sim­plu: un pedo­fil chiar iubește copiii.

*

Ițic și soția lui Rașe­la se duc sea­ra la res­tau­rant. Ițic către soție:
«Rașe­lo, o vezi pe blon­da aia superbă?»
«Care Ițic ? Aia în rochie albastră?»
«Da. E aman­ta lui Ștrul.»
«Cum, Ștrul are o amantă??»
«Dacă-ți spun.»
«Phiii…»
«Da pe bru­ne­ta aia splen­didă din colț o vezi?»
«Care, aia în taior alb?»
«Da măi, e aman­ta lui Șloim».
«Ce, și Șloim are amantă?!»
«Păi dacă-ți spun.»
«Phiii…»
În res­tau­rant intră un spe­ci­men cu totul deo­se­bit. Ițic:
«O vezi pe roș­ca­ta asta care toc­mai a intrat?»
«Care Ițic, aia cu picioa­rele alea lun­gi și cu decol­teul ăla enorm?»
«Da dragă».
«Ce-i cu ea?»
«Ei bine, aia e aman­ta mea.»
«Vaaai, Ițic, tot a noas­tră e cea mai frumoasă!»

*

Dis de dimi­neață, tonic, preșe­din­tele se tre­zește din somn, se ridică cu gri­jă din pat, cască mulțu­mit, se freacă puțin la ochi, se întinde ușor, exe­cută câte­va exer­ciții lejere de învio­rare, își pune papu­cii, se îndreaptă către feres­trele domi­to­ru­lui, trage dra­pe­ria de cati­fea, soarbe cu vede­rea gră­di­na pala­tu­lui, des­chide feres­trele, surâde lung, ridică ochii către cerul de azur, des­chide larg brațele și ros­tește cu glas puter­nic: “Bună dimi­neața, soare!”. Pe dată se aude un răs­puns militar:
«Să-Tră-iți-To-va-ră-șe-Pre-șe-din-te! Eu sunt Păcu­ra­ru. Soare a fost de gardă ieri.»

*

Un negru se urcă în auto­buz. O bătrână îl arată cu dege­tul și strigă către veci­nul ei: “Ia uite o mai­muță! O mai­muță!” Veci­nul: “Doamnă, cum puteți vor­bi așa?! E un om ca și noi, doar că are pie­lea de culoare mai închisă. Nu se poate așa ceva. Vă rog să-i cereți scuze.” Bătrâ­na, ruși­nată, către negru: “Dragă dom­nule, vă rog să mă ier­tați, nu am știut”. Negrul zâm­bește: “Doamnă, vă asi­gur, nu e nici o pro­blemă”. Bătrâ­na: “Ia uite! Vor­bește! Vorbește”!

*

Flo­ri­ca, 93, și Cos­tel 97, căsă­to­riți de 72 de ani, deapănă amin­ti­ri de o viață la gura sobei. Răz­boiul, foa­me­tea, sta­bi­li­za­rea, națio­na­li­za­rea, colec­ti­vi­za­rea, copiii, nepoții, stră­ne­poții. Într-un târ­ziu, Flo­ri­ca: “Auzi tu Cos­tele, de mult vroiam să te întreb, tu ai fost la nun­ta mea?”

*

Huși 1980. Doi se întâl­nesc pe stradă. Unul are o plasă goală în mână. Celă­lalt: “Mă ier­tați, vă duceți la piață sau veniți de la piață?”

*

Un cetățean se plimbă pe o cărare de-a lun­gul căii ferate. Deo­dată vede un om prăvă­lit între șine. Cetățea­nul se repede, îl scu­tură, nimic: omul e în nesimțire. Îl scu­tură și mai tare. Omul nimic. În schimb se împrăș­tie în jur o duhoare infectă de alcool. În depăr­tare se aude un tren. Cetățea­nul îl scu­tură cu ulti­mele pute­ri, îl trage cu greu în afa­ra șine­lor și în cele din urmă omul între­des­chide doi ochi moi. “Omule, ești beat criță, cât pe ce să te calce tre­nul!” Omul: “Lă… ă… sați… do… m… nu’ ingi… ner.” Cetățea­nul, per­plex: ” Dar de unde știi că sunt ingi­ner?!” Omul: “Păi da…că… nu e… ești… mili… țian… ce po… poți să fii?”
[26 octom­brie 2023]