Înstrăinare? La ce bun?

(Gân­du­ri tiranoclaste)

Știu bine la ce bun: de ceva timp încoace la nu prea mare lucru.

Cu atâția ani în urmă și cu sacri­fi­cii de care mulți nu s-ar fi cre­zut în stare, am pără­sit o țară, un așa zis sis­tem, mai bine spus un întreg uni­vers stri­vit de un com­pre­sor dog­ma­tic nive­la­tor și strâmb, în rea­li­tate o himeră, un cas­tel din cărți de joc edi­fi­cat în mod ins­ti­tuțio­nal pe constrân­gere, vicle­nie, înșelă­to­rie, tică­loșie, tăi­nuire, bănuială, frică, ipo­cri­zie, chin, abuz, sără­cie, igno­ranță și atâ­tea altele care au urcat un popor întreg pe pis­cul nebunelii.

Încolțiți, hăi­tuiți, înlănțuiți, am rupt tot ce ne lega de tre­cut și de țară, am dat de pământ cu el și cu ea, cu oame­nii și cu zes­trea ei, am fugit cât ne-au ținut picioa­rele înco­tro am văzut cu ochii, iar odată ajunși în liber­tate cu o valiză de car­ton în mână și cu hai­nele de pe noi, le-am sfâșiat cu furie, am plâns, i-am plâns pe toți cei atât de dra­gi rămași închiși, am tras aer în piept, ne-am șters ochii, am sufle­cat mâne­cile cele noi și ne-am pus pe treabă.

Doar că omul nu se rupe din car­nea unui neam așa cum rupi o bucată de pâine, și așa s-a făcut că am sufe­rit iarăși, căci rup­tu­ra vine cu alte, noi și poate încă mai mari sacri­fi­cii, cele mai multe dintre ele necu­nos­cute, între care cea din­tâi e chiar sin­gură­ta­tea printre străi­ni, apoi vine cu schimbă­ri, cele mai multe dintre ele iarăși mari, că e vor­ba de lim­ba scrisă sau vor­bită, de deprin­de­ri, mora­vu­ri, înțe­le­su­ri, cerințe, tra­diții, oame­ni, și câte și mai câte.

În cele din urmă și după ani, unii reușesc pe cât pot să strângă în ei toate astea în chip armo­nios și după cum se nime­resc, ajung să cheme țară locul în care s-au fixat, adică să-l iubească cu tot ce are el bun și rău, cum se petrece de fapt cu orice liman din lume, iar ca dovadă, când se potri­vește ca la o între­cere spor­tivă să se măsoare echipe ale fos­tei și actua­lei țări, el “ține” sin­cer cu cea a țării care l-a pri­mit. (Alții însă iubesc mai puțin, iar alții de loc.)

Unii numesc asta adap­tare sau inte­grare, care – amân­două – nu se potri­vesc de fel cu feno­me­nul adevă­rat și atât de intim care se desfășoară înlăun­trul omu­lui la înce­put îns­trăi­nat, atun­ci când el devine trep­tat și pe nesimțite o com­po­nentă firească și vie a noii țări, până când și într-aco­lo încât el ajunge să împărtășească, ba chiar să se și iden­ti­fice cu cele mai tai­nice, auten­tice și solide gri­ji ale autoh­to­ni­lor, lup­tând pen­tru apă­ra­rea sau domo­li­rea lor.

Aceste lucru­ri duc la fap­tul că ființa ruptă din și îns­trăi­nată față de țara de obârșie, apoi înrădă­ci­nată în pămân­tul nou ce l-a găsit în țara care i-a des­chis brațele, deși de cele mai multe ori rămâne în adân­cul sine­lui un soi de hibrid care – vrea nu vrea – adă­pos­tește atât baga­jul gra­vat cu care a fugit cât și cel dobân­dit pe tărâ­mul unde și-a aflat noul loc – deci ființa aceas­ta res­piră în fine aerul reavăn al libertății, care se zice că e dat de democrație.

Înain­tând cu res­pect, curaj și hotă­rât pe acest drum, cel fost îns­trăi­nat ajuns înrădă­ci­nat așa apucă să vadă că a deve­nit mai străin de fos­ta lui țară, din care a fost prac­tic izgo­nit de mult de sis­te­mul ei odios sau – alt­fel spus – de care s-a lip­sit, alt­fel ris­când pier­de­rea minți­lor, decât de noua țară care l-a adop­tat tot de mult, și în care și-a construit cu migală și cu trudă o exis­tență dacă nu ideală, cel puțin corectă, decentă și – încă o dată – liberă.

Mai mult însă, căci chiar dacă condițiile funeste care l-au adus până într-aco­lo încât să fie nevoit să se smulgă din tărâ­mul unde s-a zămis­lit, deci chiar dacă condițiile astea s-au schim­bat brusc, deo­se­bi­rile între noul și vechiul loc rămân atât de mari, tarele vechiu­lui – moș­te­ni­tele ca și abia apă­ru­tele – sunt atât de violent pre­zente, încât dis­tanța care separă cele două lumi nu face decât să crească, și încă mai vâr­tos îns­trăi­na­rea lui față de vechea țară.

Toate astea erau bune și adevă­rate, însă numai până de curând.

*

De câți­va ani încoace, adevă­rate demo­crații vechi de secole, în frunte cu cam­pioa­nele lor au luat-o din ce în ce mai iute raz­na, la vale, pe un tobo­gan care ajunge drept în iadul din care toc­mai că am fugit ca din pușcă cu atâția ani în spate și unde în caza­nul cu smoală topită fierb nive­la­rea, igno­ranța, neruși­na­rea, înșelă­to­ria, bănuia­la, prefăcă­to­ria, pros­tia, vicle­nia, corupția, constrân­ge­rea, fri­ca și atâ­tea altele care împing popoa­rele la mar­gi­nea nebuniei.

Am fugit din­tr-o uto­pie tira­nică ca să ne tre­zim într-o tira­nie uto­pică ce contro­lează un umor spu­mos și cel mai ade­sea total nevi­no­vat căruia i s-au inter­zis puz­de­rie de teme cla­sate brusc ca “poli­tic inco­recte”, “etnic inco­recte”, “rasial inco­recte”, “cli­ma­tic inco­recte”, “sani­tar inco­recte” până la de-a drep­tul pri­me­j­dioase, deci ile­gale, așa încât comi­cul crud și repa­ra­tor de acum trei­ze­ci de ani apare azi cu totul ireal, greu de închi­puit că a putut exista.

Ucaz după dic­tat după decret au ucis gân­di­rea cri­tică, iro­nia, nu numai cea de gra­dul doi, ba chiar și pe cea de gra­dul unu, care o fi fiind ea, lăsând la dis­po­ziția omu­lui neîmpă­cat cu înro­la­rea minții, deci a omu­lui ana­li­tic, deci gân­di­tor, doar mai­muță­rea­la goală, deșartă, ali­niată în poziție de drepți, cea care nu atinge pe nime­ni și nimic, care nu vatămă vreo abe­rație, suflând în pân­zele pre­cep­te­lor pre­fa­bri­cate ce se vehi­cu­lează în ima­gi­ni și pe rețele.

O ficțiune poli­tică pocită la bază, năs­cută într-un context și o lume care nu mai au de mult nimic de-a face cu cele de astă­zi, s-a urcat la comen­zi ca o forță de prim rang și deseo­ri domi­nantă nu numai în frun­tea țări­lor ci, mult mai grav, a ocu­pat nive­lele cele mai mărunte în orașe, sate, societăți, ins­ti­tuții, șco­li super­ioare și infe­rioare, firme, de unde ne dis­tri­buie atât note civice și regu­li de bună pur­tare cât și contra­riul lor, sancțiu­ni cu valoare penală.

Ne-am tre­zit așa­dar într-o minu­nată lume nouă ase­me­nea cu cea veche, care a închis acce­sul nu numai la maxi­ma car­te­ziană “Cogi­to, ergo sum”, ci și la mama ei, “Dubi­to, ergo cogi­to”, lume în care, contrar unei celebre for­mule de mar­ke­ting, a deve­nit de-a drep­tul per­icu­los să gân­deș­ti dife­rit, cu ris­cul de a fi ară­tat scurt cu dege­tul și pri­vit ipso fac­to ca fiind în mod abso­lut nece­sar ori conspi­rațio­nist, ori com­plo­tist, ori amân­două și acu­zat cu mânie.

În vir­tu­tea pru­denței și a corec­ti­tu­di­ni­lor, căl­când în picioare obi­ceiu­ri stră­ve­chi, am ajuns să fim nevoiți să înlo­cuim în vorbă și în scris fires­cul femi­nin și cel mas­cu­lin cu o poci­tură gro­tescă, căci sta­tis­tic și gene­tic corectă, cât și – ferin­du-ne ca de foc să nu putem fi bănuiți de calom­nie – să fim atenți cui, cum și unde ne adresăm pe ce anume teme, că e vor­ba de doc­trine, genu­ri, climă, sexe, poli­ti­ci, etnii, însemne, rase, reli­gii, tru­peșii, idei și cântece.

Para­frazând un frun­taș bla­mat de-a lun­gul vieții de între­gul eși­chier poli­tic și care înfie­ra pe față aceste derive, se știe că azi, pen­tru ca să fie soco­tită corectă, o ființă albă tre­buie nu doar să arate un tre­cut pe de-a-ntre­gul vir­gin potri­vit nor­me­lor actuale, ci să fie atee, unită civil cu o ființă iudaică, nea­gră și LGBTQ+, la care adaug să repu­dieze isto­ria nea­mu­lui din care se trage, să fie ani­mată de ega­li­ta­tea abso­lută a tutu­ror și să cir­cule pe trotinetă.

Când, de ce și de unde a țâș­nit această teri­bilă dră­co­ve­nie, cum de s-a ajuns ca în așa-zisele demo­crații ves­tice avan­sate, pe față să fie tole­rate, accep­tate, per­mise și adop­tate cele mai abe­rante cre­dințe și cele mai diverse ano­ma­lii de com­por­tament care în cel mai bun caz fac să râdă popoa­rele încă zise tra­dițio­nale iar în cel mai rău le uluiesc, în timp ce prin spate să fie poprite chiar bazele gân­di­rii slo­bode, sunt temele pe care le va rezol­va viitorul.

*

Sigur, nu se poate spune că față de oro­rile ce ne-au izgo­nit din vechea țară, nu putem azi umbla în voie oriunde, cum dorim și cât ne ține pun­ga, că nu putem mân­ca pe sătu­rate (încer­când să ne supra­ve­ghem spre a evi­ta obe­zi­ta­tea), că nu ne putem îmbră­ca pe alese, că nu sla­lomăm între sute de canale pe tele­co­men­zi, că nu ne putem ofe­ri mași­ni și smart­foane pe pla­cul inimii, așa că la aces­tea pare să fie redus câș­ti­gul îns­trăină­rii față de vechea țară…

“Ubi bene, ubi patria?” “Dulce et deco­rum est, pro patria mori?”

Serios?

[1 noiem­brie 2023]