Geo și monștrii lui (II/II)

…Nici așa nu era prea sim­plu. Blo­gul său, pe care îl admi­nis­tra sin­gur, strân­sese un număr de adepți demn de toată lau­da, mulți dintre ei sufe­rind de ace­leași neca­zu­ri. Pe cine și cum să aleagă?!… Pri­ce­pere, zel și bună­voință găsea din belșug, pur­tate de un elan pre­gnant, ca de revanșă față de seme­ni, și din­co­lo de ei, față de o socie­tate nemi­loasă care pros­crie. În final optă pen­tru o for­mație plu­ri­dis­ci­pli­nară alcă­tuită – în afa­ra lui – din… opt (sic) per­soane. Dar ce oare putea ofe­ri fie­care din ele proiec­tu­lui urzit de Geo? Mult. Dan – pareză totală pe par­tea dreaptă a cor­pu­lui. Ben – o jumă­tate din figură recons­ti­tuită, împreună cu un umăr și mâna dreaptă. Lea – de la decol­teu în sus s-ar fi zis o zebră umană. Ric – negu­ra și tăce­rea nopții. Zoe – un corp refă­cut din creș­tet până la tăl­pi. Jan – un fel de bio­man din plas­tic în avan­pre­mieră. Ela – câte membre atâ­tea pro­teze de la coate și genun­chi înco­lo. Nic – un adevă­rat Căpi­tan Hook. Să vedem atun­ci mai în amănunțime.

Dan, 38, fost jockey pisat de copi­tele unui cal spe­riat de tunet, zbu­rat din sport și anga­jat ca arhi­var; Ben, 55, fost chi­mist grad 1, ars grad 3 la o explo­zie în uzină, divorțat, căzut la aju­tor social; Lea, 43, fostă vioară întâi, biciuită de ples­ni­rea cor­zi­lor ticluită de o rivală bicis­nică, acum figu­rantă în filme cu monș­tri; Ric, 38, fost mais­tru elec­tri­cian, car­bo­ni­zat de un motor tri­fa­zic inun­dat, ajuns sur­do­mut și mani­pu­lant de colete; Zoe, 33, fostă pro­fe­soară de balet, tre­cută prin­tr-un tobo­gan de gunoi din bloc până jos în reci­pien­tul cu sticle sparte, mamă divorțată și de atun­ci șomeră; Jan, 58, fost zidar, picat de pe o schelă șubredă în bena cu car­bid, ieșit fără piele, deve­nit bețiv la domi­ci­liu; Ela, 24, fostă acti­vistă eco­loagă alu­ne­cată sub o seceră­toare într-un marș anti OGM, tocată mărunt, tre­cută ca oloagă la mun­ca de birou; în fine Nic, 47, fost consul­tant-șef, măci­nat scurt de eli­cea unei băr­ci luată raz­na, scui­pat din cabi­net, depre­siv și recon­ver­tit ca marionetist.

Întreg acest echi­paj de pociți ples­nea de dorința rea­bi­lită­rii. La ședința de înte­meiere a societății ce urma să pilo­teze ope­rațiu­nea, Geo apă­ru ulti­mul, împin­gând cu forțele pro­prii ușa sălii și chiar închizând-o după el. Apoi, pre­cum un păian­jen uriaș, se târî ane­voie până la foto­liul larg din capă­tul mesei de confe­rință unde luă loc în aplau­zele par­ti­ci­panți­lor. Câte­va ore mai târ­ziu, atent și abil orga­ni­za­tor, omul reuși să rezolve fără prea mare greu­tate prac­tic fie­care subiect aflat pe ordi­nea de zi: crea­rea societății, adop­ta­rea sta­tu­te­lor, repar­ti­za­rea funcții­lor, a răs­pun­de­ri­lor și atri­buții­lor, iera­rhi­za­rea prio­rități­lor, tra­sa­rea direcții­lor de acțiune, sta­bi­li­rea obiec­ti­ve­lor, pla­ni­fi­ca­rea eta­pe­lor și defi­ni­ti­va­rea calen­da­ru­lui de lucru. Subiec­tul cel mai sen­si­bil îi dădu însă și cel mai mult de furcă: fixa­rea dome­niu­lui de acti­vi­tate. Sau dome­nii­lor. Pen­tru că tre­buie știut că toc­mai pe această temă esențială se încleș­ta­seră fără rost dar fără milă adepții for­mu­lei soft cu cei ai for­mu­lei hard.

Gru­pul soft înțe­le­gea iniția­ti­va ca pe un exem­plu, o lecție, în timp ce gru­pul hard vedea în ea o răz­bu­nare. Cio­rovăială în van. Până când în fine ascen­den­tul fon­da­to­ru­lui triumfă. Geo tranșă scurt și sec: peste anti­pa­tie, ciudă, ran­chiună și aro­ganță, din­co­lo de motive mai mult sau mai puțin înte­meiate, noua enti­tate ce lua naș­tere în acea zi avea să fie activă în chiar dome­niul care-i dăduse numele, argu­men­tând, expli­când, învățând, răs­pân­dind și susți­nând nes­pu­sa bucu­rie de a trăi. Și asta tutu­ror dori­to­ri­lor – muti­lați și nemu­ti­lați, urâți și fru­moși, proș­ti și deș­tepți, săra­ci și bogați, șamd. Pe moment, auto­ri­ta­tea hotă­râ­rii sur­prise, ast­fel că tre­bui să treacă ceva timp până când – după schim­bu­ri intense de șușo­te­li – cei pre­zenți încu­viințară în una­ni­mi­tate acest obiect de acti­vi­tate, spre mulțu­mi­rea decla­rată a lui Geo, care pro­nunță încheie­rea întru­ni­rii abia către seară, într-o ambianță elec­trică, fiind sta­bi­lit ca acțiu­nea să fie lan­sată cât mai repede cu putință.

Per­fect. Dar obiec­tul de acti­vi­tate ce fusese ales impu­nea drept etapă pre­mergă­toare și obli­ga­to­rie ca toți cei nouă mem­bri ai echi­pei de condu­cere să se “rezolve” ferm pe ei înșiși înainte de a se pune să argu­men­teze, explice, învețe, împrăș­tie și susțină către alții nes­pu­sa bucu­rie de a trăi. Ori acest obiec­tiv nu era de loc ceva sigur, pen­tru niciu­nul dintre ei. Fu nevoie ca pla­ni­fi­ca­rea inițială să fie schim­bată de mai multe ori. Calen­da­rul de lucru se dove­dise prea ambițios, dacă nu chiar nerea­list. Mun­ca era grea, obs­ta­co­lele nume­roase și redu­ta­bile, așa că entu­zias­mul ori­gi­nar – deși nu pie­ri – fu înlo­cuit de trudă. Ieși ast­fel iute la iveală că nimic nu se putea înde­pli­ni cu adevă­rat în acest sens, că întrea­ga caznă per­so­nală pe care o asu­ma­seră era sor­tită eșe­cu­lui în lip­sa unui ele­ment-cheie. În lup­ta fiecă­ruia cu fos­tul “sine” nu se putea birui fără o dras­tică pre­fa­cere inter­ioară. Dar pen­tru așa ceva era nevoie de o țintă nouă, de o altă rațiune de a fi. Mai ambițioasă.

În încleș­ta­rea cu pro­prii demo­ni iscați în urma atâ­tor chi­nu­ri și ins­ta­lați confor­ta­bil de atun­ci, misiu­nea mem­bri­lor gru­pu­lui era de a se pres­chim­ba din cei nouă mize­ra­bi­li în cei nouă magni­fi­ci. Cu biciul necruță­tor al auto­rității sale tot mai severe, Geo impuse fiecă­ruia o dis­ci­plină de oțel, pe care însă – ca sub­til psi­ho­log – o însoți cu un fel de îndru­mar meto­do­lo­gic ajută­tor ce cuprin­dea marile direcții pe care vii­to­rii magni­fi­ci erau che­mați să se concen­treze. Țelul urmă­rit nu era ca aceș­tia să aleagă dintre ele, ci să se stră­duiască spre a folo­si cât mai multe. Și așa făcând, după mari înfrân­ge­ri și mici izbân­zi, urmate de mici înfrân­ge­ri și de mari izbân­zi, tre­cu mai bine de un an până când, unul câte unul, înce­pând cu Nic – cel mai sâr­guin­cios, și încheind cu Lea – cea mai căpoasă, cu toții izbu­tiră să biruiască. Să se biruiască. În tot acest timp mași­na de mar­ke­ting a ope­rațiu­nii nu zăbo­vi însă ci, din contră, pre­pară cu migală și spor ziua cea mare a lansării.

Ce fel de munți gro­za­vi împin­gea Geo în fața aces­tor muti­lați ai vieții, la trup și mai apoi la suflet, cerân­du-le să-i cuce­rească cu mâi­nile și picioa­rele goale – vor­ba vine – pen­tru a se ridi­ca la înălți­mea acti­vității pro­puse? Care puteau fi oare aceste direcții de nemaivă­zută pre­fa­cere inter­ioară, ală­tu­ri de însuși­rile ce veneau împreună cu ele? Ele însem­nau deo­po­trivă a reduce orice la esență, a nu jude­ca nimic și pe nime­ni, a uita cu desă­vârșire de sine, a lucra fap­ta bună, a ier­ta fără mar­gi­ni, a fi tu însuți, a face pace cu soar­ta, a-ți ține firea, a des­chide larg poar­ta inimii, a da împără­tește, a dez­mier­da întrea­ga creație, a iubi și alege sim­plul, a milui pe alții și mai loviți, a pur­ta neo­bo­sit gri­ja seme­ni­lor, a te mulțu­mi cu ceea ce ai și ești, a te înfrăți cu natu­ra, a vedea și a lua numai par­tea bună, a-ți stă­pâ­ni mințile pen­tru a-ți înfrânge raz­nele, a-ți cunoaște limi­tele și cusu­ru­rile, a pri­mi înfrân­ge­rile, a te întoarce hotă­rât în copilă­rie, a mulțu­mi mereu pen­tru orice.

Toate aces­tea și altele încă mai multe care veneau după ele au fost să le deprindă magni­fi­cii, așa încât la ziua cea mare cînd fu să se urnească tăvă­lu­gul NBT, întrea­ga echipă se ținea drepți să pri­mească de peste tot spre îngri­jire nevoia uriașă – pregă­tită cu zel – ce rupea lanțul spre a se prăvă­li asu­pră-i. Era amia­za. În alte părți era dimi­neața, sea­ra sau noap­tea, dar poate doar în mij­loc de pus­tiu­ri, în peș­te­ri și pe vâr­fu­ri de munți, în adânc de oceane, în prăpăs­tiile pămân­tu­lui, mai știi? poate doar-doar în cot­loane unde nu mai ajun­gea nici un fel de undă să fi rămas vreun suflet neș­tiu­tor a ceea ce se petre­cea aco­lo unde bătea inima iniția­ti­vei. O casă modestă într-un car­tier oare­care, gătită ca de asalt. Șase camere pe par­ter și etaj, ase­zo­nate ca de nuntă cu tot tra­la­laul nece­sar și trei alte odăițe într-un chioșc din curte, pen­tru lecțiile de îmbunătățire. Pe stră­zile din jurul sediu­lui, mare de popor. Mașină­ria de mar­ke­ting se albise ca oțe­lul topit vreme de un an.

Așa­dar la des­chi­dere se dove­di iute că nevoile erau mult mai mari decât închi­pui­rea. Oame­nii se năpus­tiră cu toate mij­loa­cele și pe toate căile cu putință: tele­vi­ziune, inter­net, rețele, radio, prin aer pe pământ și pe apă. Pregă­ti­rea și resur­sele magni­fi­ci­lor, pre­cum și așteptă­rile lor, fură îne­cate îndată de puhoiul sufe­rințe­lor. În ciu­da unor efor­tu­ri de neîn­chi­puit, nepu­tând brusc atrage – și mai ales ins­trui – sufi­ciente aju­toare ad-hoc, echi­pa NBT nu reuși să facă față nevoi­lor mai mult decît o săptă­mână nici măcar în for­mație lăr­gită. Această expe­riență inițială se dezum­flă deci pre­cum un balon care pierde aer, într-o cruntă dezamă­gire de ambele părți, iar banii se ispră­viră înain­tea pri­me­lor încasă­ri serioase. Ședința bilanțu­lui aces­tui jal­nic eșec se petre­cu într-o ambianță lugu­bră. Erau strânși iniția­to­rul, cei opt “magni­fi­ci”, căro­ra li se adău­gau cele cin­cis­pre­zece aju­toare coop­tate pe rând. S-ar fi putut into­na marșul fune­bru, dacă nu era să fie Geo.

*

Încă de la des­chi­dere, aces­tuia îi apă­ruse viziu­nea greșe­lii sale uriașe. Măsu­rase în afară lumea și înăun­tru forțele strânse pen­tru acțiu­nea sa. Așa înțe­lese Geo că ceea ce îl mânase și avea să-i împie­dice lucra­rea era ceva care îl minase în ascuns: tru­fia izbân­zii într-o ase­me­nea faptă doar prin pute­rile lui. Viziu­nea îi sublimă firea și îi ridică fața spre aju­tor hotă­rând s-o ia de la capăt.

[30 sep­tem­brie 2023]