România a fost (urmare)

^{(Gân­du­ri politoclaste)}

Sau poate socio­claste”? Sin­cer să fiu, nu mă aștep­tam să mai pot fi străbă­tut de ase­me­nea gân­du­ri, ca o urmare a pre­ce­den­te­lor de acum peste șase ani, zise “isto­rio­claste”. Ava­lanșa bruscă de ano­ma­lii pro­vo­cată de ale­ge­rea nou­lui preșe­dinte român mătură însă totul în cale și ajunge să se dove­dească de neo­co­lit, mai tare și mai dis­trugă­toare decât orice rezervă mi-aș pro­pune. Pen­tru ca acest text să rămână în mod nece­sar în actua­li­tate, îl stre­cor așa­dar între epi­soa­dele 6 și 7 ale ficțiu­nii “L’ŒIL et le SABRE”.

Iau oare­cum ris­cul să aștern deci rapid și în vrac aceste gân­du­ri, “la cald”, cum îmi vin, pen­tru că amal­ga­mul e mult prea inex­tri­ca­bil, ghe­mul e mult prea încur­cat – între mani­festă­ri, întorsă­tu­ri, contra­zi­ce­ri, încurcă­tu­ri, confu­zii, hotă­râ­ri, dez­minți­ri, etc. Dar și nive­lul hao­su­lui la care s-a ajuns e mult peste imaginabil.

*

La ale­ge­rile pre­zi­dențiale rezul­ta­tul de la turul întâi a șocat, iar reacția gene­rală a luat o curbă expo­nențială care a atins paranoia.

Majo­ri­ta­tea medii­lor infor­mează că aparent pen­tru mulți, câș­tigă­to­rul turu­lui I este cel mai mare per­icol care pân­dește țara de la… (sic !) sta­tul națio­nal-legio­nar din 1940, cu care res­pec­ti­vul ar sim­pa­ti­za, cu ris­cul supli­men­tar vădit de a îns­crie țara în poli­ti­ca Mos­co­vei, și de ce nu?, a o “vinde” ruși­lor. Nu zăbo­vesc aici asu­pra aso­cie­rii a două anta­go­nisme crase – Rusia și Gar­da de Fier.

Ale­ge­rile par­la­men­tare ime­diat urmă­toare au gene­rat o alianță ad-hoc contra natu­rii – deci potențial inca­pa­bilă de a guver­na – între par­tide cu vede­ri cert dia­me­tral opuse, dar înfrățite de cir­cum­stanță de către un sin­gur țel comun – ace­la de a ține țara în Euro­pa, în rea­li­tate o altă formă de aser­vire, o altă expre­sie a sin­dro­mu­lui Stock­holm, la care națiu­nea mani­pu­lată aderă orb.

Nu am des­co­pe­rit un sin­gur can­di­dat care să nu afirme cu mânie că numai numi­rea sa va da o șansă țării să iasă din 35 de ani de spo­liere și mani­pu­lare, că ast­fel va fi în sfârșit stâr­pită cla­sa poli­tică, par­ve­niții, infrac­to­ri, pena­li, inter­lo­pii stă­pâ­ni pe putere, și că ast­fel se va păși în sfârșit în mult aștep­ta­ta normalitate.

Nu-mi aduc aminte ca nici în dis­pu­ta dinain­tea turu­lui II al ale­ge­ri­lor pre­zi­dențiale din anul 2000, rămasă fai­moasă, vria și psi­ho­za gene­rale să fi luat dimen­siu­nile celei de acum, poate și pen­tru că la vre­mea aceea pro­fi­lu­rile celor doi can­di­dați erau mai bine cunos­cute de către alegă­to­ri, ceea ce a făcut pe mulți să aleagă, oftând, după for­mu­la răs­pân­dită atun­ci, “cel mai mic rău”.

Acum însă ale­ge­rea e dată ca axio­ma­tică, fie și numai pen­tru că între cei ajunși în turul II, potri­vit unei judecăți cobo­râtă la nivel de gră­di­niță, unul este clar răul abso­lut care predă scurt țara Rusiei, iar celă­lalt este clar bunul abso­lut, care ține țara în Europa.

Câm­pul pe care se ros­to­go­lește ava­lanșa ști­ri­lor apo­ca­lip­tice e presă­rat cu un număr de fapt incal­cu­la­bil – mereu crescă­tor – de groză­vii, ano­ma­lii și gogomă­nii. Le trec razant în revistă.

• “Dese­cre­ti­za­rea” (neo­lo­gism toc­mai creat) docu­men­te­lor Consi­liu­lui Suprem al Apără­rii Ţării (CSAT) și dezvă­lui­rea lor cu 3 zile înain­tea turu­lui II al scru­ti­nu­lui prezidențial.
• Anu­la­rea de către Cur­tea Consti­tuțio­nală a Româ­niei (CCR) a turu­lui I și a între­gu­lui proces chiar în timp ce în afa­ra hota­re­lor țării se votează la turul II.
• Țuna­mi-ul de învi­nui­ri de cele mai diverse felu­ri și de măr­tu­rii dintre cele mai aiu­ris­tice prăvă­lite în medii, refe­ri­toare la pro­fi­lul, ideile, par­cur­sul, afi­lie­rile, meto­dele, sim­pa­tiile, par­ti­cu­la­ritățile, întâl­ni­rile, susțină­to­rii, obi­ceiu­rile, decla­rațiile, etc, etc câș­tigă­to­ru­lui turu­lui I (îi zic pe scurt XY), unele mai înfri­coșă­toare decât altele, care pen­tru votan­tul lamb­da sunt menite să-l facă pe XY frate cu mamona.
• Reacția sur­prinză­tor de subțire a lui XY și a echi­pei sale față de această rafală incon­gruentă de acuze, poate toc­mai din cau­za volu­mu­lui lor.
• Totuși can­di­dați cla­sați pe locu­rile urmă­toare la turul întâi cât și repre­zen­tanți ai lumii aca­de­mice nu se împie­dică să consi­dere în mod vehe­ment  anu­la­rea ale­ge­ri­lor de către CCR ca pe o lovi­tură ile­gală și letală dată democrației.
• Bătă­lia pre­ro­ga­ti­ve­lor: oare CCR să aibă sau să nu aibă drep­tul să anu­leze ale­ge­rile? Cu între­ba­rea subia­centă: cât de larg să fie oare câm­pul legal de acțiune al CCR?
• Vehi­cu­la­rea în medii de păre­ri goale, lip­site de dis­cernă­mânt, de spi­rit de ana­liză, de gân­dire a cau­ze­lor pro­funde, sim­fo­nie de adjec­tive decla­ma­to­rii infa­mante și de pre­su­pu­ne­ri teri­bi­liste, salve de clișee și de for­mule fabri­cate (inter­lo­pi, cla­nu­ri, puti­nist, pro-rus, extre­mist, suve­ra­nist – alt neo­lo­gism ad-hoc, etc) lipite ca tim­brele pe XY.
• Jocul ireal de yo-yo al CCR pri­vi­tor la sesiză­rile pri­mite în legă­tură cu turul I.
• Măies­tria națio­nală de a croșe­ta sce­na­rii catas­tro­fale fan­tas­ma­go­rice și de a sări pe orice oca­zie – potri­vită sau nu – spre a face din țânțar nu doar sim­plu armă­sar, ci de-a drep­tul ele­fant cu aripi.
• Ches­tiu­nea Mișcă­rii Legio­nare și a Găr­zii de Fier – într-o vreme fost pri­mul par­tid al țării, subiect deve­nit cu anii, în spe­cial după 1990, com­plex și deli­cat și de care e de văzut câtă lume mai știe oare astă­zi mare lucru și se pro­nunță în mod per­ti­nent, în locul lipi­rii sis­te­ma­tice de slo­gane degra­dante pre­cum fas­cist, anti­se­mit, națio­na­list, etc.
• Cer­cetă­rile penale și per­che­zițiile cu o zi înain­tea turu­lui II.
• Ruloul com­pre­sor, răs­pân­dit în medii, de așa-zise ecou­ri inter­națio­nale scan­da­li­zate, dar selecțio­nate, de parcă în marile capi­tale ale lumii pro­ce­sul elec­to­ral din Româ­nia, ori­cât de ati­pic ar fi el, ar pre­zen­ta un câtuși de mic inter­es față cu subiec­tele arză­toare la ordi­nea zilei – migranții, asa­si­na­rea șefu­lui asi­gură­ri­lor Uni­ted­Heal­th­Care, conflic­tul din Gaza, reno­va­rea cate­dra­lei Notre-Dame, sezo­nul de ski, numi­rile în vii­to­ru­lui guvern ame­ri­can, răz­boiul din Ucrai­na, sezo­nul de hochei, cri­za guver­na­men­tală din Franța, situația din Siria…

Nu cunosc și aștept să des­copăr o ana­liză fină, pro­fundă, nuanțată, contex­tuală, par­ti­cu­lară și gene­rală, anco­rată isto­ric, poli­tic, eco­no­mic și cultu­ral, a între­gu­lui com­plex de cauze care au condus la cla­sa­men­tul turu­lui întâi.

Așa că până atun­ci nu pot decât să revin la conclu­ziile mele de cu peste șase ani în urmă:

“Când o țară ajunge sin­gură într-o ase­me­nea vrie morală și dacă între timp Dum­ne­zeu – din bine­cu­vân­tate pri­ci­ni numai de El știute – nu va fi ales să-i dea ocol așa cum cere insistent o bine­cu­nos­cută gazetă sati­rică, tre­cu­tul arată că îndeobște apare cine­va sau ceva – fără mamă, fără tată, fără culoare – și hotărăște să îndrepte lucru­rile cu pum­nul și cu ciz­ma, pen­tru că fun­da­men­tal oame­nii ascultă de frică. Și iarăși tot tre­cu­tul arată că de regulă și în esență nu aceas­ta e soluția și că sin­gu­ra valoare reală a ei stă în atri­bu­tul nive­la­tor, anume fap­tul că – poc­nind din bici – pune pe toată lumea la punct, ast­fel pregă­tind un fel de nou înce­put. După un ase­me­nea moment, care poate dura, lucru­rile sunt reluate în mână – nevă­zut – de Pro­nie, care nu obiș­nuiește să se joace cu Lucra­rea Sa pen­tru ca – chi­pu­rile – în cele din urmă să o lase de izbeliște.

Pro­nia : până la urmă s-ar putea să fie cam tot ce-ar rămâne ca să țină de mână țara la buza abisului.”

Am impre­sia însă că de data asta pro­ble­ma e de fapt mult mai grea, căci s-a ajuns până într-aco­lo unde “și arma­ta e cu ei.”

*

PS. Dacă am așter­nut acum aceste gân­du­ri nu este nici­de­cum pen­tru că aș ple­da pen­tru unul sau celă­lalt can­di­dat cali­fi­cat în turul II. Nu le cunosc îndea­juns și în amă­nunt nici tre­cu­tul, nici pro­fi­lul, nici poli­ti­ca, nici ideile, nici intențiile și nici forțele pe care se spri­jină. Este numai pen­tru a scoate în evi­dență vis­co­lul men­tal năpraz­nic și tenace care răs­co­lește de atâ­ta vreme țara.

[8 decem­brie 2024]