De unde? De ce? Încotro?

“La voi însă şi per­ii capu­lui, toți sunt numărați.”

(Matei, 10:30)

Pre­vin: prin ceea ce urmează nu pre­tind nici­cum că livrez vreo exe­geză teo­lo­gică, nici esca­to­lo­gică, nici cos­mo­lo­gică, nici gno­seo­lo­gică, ci numai încerc sme­rit o abor­dare… logică a, pro­ba­bil, celei mai vechi, grele și înte­meiate triade de întrebă­ri: de unde vin ? de ce exist ? înco­tro mă îndrept ? Așa­dar cu ceea ce urmează nu reven­dic că des­copăr nici pra­ful de pușcă nici apa caldă; ci mă încu­met numai să explo­rez această necu­nos­cută pe teri­to­riul înțe­le­ge­rii și cunoș­tințe­lor celor mai comune.

Ra, YHWH, Ado­nai, Elo­him, Wahe­gu­ru, Ahu­ra Maz­da, Shang­di, Theós, Allāh, Bog, Deus, Brah­man, Dum­ne­zeu, Tatăl nos­tru, Atot­pu­ter­ni­cul, Crea­to­rul, etc. Adică fără ose­bire de reli­gii și cre­dințe, divi­ni­ta­tea supra­na­tu­rală unică, necreată, abso­lută, supremă, infi­nită și veș­nică. Ateul sau nehotă­râ­tul poate să facă refe­rință la o even­tuală forță sau ener­gie gene­rală, crea­toare, orga­ni­za­toare și conducă­toare, difuză, nevă­zută și supranaturală.

“Che­mând la Sine pe cei dois­pre­zece uce­ni­ci ai Săi […]” (Matei, 1,30), pe lângă alte îndem­nu­ri, Iisus a grăit cele din mot­to. Bineînțeles că zicân­du-le lor aces­tea, Fiul lui Dum­ne­zeu nu-i avea în vedere numai pe aceș­tia dois­pre­zece, ci pe fie­care om din­tot­deau­na și de mereu. Iar cât despre Cel Ce cunoaște toți per­ii din cap, pen­tru Iisus Aces­ta nu e(ra) alt­ci­ne­va decât Tatăl Cel ceresc.

Cum ar sta așa­dar lucru­rile atun­ci când e vor­ba de Dumnezeu ?

*

Luând ca bază ceea ce trans­mite Scrip­tu­ra și consi­de­rând-o demnă de încre­dere, la Car­tea Face­rii stă scris că la înce­put, adică la un moment dat, din pri­ci­ni necu­nos­cute care n-au cum să țină de înțe­le­ge­rea ome­nească, din neant Dum­ne­zeu S-a por­nit și a creat TOT. Dar într-o anu­mită ordine. Cer, adică uni­vers, aer, galaxii, sori, pla­nete pe care le-a pus să se învârte, între care Pămân­tul, apoi aici uscat, pământ adică, pietre, ape, plante, copa­ci, flo­ri, ier­bu­ri, și la sfârșit ani­male de tot felul, în cer, pe pământ și sub ape. După care, în încheiere, a făcut pe om. Unul sin­gur. Apoi per­echea lui. Și cu asta Și-a sfârșit ope­ra. Toate aces­tea le-a făcut Dum­ne­zeu în șase zile ale Lui, care nu sunt și zilele noastre ci zilele veș­ni­ciei, zile fără timp, iar pe ele toate omul le-a pus sub un sin­gur nume și le-a zis Natură. În fapt această ordine avea un temei serios, fără aer nepu­tând fi viață de nici un fel, copa­cii nepu­tând exis­ta înain­tea pămân­tu­lui, nici peș­tii înain­tea apelor.

Ple­când de la toate cele de mai sus făcute de Dum­ne­zeu; dacă peste aces­tea El mai cunoaște și toți per­ii din cape­tele între­gii ome­ni­ri din­tot­deau­na, adică între 30 și 150 de miliarde de suflete, depinzând de mode­lele de ana­liză folo­site, ceea ce cu un număr de fire de păr per capi­ta de cir­ca 100-150’000 ridică tota­lul lor la valo­ri care încep la 3 milioane de miliarde și ajung la 22 de milioane de miliarde de fire de păr; dacă mai departe va fi cunos­când și toți per­ii din blă­nu­rile tutu­ror ani­ma­le­lor de la înce­put și până la sfârșit; și toți sol­zii peș­ti­lor, și toate penele păsă­ri­lor; toți vier­mii din sol, toate firele de iarbă, toate frun­zele, toate algele; boa­bele de grâu, semințele fruc­te­lor, pică­tu­rile de apă, gazele, ato­mii; dacă pe dea­su­pra cunoaște și toate gân­du­rile (Ps. 139:1-4); pe scurt, dacă Dum­ne­zeu ca Crea­tor a toate Se află – și prin urmare este de aflat – în ele toate, și peste tot, și de-a puru­ri, nu cum­va se va fi regă­sind El oare în însăși suma aces­tei Creații, fără ca nici­cum prin conse­cință să se supra­pună cu ea sau cu Natu­ra, așa­dar fără să fie ele, ci doar înglo­bân­du-le, conținându-le ?

Despre așa ceva fiind vor­ba, cum atun­ci ar putea El fi detec­tat, loca­li­zat, văzut, auzit, pipăit, miro­sit, gus­tat, cu unel­tele cunoaș­te­rii care sunt simțu­rile omu­lui, sau cu posi­bi­litățile și meto­dele rațiu­nii sale, sau obser­vat, sau măsu­rat cu ins­tru­men­tele create de geniul său, sau între­bat, sau dis­cu­tat cu El, sau tras la soco­teală ? Cum am putea crede că așa ceva s-ar lăsa înțeles sau cuprins cu min­tea prin aceste mij­loace și, mai departe și mai ales, că atâ­ta timp cât nu poate fi cunos­cut în chiar acest fel, El pur și sim­plu nu există, deci că e doar un Deus ex machi­na, sim­plă năs­co­cire, rod al fan­te­ziei omu­lui ? E cazul agnos­ti­cu­lui chiar de bună cre­dință. Ce se petrece însă când vine vor­ba despre atâ­tea altele, mult mai apro­piate nouă, care nici ele nu sunt mai abi­tir la înde­mâ­na simțu­ri­lor, gân­du­ri­lor și unel­te­lor omu­lui, dar a căror exis­tență agnos­ti­cul o admite fără ezi­tare ? Gân­du­rile, sen­ti­men­tele, intențiile, pof­tele, ins­tinc­tele, aspi­rațiile, maniile, impul­su­rile, așteptă­rile omu­lui sau ale orică­ror viețui­toare sunt pri­mele care îmi vin în minte. (A nu fi însă confun­date cu mani­festă­rile, exprimă­rile sau ilus­tră­rile uno­ra dintre ele.) Tot așa, ce se petrece când vine vor­ba despre sufle­tul ima­te­rial ? Toate sunt însă admise pen­tru sim­plul fapt că ele sunt fie comune fiecă­ruia, fie măcar bănuite sau intuite, în parte sau în tota­li­tate. Numai cer­ti­tu­di­nea fap­tu­lui că gân­desc, că am sen­ti­mente, trăi­ri, intenții, pofte, ins­tincte, aspi­rații, manii, impul­su­ri și așteptă­ri, mă face să admit că și cele­lalte ființe din jur le au și ele. Tot ce se întâm­plă însă în mod nevă­zut în orga­nis­mele vii e o taină, și atâ­tea dintre cele pe care omul le consi­deră pe baza pro­priei sale expe­riențe și exis­tențe, de fapt nu sunt cer­ti­tu­di­ni, ci doar pre­su­pu­ne­ri. Și atunci ?…

*

Zicând acum că ori­care Dum­ne­zeu unic despre care am pome­nit la înce­pu­tul tex­tu­lui nu este decât un concept inven­tat ex abrup­to, o sim­plă construcție a minții omu­lui în dorința sa de a găsi o expli­cație pen­tru tot ceea ce îl încon­joară și poate cuprinde cu min­tea, cum ar sta atun­ci lucru­rile cu totul alt­fel ? Admițând că Creația nu a fost făcută de El, ci s-a făcut sin­gură, tot la un moment dat, ca un feno­men, și tot din neant, tot ex abrup­to, fără ca prin asta să fie vor­ba de ceva așa zis mira­cu­los, supra­na­tu­ral. Zicând deci că nu a fost nimic înainte de Uni­vers, de punc­tul zero, de Big Bang. Dar stop ! Cum facem totuși cu Ex nihi­lo, nihil fit a lui Lucrețiu ? Hmm… Accep­tând așa­dar, de bine de rău – alt­fel nu se poate – că din­tot­deau­na, de când consi­derăm tim­pul, au exi­stat pe unde­va măcar câți­va ato­mi pri­mi­ti­vi și nece­sa­ri de ceva, care vezi bine erau rea­li, alt­fel spus din “lumea noas­tră” deci, aveau o masă oare­care, sau fie și numai o oarece încăr­care, și care deo­dată, poate din întâm­plare, ori s-au pus în miș­care, ori s-au com­bi­nat, ori au explo­dat, ori s-au înmulțit de la ei putere, ori s-au cioc­nit (deși în neant nu există forțe), ori s-au liche­fiat, ori s-au des­com­pus apoi recom­pus, ori toate la un loc, ori una după cea­laltă, și ast­fel au dat ceva mai com­plex, apoi mereu și mereu din ce în ce mai com­plex, care de-a lun­gul a 14 miliarde de ani aproape, s-a tot schim­bat și s-a mărit până când a ajuns la ceea ce avem astă­zi în jur, adică la Uni­vers, care după unii ar veni că mai ține încă alte 100 de miliarde de ani până la stin­gere sau până la dis­pa­riția totală. 114 miliarde de ani e ceva, dar chiar și așa, rămâne o minus­culă secundă la sca­ra veșniciei…

Vrând să nu mă las influențat de cre­dințe, de pre­ju­decăți, de edu­cație, recu­nosc că acest sis­tem deduc­tiv nu mă câș­tigă. Fie și numai pen­tru că acei câți­va ato­mi nece­sa­ri fizic pen­tru ca ceva, din­tr-o pri­cină sau un concurs de fac­to­ri oare­care, să înceapă să se declanșeze la un moment zero tot oare­care – ei bine cu aceș­ti câți­va ato­mi am o primă pro­blemă. Star­tul, momen­tul zero îmi pune o pro­blemă. O a doua pro­blemă e aco­lo unde se cere să accept că lumea, Uni­ver­sul, cos­mo­sul, și mai încoace, Pămân­tul, cu toată ordi­nea și armo­nia lor infi­nite, au decurs din­tr-o înlănțuire fără sens, neu­tră, de fac­to­ri și de feno­mene pur fizice și chi­mice sterpe întru­cât­va alea­to­rii. Alt­fel spus, dacă e pe așa, de ce în fond după cir­ca 14 miliarde de ani, Uni­ver­sul nu ar numă­ra 47, sau 3, sau 121 de galaxii în loc de vreo 150 de miliarde (cine le-o fi putut numă­ra ?!); ba chiar de ce ar exis­ta mul­tiple uni­ver­su­ri, sau de ce n-ar exis­ta; de ce Ter­ra e pre­cum o știm iar pe alte pla­nete ale sis­te­mu­lui nos­tru solar nu există viață cum o știm; de ce în alte sis­teme solare sau galaxii sau uni­ver­su­ri nu există modu­ri de viață cu care să comu­nicăm; de ce Natu­ra, cum o știm, e cum e; de ce există aer și apă; de ce există viață pe Pământ; de ce cir­culă apa în natură; de ce viețui­toa­rele nu se hră­nesc cu gaz sau cu țiței ? Evident aș putea conti­nua. Pe scurt, de ce totul e cum e ? Și coro­lar, de ce acei câți­va ato­mi iniția­li n-ar fi restu­rile unei/unor orga­niză­ri ante­rioare, poate evaporată/e în urma unei/or explo­zii (repe­tate) din care să nu mai fi rămas decât acele fără­mi­tu­ri ? Dar chiar și așa, ce facem cu afu­ri­si­ta lege a lui Lavoi­sier ? Unde atun­ci să se fi dus tot sol­dul celor 99.99999999999%  din acele universuri ?

*

Mai e însă ceva, de ase­me­ni extrem de impor­tant. Întor­cân­du-ne la pri­ma abor­dare, când e vor­ba despre deve­nire și soartă, reli­giile vor­besc de o viață fără sfârșit pen­tru om, de fap­tul că așa cum e trăită pe Pământ, viața aceas­ta e numai o etapă, o a doua etapă, așa cum de la concepție și până la naș­tere, cea intrau­te­rină se consi­deră ca fiind pri­ma. De aceea ele – reli­giile abra­ha­mice de pildă – vor­besc de o exis­tență, o lume (o “împărăție a ceru­ri­lor”, a Tată­lui sau Împă­ra­tu­lui ceresc) din afa­ra tim­pu­lui și a spațiu­lui știute, deci în alte dimen­siu­ni, incon­cep­ti­bile, inac­ce­si­bile, intan­gi­bile și imper­cep­ti­bile omu­lui. Altele vor­besc de reîn­tru­pare. Una peste alta, viața de aici, de pe Pământ, se soco­tește ca fiind numai frag­men­tul unei vieți “com­plete”, care – fie ea bună sau rea – de fapt ori­cum e nes­fârșită, dar sub alte forme, în alte modu­ri. Ne regă­sim ast­fel în teri­to­riul scrie­ri­lor, al cre­dințe­lor, al măr­tu­rii­lor, expe­riențe­lor și reve­lații­lor. În ceea ce pri­vește strict pe om, coro­la­rul aces­tei concepții teiste despre lume și despre creația ei, sco­pul final, este desă­vârși­rea lui prin îndum­ne­zeire, prin urca­rea unei “scă­ri” (meta­fo­rice) despre care aflăm în Vechiul Tes­ta­ment (Fac. 28:10-19) cât și de la Sfân­tul Ioan Scă­ra­ru (579-649) în “Sca­ra sfin­te­lor nevoințe ale desă­vârși­rii”. Mie per­so­nal această concepție nu-mi pune pro­priu-zis nici o problemă.

Nu e cazul concepției evo­luțio­niste. Pe de o parte ea îmi cere să consi­der că în fond și la ori­gine exis­tența mea – și de fapt a orice, viu sau nu – nu e alt­ce­va decât rezul­ta­tul unei întâm­plă­ri oare­care și a unei suc­ce­siu­ni de feno­mene anor­ga­nice trans­for­mate nu se știe nici când nici cum și nici pe ce durată în feno­mene orga­nice, care s-ar fi pres­chim­bat în viață, care apoi ar fi atins sta­diul om. (Deși, am văzut că ar fi putut culmi­na în cu totul alt­ce­va. La capi­to­lul ăsta auto­rii științi­fi­co-fan­tas­ti­ci au năs­co­cit cele mai diverse ipo­teze.) Și asta numai în cazul în care de-a lun­gul pro­ce­su­lui evo­luțio­nist, sta­diul om va fi urmând să fie și cel final, ci nu un oare­care altul, de par­curs. Căci față de vârs­ta pre­su­pusă a Uni­ver­su­lui de până acum, cea a vieții în gene­ral e abia de cir­ca 3 miliarde de ani, iar cea a omu­lui de o mie de ori mai scurtă. Mai mult: dacă vreme de 3 sau chiar 14 miliarde de ani s-a ajuns prin schim­bare și evo­luție de la nimic la sta­diul de acum, de ce acest proces nu ar mai conti­nua pe încă de 7 ori mai mulți ani, cu rezul­tate impo­si­bil de prevă­zut în mod serios ? Nimic deci nu poate garan­ta că în vii­tor el nu ar fi să atingă cu totul alte sta­dii. Pe de altă parte, și poate mai impor­tant, evo­luțio­nis­mul nu include noțiu­nea de plan, de sens, de rost, de scop, ci e construit într-o anu­mită măsură pe alea­to­riu, alt­fel zis pe un foarte solid hazard.

Ce înseamnă de fapt asta ? În abso­lut, întrebă­rile de unde vin, sau de unde vine totul, sau cum a înce­put totul, apoi unde mă duc, sau înco­tro se duce totul, sau cum se sfârșește totul, întrebă­rile astea pri­mesc răs­pun­su­ri mai mult sau mai puțin accep­ta­bile în funcție mai ales de unghiul din care oame­nii sunt dis­puși să le pri­vească, să le consi­dere, în final să le înțe­leagă. Între­ba­rea de ce exist, sau de ce există totul are însă o cu totul altă greu­tate. Pen­tru că ea atinge pen­tru om esența temei fizice sau meta­fi­zice a deve­ni­rii. Apa, bolo­va­nul, feri­ga sau peli­ca­nul nu au între­ba­rea asta. Oame­ni­lor în schimb ea le pune în spină­ri încărcă­tu­ra colo­sală – psi­ho­lo­gică, morală, socială – a îndoie­lii, care îi ține legați de pământ, cu tot ceea ce ei săvârșesc de la naș­tere și până la moar­tea fizică înăun­trul cana­lu­lui strâmt făcut din bine și rău, din util și inutil. Pe unii îi caută la mân­drie, pe alții la sme­re­nie, dar toți sunt supuși tai­nei fina­lității pe toată dura­ta vieții. Deși se spune – de alt­fel pe drept cuvânt – că igno­ranța ucide, iată de ce aceia care nu-și pun între­ba­rea asta, fie din neș­tiință, fie din nepă­sare, rămân poate aparent și până la urmă cei mai liniștiți.

Și totuși… Între­ba­rea de ce există TOT rămâne ca un “dead end”, un punct final mort, fără răs­puns, pen­tru ambele concepții. Pen­tru cea evo­luțio­nistă în mod cert. Cea zisă creațio­nistă răs­punde că Dum­ne­zeu a creat lumea din infi­nită dra­goste. Alt­fel spus, nici­cum pen­tru că S-ar (fi) plictisi(t), deci cu sco­pul de a-Și (fi) crea(t) o sursă de inter­es, o ocu­pație s-ar putea spune, ci ca mod suprem de mani­fes­tare și formă desă­vârșită de expri­mare a aces­tei iubi­ri infi­nite. E o spe­cu­lație făcută cu ins­tru­men­tele cre­dinței, dar care totuși nu des­lușește și alte întrebă­ri înru­dite: este Creația aceas­ta pri­ma ? sin­gu­ra ? una din mai multe ? ultima ?…

În afa­ra aces­tor două viziu­ni însă, una pur concretă și cea­laltă pur abs­tractă, puter­nic anta­go­nice, ar putea oare exis­ta și o a treia concepție ? Nu e exclus, în măsu­ra în care s-ar admite că și una și alta de fapt se supun unei alte – să zicem – rea­lități, sau deter­mină­ri, potri­vit căreia tot ceea ce per­ce­pem, simțim, gân­dim și înțe­le­gem este de fapt numai o părere, oare­cum o ilu­zie, o reflec­tare a unor legi, funcționă­ri și pla­nu­ri supuse cu totul altor coor­do­nate care ne scapă pe de-a între­gul. Iar dacă chiar ar fi să fie așa, până la urmă la ce ar mai fi bună toată această zbatere ?

Epi­log.

Da, există un epi­log. Că va fi fiind vor­ba despre ori­gi­nea tutu­ror lucru­ri­lor sau despre deve­ni­rea omu­lui, concepției teiste îi este aso­ciată sine qua non ches­tiu­nea cre­dinței (omu­lui în Dum­ne­zeul unic) care duce ime­diat la reli­gie ca ansam­blu de ritu­ri și de culte prac­ti­cate prin ins­ti­tuția Bise­ri­cii și – în cele din urmă – prin cel al îndri­tuiți­lor și împu­ter­ni­ciți­lor ei. Ei bine, chiar aici apare cel mai des marea pro­blemă pen­tru ateu și pen­tru agnostic.

Foarte răs­pân­dită este ideea, păre­rea, chiar convin­ge­rea că Bise­ri­ca, reli­gia, oare­cum au pus mâna pe Dum­ne­zeu, sau în orice caz că și L-au însușit în pro­priul lor folos. Prea ade­sea omul care nu e locuit de cre­dință le consi­deră cum că ar fi dobân­dit mono­po­lul lui Dum­ne­zeu prin aca­pa­rare. E aici atât o răs­tur­nare totală a ordi­nii rea­lități­lor cât și o confu­zie fun­da­men­tală asu­pra sur­sei și mij­loa­ce­lor. Nu omul a inven­tat pe Dum­ne­zeu pen­tru uzul lui. Dum­ne­zeu e unic și există (sau, în viziu­nea ateu­lui și agnos­ti­cu­lui, nu există) pen­tru ori­cine și în afa­ra voinței ori­cui. Omul nu-și poate crea și avea pro­priul Dum­ne­zeu după tre­buințele lui, ieri da, azi nu, mîine iarăși da, ș.a.m.d. Dum­ne­zeu se des­co­peră sau nu, sau se lasă des­co­pe­rit sau nu, numai pe căile și potri­vit legi­lor Lui. Unele dintre ele, lar­gi, sunt Bise­ri­ca și reli­gia, în timp ce altele pot fi strâmte sau chiar indi­vi­duale. În fine, a ridi­ca în prim plan, dacă nu chiar cu precă­dere, subiec­tul imper­fecțiu­nii slu­ji­to­ri­lor Bise­ri­cii, al fas­tu­lui, al derapă­ri­lor, al greșe­li­lor, ca argu­mente spre nega­rea lui Dum­ne­zeu și a cre­dinței – iată unde se află pro­ble­ma, răs­tur­na­rea și confu­zia despre care vorbeam.

[12 iunie 2025]