E lucru bine știut: bogăția unei limbi este prima dovadă a bogăției unei culturi, și de acolo a imaginației, vioiciunii și bogăției intelectuale ale unui popor. Tot așa și la limba română, cu bogăția ei de „vorbe” care de care mai sugestivă și mai plastică, unele născute în țară, altele venite din gură în gură de prin alte părți. Dar câți oare le cunosc originile, majoritatea de neînțeles, unele uimitoare? „Ex nihilo, nihil.” Din nimic, nimic. Maxima asta nu merge însă la originile expresiilor, căci fiecare dintre ele vine sigur de la ceva, de undeva. Am ales aici dintre cele mai folosite, cu explicații asupra punctului de plecare al fiecăreia.1
[…]
E într-o ureche
La intrare în satul Brazi din comuna Râu de Mori, în Retezat, trăia un zugrav, Vincențiu Vanghele, zis Van Gehle2. Holtei, puțin alăturea cu drumul el dar iubit, căci altfel meșter harnic și mai ales foarte talentat. Când primea ceva la reparat, vopsit, spoit, odată nu se oprea la ce i se ceruse, ci înfrumuseța zugrăveala cum potrivea el mai bine pe moment. Ba un perete verde cu ape, ba unul roșu ca focul, ba ferestre negre ca noaptea, ba… de toate. Oamenii îi treceau chefurile pentru că așa făcând, trăgeau și un mic folos din asta, căci locul ajunsese vestit până la Hunedoara, iar lumea venea să se minuneze de motive și culori. Era însă în sat și o creatură bătrână jumătate sălbatică lovită de vitiligo, de care lumea se ferea ca de strigoi, și într-o seară când asta nu era acasă, zugravul, vrând să facă frumos, veni nepoftit cu o căldare de ulei auriu și numai în câteva clipe pictă ușa de la intrare, iar când să termine, în spate baba, care urlă ca o fiară și sări pe el. Vincențiu luptă, scăpă și fugi acasă rupt de spaimă. Pentru întâia dată pățea că în loc să fie salutat, fusese certat. Așa tare se cătrăni Van Gehle că nu mai ieși din casă o lună, iar când ieși avea un bandaj la cap, că înebunise, și cu briciul își tăiase o ureche. Iar oamenii clătinau din cap: „Bietul, e într-o ureche…”.
Face din rahat bici
În Ṣaydā (Sidon) trăia și muncea Bilal Hamid, de fel cofetar. Era el și foarte iscusit la dulciuri și rahaturi dar și mare glumeț. Bilal avea pe Jamilah, șase ani, pe care de poznașă o știau toți vecinii. Când o babă lăsa sacul jos să-și tragă sufletul, vărsa miere în el, arunca pe jos pumni de zahăr care scârțăia sub tălpi sau se lungea în iarbă făcându-se că nu suflă, de sărea lumea pe ea, și fugea râzând. Dar toți o iubeau. Nu chiar toți. Odată prinse un bondar și-l slobozi sub fusta unei babe. Asta sări ca arsă, țipă și începu să se zbată, iar Jamila fugi cât putu. Pe dată baba se făcu în prăvălia lui Bilal: „Chiar nu poți să domolești pramatia?” „Ce să fac cucoană ? Așa e, poznașă. Toți o îndrăgesc. Ce să fac ? S-o bat ?!” „Dacă nu poți altfel…” Femeia ieși bombănind. Când Jamilah se întoase, taică-su îi făcu cu ochiul și-i zise: „Nebuno, să vezi ce-ți fac.” Și luă zahăr, miere, dulceață, nuga, sirop, și așa le învârti că scoase din ele un snop mare de fire lungi, subțiri și colorate, le prinse pe un băț, chemă fata, o trase afară, se puse pe o buturugă, o întinse de-a latul pe genunchi și începu să-i tragă peste coapse: „Na, să-ți fie de învățătură! Na, și na!” Copila țipa ca de moarte pînă când nu mai putură și pufniră în râs amândoi. Și așa se duse buhul că Bilal face din rahat bici.
Freacă menta
Se zice că un prinț tot aștepta să găsească fată pe măsura năzuințelor lui: frumoasă și cuminte. Și la palatul tatălui său, ajuns el pe la vreo 20 de ani, începuse să lâncezească așteptând pasărea rară. Servitorii și prietenii îl îmboldeau să mai iasă în lume, să vadă alți oameni, alte fete decât bucătăresele și cameristele, însă el era din ce în ce mai atins de boala neputinței. Își trecea zilele în grădinile întinse ale palatului, plimbându-se, zăcând, scăldându-se, ațipind, și iar învârtindu-se. Odată trecu pe lângă o grădinăreasă bătrână care aranja florile și auzi din spate: „Mentă.” Se întoarse: „Ai zis ceva?” „Da: mentă.” repetă bătrâna. „Cum adică?” „Îți trebuie mentă.” Și se plecă înspre un tufiș, rupse niște rămurele și le întinse prințului. „Ia aici, așează-te în fiecare seară sub teiul ăsta, ia o ramură, ia câte o frunză și freac-o între degete până le înverzești și macini și frunza. Apoi ia alta și fă la fel.” „Dar de ce?!” se miră prințul tare. „Ai să vezi. Cauți fată? Fă așa și ai să vezi.” Și bătrâna se pierdu printre tufișuri. O vreme prințul rămase fără glas, dar își veni încet în fire și o luă agale către palat. Seara ieși, se puse sub tei, rupse o frunză de mentă și începu s-o frece. Și o frecă el așa până adormi. Și deși ajuns la bătrânețe, freacă și azi tot așteptând să găsească o fată.
I-a dus cu preșu’
Lui Ferenc Gabor i se zicea Păcală. Un voinic viclean care nu știa decât păcăleli. Odată bătu la ușa grofului cu un vraf de preșuri pe umăr. Groful: „Ce vrei mă?” „Săru-mâna boierule, sunt Ferenc. Uite, am să vând niște covorașe minunate.” Groful se încruntă. Drăguțe, e drept. „Da’ ce-au de-s minunate?!” „Păi sunt fermecate. Uite, te pui pe ăsta, zici «Hanț» și te duce drept la o comoară”. Groful se luminează. „Cât vrei pe el?” „Doar o mie. La cât aduce e nimic.” „Bine. Ia o sută și să-l văd la treabă.” „Gata boierule! Suie aici.” Trage Păcală preșul și-l aruncă pe jos. „Stai, să chem groafa: Eufrozinooo!”. Păcală: „Așa. Să ia și o lopețică.” Vine femeia, se pun ei turcește pe preș, dau iute comanda și… nimic! Ferenc de colo: „Păi nu așa. Eu vă trag și el vă conduce.” Groful „Hmm…”. Leagă băiatul preșul cu o sfoară și se apucă să tragă, și trage, și trage, iese din curte pe drum, și trage, și-n timpul ăsta groful «Hanț», și iar «Hanț», și cotește Ferenc la stânga, la dreapta, înapoi, înainte, intră într-un crâng, ia o cărare, ia alta, dă ocol și se oprește la un copac. „Na. Uite aici. Ia și sapă.” Și se pune groful și sapă îndârjit, și femeia lângă el „Hai, mai tare!”, și au săpat până a căzut pomul, iar Păcală era deja departe, rămas cu suta, că-i dusese cu preșul la nicăieri.
I-a luat maul
În 1978 regizorul american Michael Cimino a realizat „The Deer Hunter”, unul dintre cele mai groaznice filme în general și de război în special. Michael (Robert de Niro), Steven (John Savage) și Nick (Christopher Walknen), trei soldați americani de origine ucraineană trimiși în Việt Nam cad prizonieri forțelor insurgente Việt Cộng unde petrec opt luni în condiții de iad. Cea mai înfiorătoare este însă tortura zisă ruleta rusească3, care pe Steven și Nick îi face să-și piardă mințile. Ședințele de chin psihologic sunt conduse de un comandant sinistru care nu face altceva decât să zbiară mau, comandă la care prizonierul trebuie să apese pe trăgaciul revolverului. În caz că acesta nu execută ordinul, comandantul îl împușcă în cap. Ceilalți insurgenți Việt Cộng pariază dacă prizonierul se va împușca sau nu. Michael, singurul dintre cei trei rămas lucid, plănuiește și în fine reușește să evadeze prin diversiune împreună cu cei doi camarazi, țintind pe comandant, pe care îl împușcă în frunte și astfel îi ia maul.
I-a picat fisa
În Afganistan, până și-n ziua de azi mai există cabine cu telefoane publice care funcționează cu monezi, zise și fise. Iată o întâmplare fericită. După multe căutări, părinții lui Behnam găsiseră fată care să i se potrivească flăcăului, și iată că puseră la cale o primă întâlnire între cei doi tineri. Pregătiri atente și înfrigurate în cele două familii. Trei fete o aranjau pe Jahanara, aleasa – una la chip și păr, alta la trup și a treia la picioare, de parcă urma vreo nuntă. În casa lui Behnam era – ce-i drept – mai puțină foială, dar totuși din bani puși deoparte părinții cumpăraseră băiatului karakul, șapan, tunban și sandale, toate noi. Când veni rândul de pețit, Behnam se pocni cu palma pe frunte: prins cu treaba, uitase că era ora la care ar fi trebuit să fie la prăvălie, unde lucra o dată pe săptămână. Palid, cum în casă n-aveau telefon, lăsă totul baltă, o zbughi afară și fugi până la prima cabină publică. Încordat, căută după monezi, găsi una în sfârșit, vru s-o vâre iute în aparat dar de emoție nu reuși. Fisa căzu pe jos. Când se aplecă să o culeagă, dezastru! Să nu creadă: labele picioarelor nespălate iar unghiile mari și negre. Așa putu să uite de lucru, să se repeadă înapoi în casă, să-și aranjeze ca lumea, în grabă, labele picioarelor, și astfel să se prezinte cum se cuvine în fața fetei.
I-a sărit muștarul
Potrivit unei păreri generale greșite, agrobiologia ar fi o îndeletnicire (de fapt o apucătură) nouă. Nu! Yevpraksiya Irakliyvici Tarchonova era om de știință autodidact încă în timpul regimului țarist de tristă amintire. În ferma sa din Zheleznogorsk-Ilimsky ea amenajase o seră unde practica încrucișarea și butășitul legumelor, zarzavaturilor și mirodeniilor cu metode proprii. Regim hidrologic sever, însorire controlată, alimentare cu produse animale, ambianță muzicală, deparazitare cu fenol, etc. Recoltele mici astfel obținute le valorifica în regiune, putându-se observa că produsele consumate foloseau indirect și la vindecarea unor afecțiuni. Munca sub concentrare constantă în seră și aerul greu îi aduseseră însă cu timpul Yevpraksiyei Irakliyvici o iritabilitate clară. Așa se făcu că într-o seară, vrând să iuțească creșterea unei plante de muștar, practică în pământul din ghiveci o infiltrație cu iod, apoi se duse la culcare. Dimineață găsi planta umflată și roșie. „Что еще это?”4 tună femeia neagră de furie bătând cu pumnul în rastel de săltară toate ghivecele. Dar cel mai sus din pământ sări chiar muștarul, care căzu veșted pe poliță.
Îi caută în coarne
De când sugea la țâță, părinți și bunicii nu încetară să-l corcolească pe Alexandru. Fără osebire față de ce făcea sau nu făcea, bune sau (mai mult) rele, nu-l scoteau din diminutive de alintare, Sandu, Sănducu, Dudu, Sandy, Andu, Anduleț, Dudușor, Alecu, Alex, Lexi, Alexică, că se încurcau între ei când era vorba și de alții cu același nume. Lucru sigur, în familia Țapnic, copilul era iubit. Puțin zis: foarte iubit, deosebit de iubit, extraordinar de iubit. Adorat. Adulat. Idolatrizat. Atâta firitiseală, atâta muți-muți atâția ani, făcură din el un mic drăcușor nesimțit și obraznic care credea – un pic pe drept – că nimeni nu-l oprește de la nimic. Așa că ajuns la școală, se dădu în stambă din primele zile, cu fetițele, cu ceilalți băieței, de ajunse numaidecât să-l urască cu toții și să se ferească de el. Asta îl făcu să se întoarcă deja către învățătoare, o bănățeană voluminoasă și bună. Aș! Ducu Țapnic îi smulse poșeta în curte, fugi și o goli în closet. Directorul chemă părinții, care se întrecură să-l apere în fața doamnei, de omul își ieși din sărite, ceea ce făcu întâlnirea inutilă. Ieșind din cancelarie, directorul îi strecură colegei la ureche „Dacă și pe mai departe o să-i caute în coarne tot așa, va fi vai și amar, și de el și de ei.”
Îi lipsește o doagă
Până să intre la meșterul turc, Pencu Damian fu calfă la Stere Dulmău, zis Dulap. Nu degeaba. Băiatul era rău neîndemânatic și cu capul în nori, taică-su ținea neapărat să facă o meserie „cinstită”, iar Dulap era știut ca om aspru cu ucenicii. A făcut bine tatăl, căci roadele au apărut după un timp. O vreme ăsta al lui Pencu nu făcu altceva decât ba să-și strivească degetele cu ciocanul, ba să încurce esențele, ba să se taie cu fierăstrăul, ba să frângă șipci puse la uscat, și alte belele chiar mai grele, dar tot împuns de meșter și de taică-su începu el să se dea încet pe brazdă, până când Stere își zise că a venit vremea să vadă ce învățase băiatul. Așa că l-a dus în magazie, i-a zis să se apuce să facă o putinică și l-a lăsat să-și aleagă șipci cât mai mici. Și-a adus el deci un braț de șipci și s-a pus pe treabă. O lună s-a căznit singur la putinică în colțul atelierului până când a venit vesel acasă zicând „Tată, să vii să vezi ce am făcut.” Venind tatăl a doua zi, s-a arătat Damian cu putinica în brațe mândru nevoie mare. Tatăl s-a minunat, a umplut un vas cu apă și l-a vărsat în putină. Iar apa a prins să se scurgă spre fund, că lipsea o șipcă, de au rămas înmărmuriți și el, și copilul, și meșterul, care zise către tată „Ce să mai vorbim nea Pencule? Flăcăului tău îi lipsește o doagă.”
Îmi dai apă la moară
În Fáskrúðsfjörður, familia Guðjónsson avea o moară și avea și o fată, Þórhildur, șaisprezece ani, luminoasă ca soarele. Ea iubea în taină un flăcău mândru de optsprezece ani din sat, numit Þorbjörn, fiul lui Þorsteinsson. Familiile oarecum prietene. Ce nimeni nu știa era că și acesta tânjea după ea, dar nici unul nu îndrăznea către celălalt. Nu amăgești însă două găini bătrâne! Aðalbjörg Guðjónsson, mama fetei, și Hólmfríður Þorsteinsson, cea a băiatului, pricepuseră deja care e treaba, așa că se strănseră cu toții, părinți și copii, ca să aranjeze lucrurile. Ca să arate că îngăduiau apropierea lor, Aðalbjörg și Hólmfríður îi îndemnară la mai multă îndrăznire. Dar Þórhildur că nu, Þorbjörn la fel, amândoi copii se înroșiseră căutând în podea rușinați. Spuse atunci, sever dar blând, Þorgrímur Þorsteinsson fiului său: „Sjáðu, þetta er það sem mamma þín og ég gerðum, við vorum saman í tvö ár, og þau voru sóuð ár. Og við hefðum byrjað á myllunni fyrr”.5 Un timp se lăsă liniște, apoi, cu ochii în jos, băiatul mormăi: „Jæja, ég hélt áfram að elta hann um allt, skildi eftir merki, ég hélt að hann gæti séð.”6 Atunci tatăl deschise larg brațele: „Hvað ertu að gera?! Ertu að vökva mylluna mína!”7
Îmi ia boii de la bicicletă
Aici e vorba de unul din Sângeorz – Aristide Pricop – pe care la sfârșit de secolul XIX îl știau toți nu doar ca poștaș ci mai ales cât era de leneș și că-și luase bicicletă. Omul pusese bani deoparte și-și luase „țiclu”. Prima din târg. „Să mă ajute la servici”. Dar nu prea știa s-o călărească. Până atunci mergea pe jos sau, la drum mai lung, se punea într-un cărucior și înhăma doi boi mici. Acum s-a gândit să-i înhame la bicicletă și să agațe căruciorul, că nu se mai căznea la urcuș. Și colinda el acum mândru tras de boi, cu picioarele în aer și cu căruțul după el. Iar când se apropia de o casă pe o potecă mai strâmtă, lăsa boii și pedala câțiva metri. Azi așa, mâine la fel, trecu timp și se înmulțiră bicicletele, și mai apărură și ceva trăsuri, că fu pus polițai în piață să fluiere circulația. Animalele știau drumul pe de rost, dar nu de polițai, iar Pricop moțăia pe țiclu, așa că odată boii tăiară calea unei trăsuri care frână tare să nu-i izbească. Polițaiul fluieră ca o sirenă de sperie toată piața. „Mă, tu știi să mergi?” „Știu, da’ ei doi nu.” „Păi ce-ți trebuie boi dacă ai țiclu?” „E mai ușor așa”. „Ușor? Las-că-ți arăt eu ușor.” Și din mulțime: „Așa-ți trebuie, Pricoape.” Dar el se întoarse către acolo: „Ce-o să-mi facă? O să-mi ia boii de la bicicletă? Să-i ia. Acum știu să merg pe ea.”
L-a prins cu mâța-n sac
La curtea hanului Tälgat era un vraci temut, Änwär. Se zicea că venea din Mozambic. Pe unde-l zăreai, avea mereu pe umăr o pisică roșie, așa că toți de la curte ajunseseră să creadă că până și ea era oarecum fermecată, căci nu era odată când vraciul să fie chemat pe lângă un bolnav pe moarte, sau la o femeie lăuză care se zvârcolea în dureri de nimeni nu știa ce are, iar acel Änwär îi lecuia, să nu plece alintând pisica zicând că de fapt ea avea puterea. Se dusese vestea asta în tot Tatarstanul, de oamenii luaseră obiceiul să dea pisicilor ca jertfe popândăi, doar-doar ar prinde puteri. Printre ei era un băiat, Almaz. Taică-su suferea rău de oftică. Câte încercase degeaba baba Gölşat din vale… Atunci băiatul se hotărî, luă un sac, se aruncă pe cal și goni la curtea lui Tälgat unde ajunse pe seară. Căută pe furiș locul unde viețuia Änwär și-l găsi ațipit. Mai stătu el așa un ceas și când văzu că doarme, se apropie tiptil și aruncă sacul cu gura peste pisică, care însă se arcui înăuntru scoțând un șuierat sinistru care trezi vraciul. Acesta prinse pe Almaz de gât cu o mână, trase pisica din sac cu cealaltă și se înfățișă înaintea hanului. „Luminate, l-am prins cu mâța-n sac. Poruncește ce să fac.” Tälgat aruncă o privire cruntă la sac și zise: „Fă-i felul.” Iar acesta se supuse.
L-a pus cu botul pe labe
Această frumoasă vorbă nu are originea în Munții Vrancei cum s-a crezut mult timp, ci în Africa. Regele zulu Okuhle stăpânea peste ținutul Gqokli. Printre neveste avea pe una, cea mai frumoasă, Mbali. Într-o zi era cald rău, așa că se duse ea la un lac să se scalde împreună cu alte neveste. Și se bălăceau ele, și râdeau, se zbenguiau, se stropeau, dar nu văzuseră mai departe două nări mari și doi ochi mari care stăteau țeapăn pe luciul apei. Și numai se ridică deodată din râu un hipopotam cât o movilă, de o luară toate la goană țipând să iasă din lac. Matahala de loc înceată. Cât de mare era, se luă după ele cu botul larg deschis ca o peșteră. Se făcu chiar atunci din tufișuri sangoma8 Nkazimulo. Când femeile tocmai ieșeau din apă iar animalul se apropiase de ele la nici douăzeci de pași, din patru sărituri vraciul se înfipse în nisip între Mbali și namilă. Care pe loc stătu, cu muget și cu valuri mari. Câteva dintre neveste se opriră și văzură pe om cum ridică încet mâinile și face un cerc în aer bolborosind „Manje uzolile bese uhlala phansi kancane ubambe umlomo wakho ezinyaweni zakho, uyaqonda?”9 Nu-i vedeau ochii dar ghiceau. Iar hipopotamul, după ce urmări mișcarea mâinilor cu ochi mirați, frânse picioarele și se lăsă încet pe jos cu capul pe labe, mârâind supus.
L-a scos din pepeni
Familia lui Bashkim Sadik ținea cea mai bogată grădină din Shkalinur, lângă Durrës. Avea de toate: măslini, cartofi, dovleci, lămâi, pepeni, vinete, ceapă, praz, ardei… El cu Yllka și cu copiii îngrijeau de ea ca de ochii din cap tot anul. În timpul războiului civil spaniol, țara încercă să lupte împotriva anexării de către Italia fascistă. Regele dădu deci concentrare generală și grăbi trimiși călare în orașe și sate să adune bărbații în putere de a ține o armă în mână. Așa ajunseră ei pân-la Shkalinur și tropăiau semeț pe ulițe cu surle și tobe urlând „Mbreti i madh u bën thirrje të gjithë qytetarëve meshkuj mbi moshën tetëmbëdhjetë vjeç që nuk kanë vërtetuar se vuajnë nga verdhëza, sifilizi ose podagra, të bashkohen me ushtrinë për të mbrojtur vendin nga armiqtë.”10Ca în fiecare zi, Bashkim – care deși tânăr și zdravăn era orice dar nu războinic prin natură – trebăluia prin grădină, iar când trupa trecu chiar prin fața casei lui și auzi strigătele și tobele, se ascunse printre pepeni și se acoperi cât putu cu frunze. Doar că unul dintre soldați văzând că mișcă ceva în grădină, descălecă, și căutând cu sulița prin frunze, dădu de Bashkim. Și așa îl scoase din pepeni. Și așa ajunse el la armată, unde, cu mânie mare, se aruncă în prima linie și luă pe loc un glonț în piept.
[…]
[3 decembrie 2025]
- Pentru a înlătura de la bun început orice confuzie, aceste explicații nu au nici o legătură cu scrierea lui Anton Pann „Povestea vorbei”.
- Trebuie știut că potrivirea frapantă între numele acestui meseriaș și cel al cunoscutul artist pictor olandez Vincent Van Gogh este absolut fortuită. Nu se cunoaște nici un grad de rudenie între ei, ce de altfel au trăit în epoci diferite.
- Ruleta rusească este un joc de noroc potențial mortal care se joacă cu un revolver în al cărui butoi se pune un singur glonț. Butoiul este rotit la întâmplare, fără a se ști dacă în poziția de oprire glonțul va fi sau nu pe țeavă. Cu țeava la tâmplă, jucătorul apasă pe trăgaci, deci rămâne în viață sau moare. Jocul se repetă până ce se declanșează împușcătura fatală. La fiecare încercare tensiunea este la paroxism, neștiindu-se dacă urmează viața sau moartea.
- „Ce mai e și asta?”
- „Uite, tot așa am făcut și eu cu maică-ta, ne-am învârtit unul după celălalt doi ani, și au fost ani pierduți. Și am fi dat drumul la moară mai devreme.”
- .„Păi eu i-am tot dat târcoale, am lăsat semne, am crezut că vede.”
- „Ce faci?! Îmi dai apă la moară!”
- Vraci divinator în culturile popoarelor Zulu și Xhosa, care joacă un rol esențial în practicile de vindecare comunitară, folosind înțelepciunea strămoșilor, medicina pe bază de plante și tehnici de tămăduire spirituală.
- „Tu acum să te liniștești și să te pui încet pe jos cu botul pe labe, ai înțeles?”
- „Măritul rege cheamă pe toți cetățenii masculini în vârstă de peste optsprezece ani care nu au certificat că suferă de icter, sifilis sau gută, să se alăture armatei pentru apărarea țării de dușmani.”