Mult e zaharisit și șuet langajul care-l parlăm !

Lim­ba Românească

« Mult e dulce și fru­moasă / Lim­ba ce-o vor­bim / Altă limbă armo­nioasă / Ca ea nu găsim. / Saltă inima-n plă­cere / Cînd o ascultăm / Și pe buze aduce miere / Cînd o cuvîntăm. »

La lemb romanesk

« Mult e dus și e șuet / Lan­ga­jul ce-l parlăm / Alt lan­gaj mai șugu­bet / Ca el nu truvăm. / Saltă inima-n ple­zir / Cînd îl ecutăm / Și pe levre-i elixir / Cînd îl prononsăm. »

2014 – Tra­du­cere de Mouhammem

(Știu bine că nu e de loc fru­mos să tra­gi cu ure­chea la dis­cuțiile alto­ra, dar iată totuși ce auzii fără voia mea zilele tre­cute, unde­va în Loză­neș­ti, la Elveția.)

Aaaa… salu !

Sava ? Ce faci măi ?

Bine. Da’ tu ?

Bine, și eu… fac cur­sele, na !

Aa…

Apro­po, acum Copeul închide la șase jum’ate ?

Coman ?!  Nuu, tot la șase. Depeșează-te.

Ei bine… Nu e focul. Am timp.

Păi vii atun­ci să sirotăm un jus ?

Ochei. Știi tu un cafe ?

Da, mai jos, lîngă buti­ca aia… cum îi zice ?… ahh…

A, da… ăăă… atan… Ma Joli. Mar­ghioa­la ! Ha-ha-ha.

Just ! Hai.

Vezi să nu alu­ne­ci pe foile astea moarte.

Aoleo ! Mersi.

(Puțin mai tîrziu)

Da măi, și ne-au rasam­blat pe toți, că cică să ne rasu­reze că nu-s licenție­ri, da’ ce ? E cine­va bet ?

Bine da’ nu-nțe­leg, așa, pur și sim­plu, brusc ?

Oare­cum. Un timp s-au așar­nat să ne per­sua­deze că se va aran­ja, da’ era clar că miro­sea deja a puri. De fapt ce se întîm­plă e că se lupa­seră de siblă de la început.

Adică ? S-au trom­pat de ce ?

De tașă. Păi da. Era clar că tașa nu era de com­pe­tența noastră.

Da’ ce mă, voi erați o bandă de ramasați ?

Eei ! Nu-i vor­ba de asta. Da’ fie­care cu buloul lui, fie­care-și acom­pli­sează trea­ba lui la locu’ lui, și nu poți să vii, așaa, și să ran­ver­se­zi o situație du jour au len­de­main.

Hm…

Că adică randament !

[Le café c’est pour ?…]

Moi, mer­ci.

[Voi­là.]

Mer­ci.

Iei cremă ?

Da, puțin. Mersi.

Croa­sant vrei ?

Nu, ia tu dacă vrei.

Lasă. Sînt la dietă. Ha-ha-ha. Bun, și acum ce urmează ?

Uite, ăștia au și șam­pi­nioane cu polen­ta, și ober­jine farsi !

Ei… acum o să mă mai și ampoa­zo­nez. N-am venit să bufăm. Sînt la dietă, nu-ți spun ? Hai, zi, ce urmează ?

Ce să urmeze ? Nimic. Acum direc­to­ru’ deco­nează că o să ne sumită la consi­liul de admi­nis­tra­to­ri pla­nul de restruc­tu­rare. Om vedea ce o să dea și ches­tia asta. Deo­cam­dată ne țin în alenă. Pînă cînd o să peteze unu’ plum­bii și o să lașeze vreo betiză !

Țțț…

Deja l-a defiat unu’, aproape că l-a mena­sat ! A fost rigolo.

Ha !

Un gon­flat, și ăsta. Dac-ai ști de cîte ori s-a gurat cu pre­vi­ziu­nile lui cu tot !… Nu-ți spun cum se bate cu pum­nii-n piept, că a făcut don de per­soa­na lui ! Ce să spuun, donu­rile lui…

Și pun pariu că el o să rămînă. (Țrrr-țrrr, sună tele­fo­nul.) Ah, scuză-mă. “Alo, alo, ui, da… Ui… Aaa, ui, salu, cum mai ești?… Bine, bine… Da… Eh… Așa, da măi, știu, a marșan­dat și el cât a putut, na ! Ce poți să faci, nes­pa?… Daaa, da… Bien­sur… Da ce, ne mai etonăm ? Ce pur­cen­taj a avut până la urmă ? Soa­sa… Ahaa… Da-da. Știiiuu… Auzi ? Hai că… Da. Auzi ? Pot să te ape­lez eu puțin mai târ­ziu… sunt cu cine… da, te sun eu da ? Da, așa, cio, cio, pa.” Așa, măi scuză-mă, era…

 Nu-i nimic dragă.

 Ce ziceam ? Ce ziceai ?

 Ziceai de un coleg c-a făcut don de persoană…

 Ah, da, exact.

Ei, ba bine că nu. Ce să mai vor­bim… Un tip… Toată ziua se ampi­frează cu pop-cor­nu­ri. Ți se face frică… Acum are un picior în pla­tru, cică de la schi. În fine.

Cine­va ar tre­bui să anfon­seze cuiul !

Da, știu, dar…

Măi, da’ voi nu v-ați anchie­tat mai demult de situația asta ?! Nu v-ați mefiat de nimic cînd lumi­nile au înce­put să cli­nio­teze, ca să mai zic cînd focu­rile au tur­nat la roșu ?!

Ba da, ba da, eii… cum ? Da’ s-a dutat cine­va că o să se ajungă acolo ?!

Țțț…

… un conar ! Cică tașe siblate !

Cum adică ?!

Ee… cone­riile lui… Da’ cînd tou­rile au șutat s-a anchie­tat cine­va, spune ?

Păi toc­mai !

Păi toc­mai, că s-a anchie­tat que dal. Să nu-ți mai spun cît ne-a costat asta în freu­ri de exper­tiză și tot restu’ ! Bon­jur la degau­ri. Pen­tru mine e clar că nime­ni nu mai metri­zează nimic, da’ nimic.

Incre­di­bil.

Știi de fapt ce mă revoltă ? Hai, că-ți pier­zi buloul, în fine. Da’ măi, să mepri­zeze el așa, orice opi­nie ?! Nu știu… un pic de com­prean­si­bi­li­tate… totuși… nu cer să se atan­dri­seze pe soar­ta mea, dar măcar puțină considerație…

Și cei­lalți ?

Cine ?

Cole­gii.

Ei… Niște suiși ca toți suișii, fie­care cu nasu-n cior­ba lui, fie­care caută să se demer­deze cum poate, fie­care cu com­bi­nele lui.

Și tu ?

Păi eu ce ? Ce șoa am ? Care e șoaul meu ? Spune tu.

Hm, știu eu ?… Mda… Ai putea marșan­da, nu ?

Nu. Îți spun eu : șoa nu prea am.

…

Adică am, că o să pos­tu­lez ca secre­tară, da’ vezi puțin salariul ?

Da.

Și mă și mefiez, că la vîrs­ta mea… E drept că am și luat gust ! Plus că ăștia melan­jează ușor bor­ca­nele, te iau cu ordinatoru’…

Da, și ce ?

Păi eu nu știu nici să apăs o tușă !

Ei bine, asta se învață.

Știu, da’ totuși.

Mie alt­ce­va mi se pare con : cre­noul e vache­ment mic.

Daa… Știu. Da asu­ran­sa nu plă­tește și ea ceva ?! Șomaju ?

 N-am drep­tul la șomaj !!! Tre­buie să fii anga­jat cel puțin un an jum’ate, ori ăștia m-au amboșat abia în apri­lie anul tre­cut… Dar în schimb direc­to­rul a sărit pe oca­zia care i-a ofe­rit-o consi­liul de admi­nis­trație și așa am avut plă­ce­rea să pot par­ti­ci­pa la deme­na­ja­rea birou­ri­lor în bati­men­ta vecină, la nici o sută de metri de precedenta…

Ahh meeerd… Da’ măcar ai și tu un pis­ton pe undeva ?

Ce pis­ton ?

Nu știu, ai pe cine­va să te apuieze ?

Nu, n-am.

Țț-țț-țț… Auzi ? Știu eu un juj.

Eei… Ăștia nu se bagă !

Știu eu ?

Nu se bagă.

Mă rog, ăsta e fonseor.

Poa-să fie, nu se bagă. Obei­sează toți. Se sumi­sio­nează. Asta e Sui­sa, dragă !

De cine obei­sează ?! La cine ?!

Ei… că parcă știu eu !

Bine mă, da’ prin voa­zi­na­ju’ vos­tru chiar nu ai pe nime­ni ? Că voi sîn­teți bine antu­rați acolo.

Nu, n-am, m-am gîn­dit. Care bine ?!… Am un vecin mason, altu’ e fer­blan­tier și face și voleți și sis­teme de veruiaj, unu’ are o fabrică de musă, și cam atît. A da, și mai e unu’ care importă putre pre­fa­bri­cate din metal. A făcut for­tună cu asta. Sînt toți burați de fric. Mer­si. Toți sînt pro­fe­sio­na­li din construcții. E unu’ sin­gur, lucrează la auto­rute, da’ nici ăsta nu se melează.

Hm…

Nu marșează nici unu’ la ches­tii de-astea, îți spun eu.

Ar tre­bui să-ți ran­for­se­zi suisalmanda.

Da, știu, o să văd. Mă rog, ce să mai vor­bim… Da’ ce ai în sac ?

Aa, nu, aici e un maga­zin și aici sînt toate caie­tele lu’ fiică-mea. Le-a furat împreună cu o colegă și acum i le duc acasă.

A… Dră­guț materialul.

Da măi, și era și în acțiune.

A… Bra­vo. Șuet.

Mer­gem ?

Hai. Mer­si de cafea.

(Puțin mai tîrziu)

Măi, ăștia au buclat ruta !

Da, văd. Facem un tur ?

Parcă n-aș mai face, că se închide la Cope, și comi­sioa­nele mele…

Bine, hai, du-te. O să mă duc și eu să iau batou’.

A, da ? Păi nu te duci cu otoul ?

Aș putea, da’ e mai scurt așa, mai ales acum, cu toate focu­rile astea tre­cute pe roșu.

Îhî. Bine. Te pup atunci.

Și eu. Și… măi, ce să zic ? Bonne chance. Tre­buie să fonsezi.

Da… Știu. Mer­si. Pa.

Pa. Vor­bim.

Bine. Pa.

Pa.

(După cîte­va clipe)

Auzi ?

Ce e ?

Voi nu v-ați uitat schiu­rile la noi în cavă ?

Aoleo !

Da măi.

Psss… Daa… Alea care au venit cu furgonu’ !…

Care ?!

Ei, mă rog… se rătă­ci­seră în sută, și le-a adus com­pa­nia direct la voi, nu mai ții minte ?

Aa, da-da… Bine, deci să veniți să le luați.

Bine, mer­si. Da’ să nu uiți să iei ton­deo­za din drum, că ții minte, data trecută…

?!

Cum ? Păi nu m-am izbit de ea, de era să-mi deșic­tez ligamentu’ ?

Ha-ha, ochei. Pro­mis-juré. Pa. Fugi.

Pa, și mersi.

[29 decem­brie 2014]