Trugnea vs Dramp

(Gân­du­ri politoclaste)

« I want to dis­cuss about the roma­nian future, not this kind of bull­shit, sor­ry, cor­rup­tion. »
(« Vreau să dis­cut despre vii­to­rul româ­nesc, nu genul ăsta de căcat, scu­zați, corupție »)

La ale­ge­rile legis­la­tive care au avut loc în decem­brie 2016, mai mult de 8 româ­ni din 10 îndri­tuiți fie s-au întors cu spa­tele, fie nu au votat pen­tru pri­mul par­tid al țării¹ care, prin alianțe, na că a pus de jumă­tate din sufra­gii. Înce­pând de atun­ci, mână­riile pri­mu­lui om din par­tid s-au ținut lanț și s-au abă­tut oto­va asu­pra între­gii țări. Toată înțe­le­ge­rea se cuvine pen­tru cei care le înfie­rează pe drept. Ast­fel stând lucru­rile, ar fi însă folo­si­tor și înțe­lept ca să fie pri­vite ele din­tr-un unghi cât se poate mai larg, fie și doar pen­tru că așa s-ar face loc unei anu­mite ușură­ri, care nu e chiar de aruncat.

Spre a înțe­lege mai ușor aces­tea, iată spre pildă un sătean, cu gos­podă­ria, femeia și nevoile lui. Bani puți­ni, trudă mare, copii ple­cați de mult, care unde. Înoadă și ei zilele cum pot : mai ciu­pesc la stân­ga, mai închid ochii la dreap­ta, mai o lasă pe la iarnă, că nu frige… Alt­fel se bucură amân­doi de sănă­tate și voie bună. Atâ­ta că se pome­nesc deo­dată cu o molimă în ogradă care le doboară aproape tot păsă­re­tul. Până să ferească cele­lalte ani­male, uite că pierd și un porc, și calul. Să se vaite acum pen­tru fura­jul care le-a fost vân­dut pe sub mână de nea C… ? Omul nici nu vrea să-și mai aducă aminte. Prăpă­dul e mare și jalea pe măsură. Tre­buie că așa va fi la sfârși­tul lumii. Și uite că numai ce trece un pumn de zile și veci­na de peste drum (care mai e și văduvă) pățește cam la fel, ba încă și mai rău, : i se duc doi viței. Mă să fie ! Și iar câte­va zile și hop ! că din­tr-o pros­tie un beți­van hai­hui dă foc la birt, de rămâne câr­ciu­ma­rul fără obiec­tul mun­cii iar oame­nii fără bău­tură. Ei, asta-i chiar bună !! Și ca să oprim snoa­va, abia că apu­case țăra­nul nos­tru să încro­pească de două gâște și un cur­can și numai ce dă o ploaie ca la potop, de ia o parte din satul devale. Iar omul, după ce s-a întors în cur­tea lui isto­vit, mur­dar și fleașcă de la atâ­ta cărat de nămol în satul vecin, s-a prăvă­lit pe bancă cu ochii în poiată, a numă­rat găi­nile și a căzut pe gânduri.

Buun, dar până la urmă ce leagă de fapt votu­rile, par­ti­dul, vicle­nia, supă­ra­rea unuia și altuia, boa­la, focul, poto­pul și găinile ?!

*

« Ques­tion : “Is an exe­cu­tive pre­si­den­tial sys­tem pos­sible while main­tai­ning the uni­ta­ry struc­ture of the state ?” Ans­wer : “There are alrea­dy examples in the world. You can see it when you look at Hitler’s Germany.” »

(« Între­bare : “E posi­bil un sis­tem pre­zi­dențial exe­cu­tiv care să și mențină struc­tu­ra uni­tară a sta­tu­lui ?” Răs­puns : “Există deja exemple în lume. Se poate vedea asta când pri­veș­ti Ger­ma­nia lui Hitler.” »)

(Recep Tayyip Erdoğan, 1954 -)

Cu doi ani înain­tea aces­tor ale­ge­ri, nu departe, într-un loc cel puțin la fel de civi­li­zat dar de patru ori mai popu­lat – alt scru­tin. De data asta pre­zi­dențial. Liber, demo­cra­tic. Odată ins­ta­lat, ale­sul – fost depu­tat, fost pri­mar, fost Pre­mier, câș­tigă­tor clar – s-a pus să strângă temei­nic chin­ga societății într-un demers care trep­tat a înce­put să semene serios cu un cla­sic dera­paj auto­ri­tar. Așa încât doi ani după aceea, într-o țară alt­fel cu bogată tra­diție mili­tară, arma­ta a vrut să pună mâna pe situație și a orga­ni­zat – prost – un puci, pe loc eșuat. I-au urmat niște epură­ri și arestă­ri la o scară rar văzută, în așa măsură încât s-a pus între­ba­rea dacă lovi­tu­ra de stat nu fusese de fapt auto-tele­ghi­dată toc­mai pen­tru a nete­zi calea măsu­ri­lor auto­ri­tare lan­sate. Afa­ce­rea e în curs.

« You rape a child in my city? I will kill you, I have no pro­blem with that. You com­mit rob­be­ry and rape your vic­tim? I will kill you.. »

(« Vio­le­zi un copil în orașul meu ? O să te omor, n-am nici o pro­blemă cu asta. Faci o spar­gere și-ți vio­le­zi vic­ti­ma ? O să te omor. »)

(Rodri­go Roa Duterte, 1945 -)

Alta, și mai și. Cu nici șase săptă­mâ­ni înain­tea puciu­lui avor­tat de mai sus, s-au ținut în altă parte a lumii, loc la fel de civi­li­zat dar și de cin­ci ori mai popu­lat, iaca tot ale­ge­ri. Tot pre­zi­dențiale, libere, demo­cra­tice. Ale­sul abia ins­ta­lat, fost pro­cu­ror, fost pri­mar și învingă­tor detașat, a ridi­cat escadre ale morții stâr­nind o pri­goană cruntă, de sânge și lacri­mi, asu­pra celor pe care îi vădea ca pe duș­ma­nii idei­lor lui dar mai ales ai țării. Un fel de Vlad Țepeș. Ca urmare nea­mul lui s-a-nfri­coșat rău, iar apoi cam lumea întreagă. Și deo­dată așa s-a făcut că păre­rile s-au despărțit, unii zicând că e bine, că așa merită aceia, alții că așa nu e bine de loc, că e chiar răul răi­lor, că în lumea de azi nu mai poți să stin­gi focul cu foc și să șter­gi sîn­gele cu sînge. Afa­ce­rea e în curs.

« The eco­no­mic cri­sis was cau­sed by the irra­tio­nal beha­vior of white people with blue eyes, who before see­med to know eve­ry­thing, and now have shown they don’t know anything. »

(« Cri­za eco­no­mică a fost cau­zată de com­por­ta­rea irațio­nală a oame­ni­lor albi cu ochi albaș­tri, care înainte păreau să cunoască orice, iar acum au ară­tat că nu cunosc nimic. »)

(Luiz Iná­cio Lula da Sil­va, 1945 -)

Încă una, la anti­pod. Într-unul dintre locu­rile de pe hartă cu cel mai mare potențial și cu cele mai mari bogății, pe dea­su­pra de uns­pre­zece ori mai popu­lat, acum cin­cis­pre­zece ani un fost lus­tra­giu, fost șef sin­di­cal, fost depu­tat, fost șef de par­tid mun­ci­to­resc, a fost ales, trium­fal, în mod liber și demo­cra­tic, ca preșe­dinte, funcție pe care a ocu­pat-o timp de opt ani – două man­date suc­ce­sive. În vara aces­tui an, osân­dit defi­ni­tiv pen­tru corupție, spă­lare de bani și abuz de putere, a înce­put să exe­cute o pedeapsă cu închi­soa­rea în valoare de 12 ani. De aco­lo, deci din pușcă­rie, par­ti­dul său l-a împins drept can­di­dat-cap-de-listă pen­tru ale­ge­rile pre­zi­dențiale care se vor ține la mij­lo­cul lunii octom­brie 2018, ceea ce deți­nu­tul a și accep­tat. Afa­ce­rea e în curs.

« Des­pite the constant nega­tive press covfefe. »

(« În pofi­da unui/unei constant/e și negativ/e cov­fefe a/l presei »)

(Donald John Trump, 1946 -)

• 

În fine, cea mai tare vine acum. Cu taman șase săptă­mâ­ni înain­tea ale­ge­ri­lor noastre, s-au petre­cut în altă parte alte ale­ge­ri. Iar pre­zi­dențiale, iar libere și demo­cra­tice. De data asta însă locul trece drept mult mai civi­li­zat, de vreo șap­tes­pre­zece ori mai popu­lat și mai ales cam de o sută de ori mai bogat, mai activ, mai pros­per și – atențiune – mai influent și mai puter­nic.² După ins­ta­lare, ale­sul – pro­prie­tar imo­bi­liar contro­ver­sat, novice poli­tic, învingă­tor chi­nuit și îndată contes­tat de jumă­tate din națiune – s-a dezlănțuit împo­tri­va așa-zisei pute­ri para­lele a mass-mediei, acu­zată neîn­ce­tat de conspi­rație, dezin­for­mare, calom­nie, des­ta­bi­li­zare, etc.[/note] Nu este însă mai puțin adevă­rat că de la înce­put temele – grele – nu le-au lip­sit nici oame­ni­lor, nici pre­sei : ama­to­rism, cârdășie cu vrăș­mașul, haos admi­nis­tra­tiv, irea­lism, izo­lațio­nism, la un nivel care a făcut alte ipo­teze – aparent solide – din sfe­ra morală sau intimă să pară niște fleacuri.[/note] Lucru­rile s-au înve­ni­nat de ambele părți până când s-a ajuns ca par­la­men­tul să creeze comi­sii spe­ciale de anche­tare a dife­ri­te­lor subiecte. Afa­ce­rea e în curs.

*

Îna­poi acum în decem­brie 2016 la ale­ge­rile legis­la­tive din Româ­nia, la rezul­ta­tele lor și la sta­rea creată de atun­ci încoace. Atât țara cât și sta­rea nu se pot com­pa­ra – din nici un punct de vedere rele­vant – nici cu vreu­na dintre țările de mai sus, nici cu vreu­na dintre situațiile pre­zen­tate. Deși expuse suc­cint, aceste patru exemple arată lim­pede că există alte locu­ri în lume, alte societăți, cu un grad de civi­li­zație și dez­vol­tare cel puțin com­pa­ra­bil cu cel al Româ­niei, dacă nu la o scară ce exclude com­pa­rația, unde mizele, ten­siu­nile și ris­cu­rile sunt mult mai mari nu numai pen­tru națiu­nea în cauză ci și la nivel extern sau chiar mondial.

Încă necon­vingă­tor ? Năpas­ta abă­tută peste cei din satul de ală­tu­ri încă nu dă de gân­dit ? Găi­na veci­nu­lui e întot­deau­na mai mare, așa că n-are decât să le moară capra ? Ponoa­sele mele cântă­resc ori­cum mai mult decât urgia de ală­tu­ri ? Hmm…

Com­pa­ra­tiv și folo­sind un sis­tem omo­gen de măsu­ri, ce devine în fapt inami­cul public numă­rul unu a – poate – peste 8 româ­ni din 10 prin șirul de nero­zii, otră­vu­ri și nele­giui­ri pe care le tot înșiră ? Un mili-Erdo­gan ? Un micro-Dutertre ? Un nano-Lula ? Un pico-Trump ? Tot ar fi ceva. La vede­rea ele­men­te­lor puse pe masa isto­riei pre­zente și vii­toare, mai degrabă s-ar zice că e vor­ba numai despre un infim infrac­tor per­ife­ric cu tra­seu meteoric.

Alt­fel văzută trea­ba, cum ar fi dacă în schim­bul lucră­tu­ri­lor care îi sunt fără înce­tare puse pe seamă, ar fi el împovă­rat cu cele târâite de cei­lalți numiți mai sus care – nici­cum nu tre­buie uitat – chiar ocupă sau au ocu­pat solid funcția supremă, funcție care pen­tru cel în cauză nu rămâne decât o vede­nie ? Cum s-ar simți așa­dar româ­nul dacă preșe­din­tele Erdo­gnea ar mazi­li și ares­ta brusc zeci de mii de buge­ta­ri care chi­pu­rile nu-i împărtășesc vede­rile ? Dar dacă preșe­din­tele Duter­nea, după ce va fi stri­gat că nu mai vrea să-l vadă pe por­cul de Papă căl­când pe pămân­tu­rile lui Mir­cea și ale lui Ște­fan, s-ar apu­ca după cum îl taie capul să mân­tuie socie­ta­tea de toți bor­fașii ? Sau dacă de la înălți­mea vârs­tei lui de 72 de ani și abia zăvo­rât la coli­via Gher­lei pen­tru încă 12, chiar din fun­dul bulău­lui preșe­din­tele Lugnea ar can­di­da cu nesimțire la ale­ge­rile din 2019, asta pen­tru un al trei­lea man­dat ? Și dacă, în fine, preșe­din­tele Tru­gnea și-ar schim­ba miniș­trii cum arun­ci la coș cio­ra­pii rupți și ar face zob alianțele mili­tare și eco­no­mice ale țării aplau­dân­du-se zgo­mo­tos sin­gur, în timp ce ar fi cer­ce­tat pen­tru even­tuale foarte grave complicități ?

Cum ar fi însă acum pe dos ? Dacă împovă­rat cu exact lucră­tu­rile care de doi ani încoace îi sunt puse pe seamă de către – poate – peste 8 româ­ni din 10, inami­cul nos­tru public numă­rul unu ar fi și preșe­din­tele Drağan, Dra­terte, Dra­gu­la sau Dramp în fie­care dintre locu­rile res­pec­tive ? Com­pa­ra­tiv cu cele ară­tate în cazu­rile de mai sus, pro­ba­bil că acest inamic public ales mai mult sau mai puțin trium­fal ca șef al sta­tu­lui nu s-ar putea fudu­li cu nimic alt­ce­va decât cins­tea de a apă­rea uneo­ri pe coper­ta unui tabloid.

Ori­cât de păcă­toase ar părea, ar fi sau chiar și sunt cu adevă­rat lucru­rile văzute de aproape, între­ba­rea de pe urmă rămîne : ajută la ceva să fie ele pri­vite din­tr-un unghi cât se poate mai larg ? Ar  slă­bi așa puțin apă­sa­rea (ceea ce poate n-ar fi chiar de aruncat) ?

Dacă în pofi­da celor ară­tate răs­pun­sul ar rămâne NU, ei bine…

*

… atun­ci, pen­tru a se cău­ta ușu­ra­rea pove­rii aces­tei năpaste, ar tre­bui poate să se ia tau­rul de coarne și să se meargă hotă­rât până la capă­tul lucru­ri­lor, încer­cân­du-se des­luși­rea pri­ve­liș­tei care se întinde peste ținu­tu­rile Căpcău­nu­lui și ale Gheo­noaei, mult din­co­lo de per­ipeția numită inami­cul public numă­rul unu. Care ar fi de fapt chi­pu­rile tutu­ror celor­lalți ? al celor lipiți în jurul lui ; al celor care îl luptă din sub­sol ; al celor care în față fac sluj bâțâind din coadă iar în dos varsă venin ; al celor care freamătă zglo­biu aștep­tând un prim gest de slă­bi­ciune ca să poată înjun­ghia pe furiș ; al celor care i se ridică tru­peș ca apa­renți potriv­ni­ci strân­gân­du-și în felul ăsta vii­toa­rea curte de slu­gi ; al celor care se înghe­suie ghe­muiți în spa­tele său, numai așa putând împroș­ca salve de noroi ; al celor care-i ridică osa­nale și-i pleacă teme­nele doar-doar or scă­pa la rân­dul lor de pâr­naie ; dar și chi­pu­rile celor care fal­nic se declară adver­sa­ri înfo­cați, înfrun­tân­du-l neîn­tre­rupt și fățiș, dar care odată ce aces­ta ar cădea sleit știu deja că i-ar umbla pe urme ? Care ar fi țin­tele lor pitite, acum sau după ?

Odată lămu­rite ca lumea toate cele de mai sus, atun­ci să te ții !

[8 sep­tem­brie 2018]

1. În orice caz din anul 2000 până astăzi.
2. Ce ar însem­na de fapt asta ? Păi asta înseamnă că în ziua de azi, când cel sau cea ast­fel ales/aleasă aco­lo stră­nută sau își suflă nasul sau se scar­pină la ceafă, la un semn și în secun­da doi uma­ni­ta­tea e pusă la curent cu acest eve­niment iar undele lui de șoc scu­tură norii în cele patru vânturi.