Pe un cîmp, se așează lângâ un țăran o farfurie zburătoare din care coboară o ființă scundă, verde, picioare subțiri, burtă mare, mâini subțiri, cap mare, ochi mari, urechi mari și două antene de aur în vîrful creștetului. Prin hublouri se întrevăd alte ființe asemănătoare. Consternat, țăranul întreabă:

«De unde veniți?!»
«De pe Marte».
«Deci sînteți toți marțieni?!»
«Da.»
«Și sînteți toți așaaa… mici, verzi, cu picioare subțiri și cap mare?»
«Da.»
«Și aveți toți așaaa… mâini subțiri, ochi mari și urechi mari?»
«Da.»
«Și aveți toți așaaa… două antene de aur în vîrful creștetului?»
«Aaaa nu-nuuu, asta avem numai noi, evreii».

*

Sus pe munte, un drumeț se oprește la marginea unei prăpastii mari. Se uită în jos: “Mă ce hău !” zice. Ia o piatră și o aruncă în gol. “Măă ce hău !” Ia o altă piatră, mai mare, și o aruncă în gol. “Măă ce hău !” Mai încolo vede o bucată de șină de tren. O ia cu greu și-o aruncă în gol. “Măăă ce hăăăăău !” Și pleacă. De abia face câțiva pași și hop! în fața lui un om care aleargă spre el zicând “Domnule, n-ați văzut cumva o capră? O legasem de-o șină de tren!”

*

O familie vine la pompele funebre să organizeze funeraliile.
«Ce sicriu propuneți?»
«Daa, sigur, avem aici un model splendid, din abanos încrustat cu sidef, interiorul e capitonat cu mătase de Siam, mînerele sunt de aur. Puteți adăuga înăuntru diverse obiecte dragi decedatei.»
«Da, foarte frumos, și cât costă?»
«Facem un preț special: zece mii pentru dumneavoastră.»
«Aha. Da. E mult prea scump. Altceva aveți?»
«Sigur, aici avem un model cu totul deosebit pentru răposata, stejar, interior bumbac, mânere inox. Prețul e doar patru mii.»
«Mda, rămâne totuși cam prea scump. Mai aveți și altceva?»
«Hm, da, sigur, avem și modelul economic din dulapi de brad, fără capitonare, cu mânere de fontă. O mie.»
«Daa… rămâne însă cam scump. Ceva totuși mai convenabil?»
«Da. Atunci aduceți voi moarta că îi punem noi mânerele.»

*

Doctorul: «Pe o scară de la zero la zece, cât de curioasă sunteți?»
Pacienta: «Dar de unde aveți scara?»

*

Dincolo de oceanul nesfârșit și de marea cea mare, dincolo de munții de aramă, peste munții de argint, mai departe încă decât munții de aur, peste codrii de cleștar, după ținutul Gheonoaiei și râul fără de sfârșit, la capătul pământului se află castelul unde stă Făt-Frumos. Făt-Frumos se trezește dimineață, cască, se freacă la ochi, se întinde, îndrăznește câteva exerciții de înviorare, își pune condurii, mângâie paloșul, se duce la fereastra iatacului său din vârful turnului, trage draperia de catifea, deschide fereastra, ridică ochii spre cerul de azur și rostește posomorât:
«‘tu-i mama ei, că departe mai stau!!!».

*

O mașină cu două blonde intră să se alimenteze într-o stație de benzină. Iese din ea una dintre ele. Vînzătorul:
«Ce doriți ?»
«Vă rog, aveți cumva o sîrmuliță lungă și subțire dar destul de tare?»
Vînzătorul cască ochii.
«Știți, am trântit din greșeală portiera cu cheia înăuntrul mașinii, și ca să o deschid trebuie să fac un fel de laț la un capăt al sârmei, să o strecor între cheder și geam, să o împing în jos cu grijă până la ștuțul ușii, pe care să-l apuc și să-l trag încet în sus ca să deschid portiera.»
Perplex auzind atâta pricepere, vânzătorul îi dă sârma. Blonda se întoarce la mașină și începe cu mare atenție procedura, când blonda dinăuntru îi strigă “Mai la stânga măi, mai la stânga!”

*

Anul 1801, campania din Egipt, Gizeh. În fața marii piramide, Napoleon Bonaparte, prim consul al Republicii, urcat pe afet de tun, se adresează cu glas puternic oștirilor: “Soldați, din vîrful acestor mărețe piramide, treizeci de secole vă privesc.” Clipă în care, în spate, aghiotantul se apleacă ușor la urechea generalului și-i șoptește: “Generale, vorbiți românește?!”

*

La Sir acasă sună telefonul. Valetul John:
«Alo?»
«John, vreau să vorbesc cu soția.»
«Sir, nu se poate chiar în acest moment.»
«De ce?!»
«Sir, Lady Bird este împreună cu un domn.»
«Cu un domn?! Ce domn?! Unde sunt, John?!»
«Sir, Lady Bird și cu domnul sunt ocupați în dormitor la etaj.»
«În dormitor ?!?! John, du-te imediat și vezi ce se întîmplă.»
«O clipă vă rog, Sir.»
După cîteva momente:
«Sir?»
«Da.
«Sir, am fost așa cum mi-ați spus. Am deschis ușa pe nesimțite. Lady Bird și domnul tocmai își smulgeau hainele de pe dumnealor.»
«Cee?! Nu se poate! John, urcă din nou și vezi ce se petrece.»
«O clipă vă rog, Sir.»
După cîteva momente:
«Sir?»
«Da.»
«Sir, m-am dus așa cum mi-ați spus. Domnul este culcat în pat peste Lady Bird și se aud tot felul de sunete.»
«CEEE?! NU SE POATE!! John, du-te chiar acum la dulapul cu arme, ia o pușcă și împușcă-l pe domn.»
«Imediat, Sir.»
Se aude o împușcătură, apoi, după cîteva momente:
«Sir?»
«Da.»
«Sir, am făcut întocmai cum ați spus. Am luat pușca cu două țevi din dulapul cu arme. Am dat năvală în dormitor. Am vrut să-l împușc pe loc pe domnul dar n-am putut căci a sărit dezbrăcat din pat și până să apăs pe trăgaci a trecut direct prin fereastră și s-a aruncat în piscină unde însă totuși am reușit să-l împușc.»
«Cum?! Ce piscină?! Dar John, noi NU avem piscină!!!»
«Domnule, ce număr ați format?»

*

Un tânăr vine la școala de marină comercială ca să se încrie.
Directorul: «Știi să înoți ?»
Tânărul: «Da’ ce, voi aici nu aveți vapoare ?»

*

Țara Moților. 1970. Un student african la psihologie se duce în provincie spre a culege material pentru un vast studiu etnic. În vîrful muntelui, la o stînă, îl întîmpină baciul.
«Zîua bună, bade.»
Ciobanul tace. Îl scrutează sever, mormăie în barbă, scuipă pe deget și îl pipăie ca să vadă dacă nu se ia catranul de pe piele.
«Ce-i bade, n-ai mai văzut negru ?»
Baciul mormăie iar ceva și, după o vreme:
«Ghi unghi iești mata?»
«Eu? Din Togo.»
Baciul dă din cap domol. Și iar după o vreme:
«Ghi unghi zîci cî iești?»
«Din Togo, bade. TO-GO.»
Baciul iar clatină din cap domol. Și din nou după o vreme:
«Ghini-ghini, ghin Togo ghin Togo, da’ ghi-al cui ghin Togo ?»

*

Cum se sinucid belgienii care iubesc păsările?
Se aruncă de la etaj imitând țipătul pâinii.

*

Un șoricel se cațără cu greu pînă la soneria de la ușa locuinței familiei elefant. Sună, după care sare jos. Deschide elefantul. Se uită la stânga, apoi la dreapta. Nimeni. Șoricelul își drege glasul. Elefantul se uită în jos și rămâne mirat.
Elefantul: «Da?»
Șoricelul, emfatic: «E acasă elefanta?»
Elefantul, sever: «Nu.»
Șoricelul, emfatic: «Aha, atunci zi-i că a căutat-o… Eeeduaaard.»

*

Se întâlnesc doi cunoscuți. Unul e cătrănit rău. Celălalt:
«Ce s-a întâmplat?»
«Ce să se întâple?… Mi-a murit câinele…»
«Vai de mine! Dar cum așa?!»
«Eiii… a mâncat dintr-un cal ars…»
«CEEE?! Cum dintr-un cal ars?!»
«Eiii… păi mi-a luat foc grajdul cu cai…»
«Vai de mine! Dar cum așa?!»
«Păi de la o lumânare, bat-o…»
«Cum de la o lumănare??»
«Păi da, că era priveghi la tata…»
«Aoleo, Dumnezeu să-l ierte! Îmi pare tare rău.»
«Daaa… Auzi, vroiam să te întreb: ce zici, să-mi iau alt câine?»

*

Spectacolul unui ventriloc. Pe scenă, omul e așezat pe un scaun și ține în brațe o păpușă cu care – chipurile – dialoghează. Asta când păpușa nu ține chiar ea, tot chipurile, un monolog, artistul rămânând mut. Multe dintre scheciuri iau în derâdere blondele. Spectatorii se strică de răs. După un timp, una dintre blondele din sală nu mai suportă și se ridică adresându-se furioasă către scenă: “Totuși cum se poate atâta nesimțire?! Chiar așa, să iei lumea în bășcălie și să mai și faci din asta o meserie?! Măcar un pic de rușine nu ai?” Artistul, total derutat, încearcă să îngaime scuzele care-i vin pe moment în minte: “Stimată… doamnă… eu… vă rog să… cre… deți că… e doar…” Dar blonda îi taie vorba printr-un gest înțelegător: “Nu-nu, domnule, stați vă rog liniștit, cu dumneavoastră n-am absolut nimic, eu vorbesc cu pocitania aia mică pe care o țineți în poală”.

*

După amiază însorită la ștrand. Unul o agață pe una. Tînără, chipeșă, forme. “Singurică, singurică?” Intră în vorbă. Un suc, o țigare, o cafea. Subiecte comune. Se încropește o complicitate. La închidere, el: “Hai să vezi colecția mea de cărți poștale.” Ea: “Daa? Desigur.” Se duc acasă. Albume, o cafea, un coniac. Se încropește o relație. Se stinge lumina. Se retrag în pat. Convulsii. Cearceaful se frământă sub zvârcoliri sălbatice când, brusc, bubuituri la ușa de la intrarea în apartament. Ea se acoperă cu o pernă. El sare năuc, smulge o cămașă și crapă ușa. În față, pe coridor, patru bărbați. Costume negre, fețe grave, fiecare ține de câte un mâner un sicriu. Perplex, omul e fără grai. Pe loc, cei patru împing ușa, intră tăcuți în apartament, dau ocol în salon după care ies pe unde intraseră. Perplex, omul e tot fără grai, dar unul dintre cei patru îl liniștește: “Continuați. Nu puteam întoarce coșciugul”.

*

În vitrina unui magazin din Tel-Aviv, un splendid ceas de aur. Intră un turist.
«Bună ziua. Vă rog, cât costă ceasul ?»
Vânzătorul:
«Stimate domn, la noi aveți posibilitatea efectuării unui brit milah (circumcizie) în doar 10 minute, fără nici o durere.»
«Domn’e, pe mine mă interesează numai ceasul ăsta din vitrină!»
«Stimate domn, vă rog să fiți sigur că aici puteți face brit milah fără durere în numai 10 minute.»
«Domn’e, să fie clar: eu vreau să știu numai cât costă ceasul ăla!»
«Stimate domn, aveți aici garantat un brit milah nedureros în nici 10 minute.»
«Domn’e, cred că dumneata nu înțelegi. Pe ce limbă să vorbesc?! Vreau să știu cât costă ceasul ăla!»
«Domnule, eu cred că dumneata nu înțelegi. Nu ți-e clar că aici noi facem brit milah? Cam ce-ai fi vrut să punem în vitrină?!»

*

Făurei 1985. Costel, 7 ani, sună la vecina de la etajul trei. Nu se aude nimic. Soneria nu merge. Bate în ușă. Deschide vecina.
«Da mă Costele, ce e?»
«Doamnă, m-a trimis mama să vă rog să ne împrumutați două ore osul de ciorbă.»

*

Un om obsedat că nevasta îl înșeală angajează un detectiv privat. După prima zi de filaj vine raportul acestuia.
“Am văzut-o cum a ieșit de la serviciu ținîndu-se de mînă cu un bărbat. Pe trotuar, el a sărutat-o galeș pe gît. Ea s-a gudurat, după care amîndoi au intrat vizavi în hotel și au luat camera 14 de la etajul întâi. Perdelele de la cele două ferestre au fost trase. După patruzeci de minute au părăsit hotelul, s-au îmbrățișat la despărțire iar ea a luat autobuzul către casă. Nu sunt elemente suficient de concludente pentru a se stabili felul cum a fost ocupat intervalul de timp petrecut în hotel.”
Omul: “Vezi domn’e? Nesiguranța asta mă doboară!”

*

Un artist primește comandă pentru a picta un tablou care să înfățișeze prietenia sovieto-polonă și intitulat “Lenin în Polonia”. La vernisaj se descoperă că tabloul înfățișează de fapt o femeie în pat cu Leon Troțki. Uluit, comanditarul îl întreabă pe artist ce reprezintă scena. Acesta răspunde: “Soția lui Lenin cu un amant”. “Păi și atunci Lenin ?!” “Lenin e în Polonia”.

*

Ghiță și Vasile, prieteni buni dar mai ales pescari încercați, se întâlnesc la o bere. Tocmai întors din străinătate, Ghiță arată mândru lui Vasile un mic aparat cu totul neobișnuit:
«Uite mă cu ce m-am pricopsit!»
«Aoleo, da’ ce mai e și năzbâtia asta?!»
«Ha-ha-ha! Ehee, dac-ai ști?!…»
«Hai mă zi, nu mă fierbe!»
«Ei bine, e un aparat electronic de scos râme. Din pământ!»
«Ceee?! Nu mă înnebuni! Cum așa?!»
«Cum îți spun. Simplu: vezi ăștia doi electrozi?»
«Păi da.»
«Așa. Iei matale electrozii, ai grijă să nu se încurce firele între ele, înfigi electrozii în pămînt la câțiva metri de unde stai, după care iei aparatul ăsta și doar învârți puțin de butonul ăsta mare roșu. Atât.»
«Cum așa?! Și?»
«Și aștepți un pic. Și doar ce vezi că încep râmele să iasă din pământ iute de te crucești. Am văzut demonstrația cu ochii mei, e lucru mare.»
«Phii, păi și ce, nu l-ai încercat deja?!»
«Când să-l încerc bre? Că abia ieri m-am întors. Mă duc duminică, adică mergem împreună dacă vrei. Iar acum trebuie să plec iute că am o grămadă de treabă.»
«Stai măi așa, că m-ai lovit în moalele capului. Te rog eu, lasă-mi-l mie, că mâine nu lucrez și mă reped la baltă în zori că n-am răbdare, și-ți spun și cum merge.»
«Hmmm… măi Vasile, eu să zic că ți l-aș lăsa, dar țin la el ca la ochii din cap, plus că a costat o căruță de bani…»
«Cât, zi?!»
«Lasă, mai bine să nu știi, de aia zic: ți l-aș lăsa dar te juri că ai grijă de el ca de…»
«Bre omule, nu ești sănătos?! Doar mă cunoști!»
«Bineee… dar fi foarte atent. FOARTE ATENT.»
«Da, sunt atent. Ce?»
«Butonul ăsta mare roșu, vezi? Are niște gradații. De la 0 la 7.»
«Da, văd. Și?»
«Când învârți, începi încetișor, de la 0 la 1. Și stai un pic. Dacă nu iese nimic, mergi la 2. Dacă nici la 2 nu iese nimic, mergi încet la 3. Și dacă nici la 3 tot nu iese nici o râmă, dai la 4, Dar la 4 te oprești. Sub nici o formă nu depășești gradația 4. Ai înțeles? Promiți?»
«Măi Ioane, am înțeles, că nu e greu, dar atunci de ce are gradații până la 7?»
«Sincer să-ți spun nu știu, dar așa mi-au spus la magazin și scrie pe prospect. Probabil e o marjă de siguranță, nu știu, sau poate strici aparatul, ce știu e că nu trebuie depășită cifra 4. E limpede?»
«Limpede ca cristalul. Ești un frate. Mulțumesc, să trăiești!»
«Bine, hai, sănătate, fug, ne vedem duminică. Ai grijă.»
«Nici o grijă. Hai noroc.»
A doua zi după masă, Ghiță sună la Vasile. Răspunde soția. «Sărut mâinile Florico, pot să vorbesc cu Vasile?» Florica, sughițând printre lacrimi: «Nu-e-aici-e-la-spitaaal!» Vasile: «Ceee?! Dar ce-a pățit?» Florica, după ce se mai liniștește: «Nu-știu-a-plecat-azi-dimineață-la-baltă-și-m-am-trezit-că-mă-sună-spitalul-că-e-internat-la-camera-104…la-urgență.» «La urgență?!?! Și ai fost?» «Nu-hu-huuu- că-a-trebuit-să-l-iau-pe-ăsta-mic-de-la-grădiniță… și-o-să-mă-duc-mai-încolooo…» «Vai de mine… stai  că mă duc eu chiar acum, și te sun să-ți spun, da?» «Da-haaaa-daaa…» «Bine, hai pa și linișteste-te.» «Da-haaaa-daaa…»
Ghiță se repede la spital, intră pâș-pâș în camera 104 și să nu-i vină a crede: în pat, o mumie bandajată din cap până în picioare. Se uită pe ușă: camera 104. Tăbliță la capul patului: Vasile Ionescu. Se apropie de mumie. Din nas, gură și brațe ies tuburi. Nici vorbă să recunoști omul. Ghiță, foarte încet, la locul urechii:
«Vasile.»
Nimic. Iar, puțin mai tare:
«Vasile, sunt eu, Ghiță.»
Vasile, scâncind:
«Ghi… ță?»
«Da măi, eu, Ghiță.»
«…»
«Mă auzi?»
«…daaa.»
«Dar ce ai pățit frate?»
«…păi ce să… am plecat azi… dimineață la… baltă cum… ți-am zis…»
«Da, și?!»
«…și m-am dus… și… m-am așezat… și… am scos năzbâtia aia…»
«Aparatul?»
«…daa… aparatul… și am scos electrozii… ăia și… i-am vârât în…»
«Pământ? Ai încurcat firele?!»
«…daa… în pământ… nuu, n-am…încurcat… și le-am bă… gat și… am dat bu… tonul la… 0… nu, la 1»
«Așa, bravo, și?»
«…și… ce bravo?… și nimic, nici o… râmă.»
«Ah, și?»
«Păi și… am stat… un pic și l-am dat la…2.»
«Ei, și?»
«Păi și tot ni…mic…»
«Aha, și l-ai…»
«L-am dat la… 3, na, că ce…»
«Ce spui? Și au sărit râm…»
«Și n-a sărit… nimic!… n-a sărit.»
«Păi cum așa?! Și ce, ai dat…»
«…păi da, la 4.»
«Au, și?!»
«Și am stat… și am… stat, și am staat… și iar nici o râmă.»
«Vai de mine, ce vorbești domn’e?! Și ai oprit, nu?»
«…ce vorbesc?… abia mai vorbesc, nu vezi?…»
«Văd măi…»
«…așa că m-a luat așa… o boală că pierdusem… deja o juma… de oră cu… prostia aia… și m-a luat așa… o furie…
«Aoleo!»
«…da, aoleo, c-am zis… și-am întors… butonul la…»
«Hăăăă?! La 5?!»
«… la 7!»
«CEEE?! Păi nu ți-am zis?…Șșșiii?…»
«…și numai ce… au ieșit din… pământ doi… mineri cu baroasele și uite ce-am ajuns!…»

*

În tramvai o mamă cu un copilaș în brațe. O țoapă către mamă: «În ce etate este copilul?» Mama: «Un an și jumătate.» Țoapa: «Mai servește bust?»

*

Doi limbrici, mamă și fiu, cad dintr-un intestin în iarbă. Se freacă la ochi, clipesc, se scutură. Fiul: “Mamă! Ce sînt firele astea verzi care mângâie?” “Aceasta este iarba, fiul meu”, zise duios mama. “Daa ? Da’ ce e pata aia mare galbenă de sus?” “Acela e soarele, fiul meu. El încălzește și dă lumină.” “Daa ? Da’ ce sunt petele astea colorate din jur?” Acestea sunt florile, fiul meu, cu miros plăcut. “Daa ? Da’ cu toate aceste lucruri frumoase, flori mirositoare, soarele luminos, iarbă verde, noi de ce stăm în intestinul ăla puturos și întunecat?” “Eheei, fiule, răspunse duios mama, pentru că acolo e patria noastră!”

*

Care este diferența între un pedagog și un pedofil?
E foarte simplu: un pedofil chiar iubește copiii.

*

Ițic și soția lui Rașela se duc seara la restaurant. Ițic către soție:
«Rașelo, o vezi pe blonda aia superbă?»
«Care Ițic ? Aia în rochie albastră?»
«Da. E amanta lui Ștrul.»
«Cum, Ștrul are o amantă??»
«Dacă-ți spun.»
«Phiii…»
«Da pe bruneta aia splendidă din colț o vezi?»
«Care, aia în taior alb?»
«Da măi, e amanta lui Șloim».
«Ce, și Șloim are amantă?!»
«Păi dacă-ți spun.»
«Phiii…»
În restaurant intră un specimen cu totul deosebit. Ițic:
«O vezi pe roșcata asta care tocmai a intrat?»
«Care Ițic, aia cu picioarele alea lungi și cu decolteul ăla enorm?»
«Da dragă».
«Ce-i cu ea?»
«Ei bine, aia e amanta mea.»
«Vaaai, Ițic, tot a noastră e cea mai frumoasă!»

*

Dis de dimineață, tonic, președintele se trezește din somn, se ridică cu grijă din pat, cască mulțumit, se freacă puțin la ochi, se întinde ușor, execută câteva exerciții lejere de înviorare, își pune papucii, se îndreaptă către ferestrele domitorului, trage draperia de catifea, soarbe cu vederea grădina palatului, deschide ferestrele, surâde lung, ridică ochii către cerul de azur, deschide larg brațele și rostește cu glas puternic: “Bună dimineața, soare!”. Pe dată se aude un răspuns militar:
«Să-Tră-iți-To-va-ră-șe-Pre-șe-din-te! Eu sunt Păcuraru. Soare a fost de gardă ieri.»

*

Un negru se urcă în autobuz. O bătrână îl arată cu degetul și strigă către vecinul ei: “Ia uite o maimuță! O maimuță!” Vecinul: “Doamnă, cum puteți vorbi așa?! E un om ca și noi, doar că are pielea de culoare mai închisă. Nu se poate așa ceva. Vă rog să-i cereți scuze.” Bătrâna, rușinată, către negru: “Dragă domnule, vă rog să mă iertați, nu am știut”. Negrul zâmbește: “Doamnă, vă asigur, nu e nici o problemă”. Bătrâna: “Ia uite! Vorbește! Vorbește”!

*

Florica, 93, și Costel 97, căsătoriți de 72 de ani, deapănă amintiri de o viață la gura sobei. Războiul, foametea, stabilizarea, naționalizarea, colectivizarea, copiii, nepoții, strănepoții. Într-un târziu, Florica: “Auzi tu Costele, de mult vroiam să te întreb, tu ai fost la nunta mea?”

*

Huși 1980. Doi se întâlnesc pe stradă. Unul are o plasă goală în mână. Celălalt: “Mă iertați, vă duceți la piață sau veniți de la piață?”

*

Un cetățean se plimbă pe o cărare de-a lungul căii ferate. Deodată vede un om prăvălit între șine. Cetățeanul se repede, îl scutură, nimic: omul e în nesimțire. Îl scutură și mai tare. Omul nimic. În schimb se împrăștie în jur o duhoare infectă de alcool. În depărtare se aude un tren. Cetățeanul îl scutură cu ultimele puteri, îl trage cu greu în afara șinelor și în cele din urmă omul întredeschide doi ochi moi. “Omule, ești beat criță, cât pe ce să te calce trenul!” Omul: “Lă… ă… sați… do… m… nu’ ingi… ner.” Cetățeanul, perplex: ” Dar de unde știi că sunt inginer?!” Omul: “Păi da…că… nu e… ești… mili… țian… ce po… poți să fii?”
[26 octombrie 2023]

La piață, pe un scaun pliant, un om, iar alături, culcat într-o cutie, un câine murdar, bătrân și jigărit. În fața câinelui o tăbliță.

DE VÂNZARE
40000 de dolari

Lumea trece, stă, se uită, dă din cap și pleacă. Un cetățean se oprește, perplex:
«Nu vă supărați, e de vânzare»?
Omul îl măsoară plictisit:
«Mata știi să citești?»
«Am vrut să fiu…»
«Clar că e la vânzare. Scrie aici. Mare. D-E VÂN-ZA-RE.»
«…Bine, dar… 40000 de dolari pentru…?»
« Domn’e, auzi? N-ai treabă? Du-te domn’e și vezi-ți de treabă. Că mă ocupi. E lume care vrea să cumpere și mă ții de vorbă. Drum bun.»
Cetățeanul clatină din cap și pleacă. Se mai învârte el în sus și în jos prin piață și după o vreme se întâmplă din nou prin fața omului cu câinele. Care tocmai își strângea catrafusele, cu o geantă pe umăr. Câinele nicăieri! Prudent, se apropie de om:
«Iertați-mă, era aici o javră la vânzare cu 40000 de dolari…»
«Da. Te rog. Nu o javră. Un câine.»
«Și… și nu mai e.»
«Da. Clar. Nu mai e pentru că l-am vândut.»
«L-ați vândut?!»
«Da. Nu vezi?»
«Baa daa… și… și cu cât l-ați vândut?…»
«Domn’e, nu ești normal?! Nu văzuseși prețul? 40000 de dolari!»
Cetățeanul, consternat:
«L-ați… vândut… cu… 40000… de dolari ?!?!»
Țanțoș, omul arată geanta de pe umăr:
«Nu-nuuu… l-am dat la schimb și am aici două pisicuțe a câte 20000 de dolari fiecare!»

*

Expresia dublei personalități la poporul român: “Vai de mine și de mine!”

*

Un om mort de sete abia se târăște prin deșert. În zare vede un individ. Când acesta se apropie, primul imploră: “Omule, fii bun, puțină apă”. Cu un surâs larg, celălalt deschide poalele straielor: “Daaa, am aici o colecție deosebită de cravate de toate culorile și modelele la prețuri excepționale. Te rog, observă.” Siderat, omul se întoarce și-și vede de cale. Amiază, soare crunt, căldură mare. Când de abia se mai ține pe picioare, în zare vede un alt individ. Se oprește, și când acesta se apropie îngână cu greu: “Apă vă rog”. Celălalt deschide sprinten poala straiului: “Sigur. Poftiți aici, am un asortiment unic de cravate clasice și moderne, toate la prețuri deosebite. Vă rog, serviți.” Omul nostru se năruie sub arșiță. Spre seară căldura se mai ridică, își vine în fire și pornește din nou cu greu la drum. În curând îi apar în zare palmieri. Cască larg ochii, grăbește pasul cât poate și în față i se deschide o oază. Răcoare, fântâni arteziene, verdeață. În jur un gard, în fața lui o poartă iar deasupra ei o mare pancartă: «CRAVATĂ OBLIGATORIE»

*

Care este culmea dialecticii ? Dacă la noi e atît de bine și la ei e atît de rău, atunci de ce la ei e atît de bine și la noi e atît de rău ?

*

Femeia către bărbat: “Auzi tu? Cum se zice? Fornicolar sau funticular ?” Bărbatul: “La ce fă?”

*

În toiul nopții, Winettou și Old Shatterhand fumează liniștiți pipa păcii în thipi. La un moment dat, Winettou se ridică și iese. La scurt timp se aude un strigăt apoi tăcere. Winettou reintră în thipi și își reia liniștit locul lîngă Old Shatterhand. Mai târziu, acesta iese și el. La scurt timp se aude un strigăt apoi tăcere. Și din nou un strigăt și iar tăcere. Old Shatterhand reintră și el în thipi și își reia liniștit locul lîngă Winettou. Cei doi continuă să fumeze liniștiți pipa păcii. După o vreme, Winettou rupe tăcerea și îl întreabă încet pe Old Shatterhand: “Fratele meu alb a călcat pe greblă și la dus și la-ntors ?”

*

O doamnă plimbă un cățel. În fața ei un domn exclamă: “Vaai, dar ce cățeluș drăguț!” Doamna, puțin înțepată: “Vă mulțumesc dragă domnule, dar nu este un cățeluș, ci o cățelușă”. “Ah da ?! Vă rog să mă scuzați, și cum o cheamă ?” “Grivei.” “!!!” ”Se scrie ca Mireille.”

*

«Auzi tu? Cum se zice: Iran sau Irak?»

*

Poștașul se prezintă cu un pachet la poarta casei. Pe poartă, o tăbliță nouă, foarte explicită, cu o imagine și mai semnificativă:

Noroc că pe gard e instalată o sonerie. În curte, pustiu. Omul sună. Nimic. Mai sună odată. Nici un lătrat, dar din fundul curții apare și se apropie încetișor un cățeluș de o șchioapă. Se așează în spatele porții și ridică o privire tristă. Poștașul cască ochii.
«Cine ești tu mă?!»
Cățelușul lasă capul în jos și, abia șoptit:
«Eu sunt câinele rău.»
«Care mă, TU, câine rău?!»
«Daa… nu mă culc după masă, nu-mi beau lăpticul…»

*

De pe front, Ivan scrie mamei sale. “Iubita mea mamă, suntem lângă Stalingrad. Aici se dau lupte grele. Alaltăieri am pus pe ei toată artileria și după mai multe ore de lupte crunte, cu pierderi grele, am reușit să ocupăm păduricea. Ieri însă nemții și-au chemat tancurile și ne-au încolțit, așa că a trebuit să fugim înapoi și să ne căutăm adăpost în pădurice. Am pierdut tovarăși de luptă, dar și ei au pierdut, că nu ne-am lăsat. Iar azi dimineață, cu mic cu mare, am pornit din nou la asalt și i-am împins, dar chiar când să luăm iar în stăpânire păduricea, nu știu de unde a ieșit pădurarul cu pușca strigînd furios la noi «Ce faceți aici bă bagabonților?!» și ne-a gonit pe toți acasă.”

*

Vasile povestește lui Gheorghe.
«Și cum îți zic, am fost în croaziera aia. Extraordinar. Piscină, cocktailuri, cazinou, jocuri acvatice… Lume. Ce să-ți spun? Și deodată, ce văd? Rezemat degajat de parapet, costum alb impecabil, pălărie panama, pantofi albi cu liră, trabuc, zâmbetul ăla mortal, cine crezi?»
«Cine?!»
«Antonio Banderas! Care se uita lung la Florica!»
«Nu spune!»
«Da domn’e. Ceva… Incredibil. Impecabil. Florica mea, să-i pice lingura din mână.»
«Cred.»
«Da domn’e. Și, în fine, ne mai holbăm un pic așa și vine băiatul cu cafeaua. Mă fac la el, îi cer un coniac mic, pleacă, și când mă întorc, deodată Florica mea nicăieri!»
«Ce vorbești?»
«Da domn’e, mă uit în stânga, în dreapta, pe punte, n-o mai văd nicăieri. Dar nici pe Antonio Banderas! Întreb pe un chelner dacă a văzut-o. Zice că da, că e cu Antonio Banderas. Zic unde? La etajul 1, camera 15.»
«Nu pot să cred!»
«Ba da. Cad pe gânduri. Stau așa, stau ce stau, îmi beau cafeaua, fumez o țigare, vine coniacul, îl beau și pe el, mai fumez o țigare, și-mi zic: “Nu se poate”. Plătesc, mă ridic și plec să urc la camera 15. Găsesc camera și bat la ușă. O dată, de două ori. Și deschide ușa… cine crezi?»
«Nu știu. Antonio Banderas?»
«Da domn’e. Antonio Banderas. Chiar el!»
«Nu cred!»
«Ba da domn’e, chiar el, corpul bronzat, uleiat, parfumat, proaspăt ras, pectorali, tatuaj splendid, părul negru gominat, prosop alb în jurul mijlocului, mă întreabă afabil cu un zâmbet ușor: “Da, ce doriți?” Eu să-mi pierd firea, și când colo, în spatele lui, văd că se furișează în vârful picioarelor Florica mea goală pușcă, grasă, cu părul vâlvoi, cu pieile atârnând!»
«Aoleu! Și?»
«Și mi s-a făcut pe loc așa o rușine de omul ăla…»

*

Poarta Albă. Iarna 1951. Scrisoare către mama. “Mamă, noi aici, la canal, suntem foarte bine primiți și găzduiți. Avem de toate. Tot ce ne trebuie. E adevărat că muncim mult, dar asta e foarte bine pentru că numai așa putem păstra o condiție fizică bună. E drept că hrana nu e prea multă, dar asta e foarte bine căci așa evităm riscul obezității care altfel ne-ar dăuna în muncă, iar în cameră temperatura e ce trebuie, tocmai pentru că dacă ar fi prea cald ne-am moleși. Stau bine cu sănătatea și numai uneori curge puțin nasul. Stăm de vorbă des cu îndrumătorii. În aceste ocazii discutăm cu ei diverse teme interesante. Pe scurt, pot să-ți spun că am avut un mare noroc că am ajuns aici, la canal, de unde n-aș mai pleca. Te sărut cu drag, fiul tău, Ionel.
P.S. Mamă, după ce m-ai născut, de ce nu m-ai dat la canal?!”

*

«Bade, ia zi, la ce te uiți mai întâi la o femeie ?»
«Amuu… io mai întâiu la o femeie mă uit ca să nu fie barbat.»

*

Ițic întră la rabi.
«Rabi, am o mare supăre.»
«Dar ce ai pățit Ițic?!»
«Rabi, nu mai putem trăi ca oamenii în casă.»
«Dar de ce?!»
«Rabi, nu mai încăpem. La început eram numai eu cu Rașela și era foarte bine. Apoi a apărut Haim și era tot bine. După el au venit Amos și Ehud, doi gemeni, și încă mai era bine. După care a venit Rut și am început să ne strămtorăm.»
«Aha.»
«Stai. A trecut un an și am avut-o și pe Sara. Apoi Șlomo, apoi gemenele Romi și Rina, și acum încă…»
«Bine-bine, am înțeles. Și cîți sunteți acum cu toții?»
«Șaptesprezece rabi, și tot în alea două odăi stăm!»
Rabi cade pe gânduri iar după o vreme spune mulțumit:
«Ițic știu, uite cum faci: câine aveți?»
«Avem rabi, cum de nu?»
«Bine. Te duci, iei câinele și-l bagi în casă cu voi.»
«Aoleo, rabi, cum așa?! De abia încăpem noi!»
«Ițic, ai venit la mine să ceri sfat sau nu? Fă ce spun!»
Pleacă Ițic amărât, ia câinele și-l bagă în casă. După câteva zile se întoarce la rabi.
«Ei, ia zi, cum e?»
«Cum să fie rabi? Mai rău. Acum nici nu mai putem dormi ca lumea, că nu ne dă pace câinele cu lătratul.»
«Foarte bine. Acum: oi aveți?»
«Da, avem oi.»
«Bine. Te duci, iei o oaie și o bagi în casă.»
«Dar rabi…!»
«Ițic, ai venit la mine să ceri sfat sau nu? Taci și fă ce-ți spun!»
Se întoarce Ițic acasă și mai amărât, ia o oaie și o bagă în casă. După câteva zile iar se întoarce la rabi.
«Ei, ia zi, cum e acum?»
«Cum să fie rabi? Și mai rău, că acum nu mai încăpem să mâncăm dar nici să dormim, că nu ne dă pace oaia cu behăitul.»
«Foarte bine. Ia să vedem: măgar aveți?»
«Daaa rabi… avem măgar.»
«Bine. Te duci, iei calul din grajd și-l bagi în casă.»
«RABI, dar cum să…?!?!»
«Ițic, pentru ce ai venit la mine? Taci, du-te și fă ce-ți spun!»
Pleacă Ițic acasă distrus, ia măgarul și-l bagă în casă. După câteva zile se întoarce ca vai de el din nou la rabi.
«Ei, zi, cum vreau să știu cum e?»
«Cum e?! Cum să fie rabi? Câinele latră, oaia behăie și acum ne rage și măgarul, așa că am ajuns că eu, Rașela și ăl mare, Haim, dormim la cerul liber de ne înțeapă insectele și ne țârâie greierii la urechi că nu putem închide ochii.»
«Bun, foarte bine. Acum fii tu atent la mine: du-te înapoi și scoate măgarul din casă și bagă-l la loc în grajd și vii și-mi spui.»
Se întoarce Ițic acasă pe șapte cărări, scoate măgarul din casă și-l duce înapoi în grajd. După câteva zile se întoarce la rabi.
«Ia zi Ițic, cum e acum?»
«Ce să zic rabi?… E parcă un picuț mai bine, mai suflăm nițel, am putut să culcăm copilul în casă și am scăpat de răgete, deh…»
«Așa, vezi? Acum du-te, scoate și oaia și du-o la locul ei și-mi spui.»
Pleacă Ițic acasă trist și nedumerit, scoate oaia din casă și o duce la locul ei. După câteva zile iar se întoarce la rabi.
«Ei, să te aud acum.»
«Rabi… cum să spun?… Nu-ți ascund că e ceva mai binișor, în orice caz dormim cu toții acum în casă și nici nu ne mai behăie prăpădita aia tot timpul la ureche.»
«Aha, ia-auzi! Foarte bine, atunci du-te din nou și scoate și câinele și du-l la cușcă și vii și-mi spui.»
Se întoarce Ițic mirat tare, scoate câinele și-l duce la cușca lui. După câteva zile iar se întoarce la rabi.
«Ei, acum să te aud Ițic!»
«Rabi, nici nu știu cum să-ți mulțumesc, ba chiar să te răsplătesc! E minunat acasă: suntem din nou între noi.»

*

Pe terasa reședinței sale victoriene de pe Regent Street, Lady Bird servește ceaiul de ora 5 privind distrată în zare. La poarta proprietății oprește un Rolls-Royce Phantom VII galben. După identificare, paznicul deschide porțile de fier forjat. Limuzina înaintează lin pe aleile de pietriș ale domeniului și oprește în fața intrării în reședință. Majordomul – livrea neagră, mânuși albe – deschide protocolar portierele. Din mașină coboară patru domni perfecți – smoching negru, mânuși albe, pantofi de lac, joben – și se aliniază drepți. Majordomul se întoarce, urcă la etaj, deschide cu grijă ușa terasei și rostește solemn: “Lady Bird, a sosit gunoiul”.

*

Psihiatrul: «Mai vorbiți singur?»
Pacientul: «În general da, însă…»
Psihiatrul: «Însă?»
Pacientul: «…acum nu, că suntem certați.»

*

O blondă are pană de cauciuc. Un tip vede situația. “Știți ce trebuie făcut ?” “Nuuu” se plînge blonda. “Simplu. Vă duceți în spatele mașinii și suflați tare în țeava de eșapament.” “Aaaa, vă mulțumesc mult.” Zis și făcut. Blonda se pune în genunchi și suflă cu putere. Se oprește o altă blondă: “Proasto, tu nu vezi că ai geamurile deschise?”

*

O bunicuță își plimba pe trotuar nepoțelul într-un landou. La un moment dat acesta începe să plângă. Bunicuța încearcă să- alinte pentru ca să-l domolească dar degeaba, bebelușul plânge și mai tare, apoi se apucă de-a dreptul să urle. Bunicuța îl smulge din landou, îl ia de picioare și începe să-l izbească din toate puterile cu capul de un stâlp. Se oprește un cetățean, revoltat:
«Doamnă, dar ce faceți?! Nu vedeți? O să-i cadă copilului bonețica!!»
«Stați liniștit domnule, nu-i cade că-i bătută-n cuie.»

*

Lupul se plictisea în pădure. Se duce la vulpe.
«Ce faci fă?»
«Nimic.»
«Nici tu ?!»
«Pfff…»
«Știi ce ?»
«Nu.»
«Hai să batem la iepuraș.»
«Phii, ce idee bună! Da’ cum facem?»
«Simplu. Mergem la el și vedem dacă are bască în cap. Dacă are, îi zicem “De ce ți-ai pus bă basca ?” Și trosc. Dacă n-are, îi zicem “De ce n-ai bă bască ?” Și trosc.»
«Excepțional, hai.»
Se duc la iepuraș. Bat la ușă. Iepurașul iese. Fără bască.
«Da?»
«Mă, tu de ce n-ai bască?» Și bat la el ca la fasole.
Trece o vreme. Lupul iar se plictisea. Se duce la vulpe.
«Ce faci fă?»
«Nimic.»
«Nici tu ?!»
«Pfff…»
«Știi ce ?»
«Nu.»
«Hai să batem la iepuraș.»
«Păi tocmai am fost!»
«Și ce? Mergem din nou.»
«Păi cum facem? Ce-o să zică?!»
«Nu-i nimic. Simplu. Mergem la el și îi cerem o țigare. Dacă ne dă una cu filtru, îi zicem “Păi cu filtru?” Și trosc. Dacă ne dă una fără filtru, îi zicem “Păi fără filtru ?” Și trosc.»
«Phii, excepțional! Hai.»
Se duc la iepuraș. Bat la ușă. Iepurașul iese.
«Iepurașe, dă și tu o țigare.«
Iepurașul repede: «Cu filtru sau fără filtru?»
Lupul se holbează către vulpe și vulpea înapoi către lup.
Lupul: «Mă, tu iar n-ai bască.»

*

Un om nu ierta nici un prilej să-și însoțească cu chiu cu vai la votări și la alegeri bunica aproape centenară. Într-o zi cineva îl întreabă: «Domn’e, da’ chiar așa? La vârsta dânsei lasă bătrâna acasă liniștită. De ce o tot cari după mata la vot?» «O obișnuiesc cu urna.»

*

Un tânăr foarte înțelept, foarte frumos și foarte bogat se hotărî că a venit vremea să se însoare. Era însă foarte nehotărât căci în jurul său erau trei fete frumoase și deștepte și pe toate trei le îndrăgea la fel. După ce stătu mult în cumpănă cum să facă, se hotărî să le pună la încercare, așa că se întâlni cu fiecare dintre ele și zise: «Dragă, uite, m-am gândit să-ți încredințez această mare sumă de bani cu care să faci ce crezi tu mai bine, iar peste o lună să ne întâlnim din nou și să-mi spui ce ai făcut cu ei.» Zis și făcut. După o lună, prima dintre ele se întoarse și-i spuse: «Uite, dragul meu, cu suma pe care mi-ai încredințat-o mi-am cumpărat o haină de hermină, un colier de perle, o brățară cu diamante și un inel diferit pentru fiecare zi a săptămânii, astfel încât să fiu cât mai frumoasă pentru tine.» Tânărul îi mulțumi și se întâlni cu cea de a doua fată, care îi spuse: «Dragul meu, să știi că am folosit toți banii pe care mi i-ai înmânat cu gândul numai la tine, așa că ți-am cumpărat un ceas de colecție, o trusă superbă de scris și un set de costume pentru recepții, așa încât să te arăți încă mai mândru și falnic.» Tânărul îi mulțumi și acesteia și se întâlni și cu cea de a treia fată, care zise: «Dragul meu, află că toți banii pe care mi i-ai dat eu nu i-am cheltuit ci i-am investit cu grijă și pricepere cu gândul la viitorul nostru, și s-a dovedit că bine am făcut căci iată astfel am putut să obțin din ei o sumă încă pe atâta» Tânărul îi mulțumi și celei de a treia, se retrase și căzu mult pe gânduri, căci fiecare dintre ele dovedise că folosise cu înțelepciune suma încredințată. Și petrecu el așa timp îndelungat tot frământându-se cum să facă mai bine, iar în cele din urmă se hotărî ca s-o ceară de nevastă tot pe cea cu cei mai mari sâni.

*

Sună soneria. Un om deschide. Se uită peste tot. Pustiu. Când colo, jos pe preș, ce vede?! O moarte mică, nici cât o șchioapă, cu tot tacâmul: craniu, oase, o mantie neagră cât o batistă și o coasă cât un briceag. Omul se holbează și pălizește brusc, dar ea îi face cu ochiul un semn amical: “Stai liniștit, am venit pentru hamster”.

*

Bulă vine dimineața la școală îngrozitor de murdar și mirosind infect. Învățătoarea:
«Ce-ai pățit Bulă de ești în halul ăsta ?!»
«N-am dormit azi noapte, tovarășa.»
«Îmi pare rău, dar totuși, de ce ești așa de murdar și…»
«Pentru că mama și tata s-au bătut toată noaptea cu scaunele.»
«Cu scaunele?! Cum așa cu scaunele?!»
«Păi da, cu scaunele, doar că a lu mama era moale.»

*

Cum recunoști un belgian pe un aeroport?
E singurul care dă de mâncare la avioane.

*

(Notă. Omagiu marelui Gérard Barray, care ne-a încântat copilăria ca veșnicul și neuitatul Pardaillan și D’Artagnan, răposat astăzi 15 februarie 2024.)
1965. Rata se oprește în București la autogara Filaret, capăt de linie. Urcat la Petrăchioaia, Badea Gheorghe se dă jos cu grijă. Stă o vreme nedumerit, apoi își ia curaj și se urcă în troleibuzul 52 pe fruntea căruia scrie mare Floreasca. E prima oară când vine în capitală, și asta numai pentru ca să-și viziteze băiatul, student. La stația de pe bulevardul Magheru coboară și se urcă puhoi de lume. În fața lui, pe un afiș colorat și mare cât casa lui din sat scrie că la cinematograful “Patria” rulează acum filmul francez

Badea Gheorghe:
«le… che… lav… de…»
[Și din nou]:
«…le… vale… lale…»
[Și iar]:
«…padra… lai…»
[Și încă o dată]:
«…parai… dila…»
[Și din nou]:
«…palai… dan…»
În cele din urmă, burdușit, troleibuzul se urnește cu greu.
Badea Gheorghe:
«…la vale… phii… ‘reați ai naibii de…»

*

«Da’ ce-ai pățit? Te văd tulburat.»
«Eeeiii… bunicu.»
«Ce e? S-a întâmplat ceva?»
«Eeeiii… i-am zis să stea liniștit și l-a apucat să repare acoperișul.»
«Aoleu, da’ cum așa?!.»
«Cum așa? Simplu, ploua în casă și s-a urcat pe acoperiș să-l repare.»
«Aoleu, da’ cum așa?!.»
«Și a alunecat»
«Aoleu! Și?»
«Stai. Partea bună e că s-a agățat de burlan.
«Aaa…»
«Stai. Dar partea proastă e că burlanul a cedat.»
«Aoleu! Și?»
«Stai. Partea bună e că a apucat să se prindă de un oblon.
«Aaa…»
Stai. Dar partea proastă e că oblonul s-a desprins.»
«Aoleu! Și?»
«Partea bună e că s-a prins de o creangă de la stejar.
«Aaa…»
«Dar partea proastă e că pân-la urmă creaga s-a rupt.»
«Aoleu! Și?»
«Partea bună e că până să se rupă, creanga s-a îndoit și sub ea era o căpiță de fân.
«Aaa…»
«Dar partea proastă e că în căpiță era o furcă cu dinții în sus.»
«Aoleu! Și?»
«Partea bună e că n-a nimerit în furcă.»
«Aaa…»
«Dar partea proastă e că nici în căpiță n-a nimerit.»

*

Stabilimentul “Soarele apusului”. Cu timpul, între pensionari se crează – firesc – afinități. De pildă între ea și el, văduvi, care de ani și ani iau masa împreună la cantină. El și-a povestit nu o dată viața și a ascultat cu interes povestea ei. Și invers. Așa că într-o bună zi, el își luă inima-n dinți și-i spuse:
«Dragă, uite, m-am tot gândit și mi-am dat seama că ne înțelegem foarte bine și că împărtășim multe lucruri în comun, așa că m-am hotărât să te întreb: ai vrea să fii soția mea?»
«Vaai dragă, ce frumos! Și eu m-am gândit de mult la asta. Sigur!»
Cei doi se îmbrățișează după care fiecare se retrage la camera sa, dar lui îi apare imediat o mare nedumerire. “Bine-bine, știu clar că i-am propus ceva, dar nu mai știu ce mi-a spus! Ia s-o sun.” Sună. “Dragă, eu sunt, te sun pentru că adineauri te-am întrebat dacă vrei să ne căsătorim dar nu mai știu ce mi-ai răspuns.” Ea: “Vaai ce bine c-ai sunat, că nici eu nu mai știam cine m-a întrebat.”
[26 octombrie 2023]