“La voi însă şi perii capului, toți sunt numărați.”
(Matei, 10:30)
Previn: prin ceea ce urmează nu pretind nicicum că livrez vreo exegeză teologică, nici escatologică, nici cosmologică, nici gnoseologică, ci numai încerc smerit o abordare… logică a, probabil, celei mai vechi, grele și întemeiate triade de întrebări: de unde vin ? de ce exist ? încotro mă îndrept ? Așadar cu ceea ce urmează nu revendic că descopăr nici praful de pușcă nici apa caldă; ci mă încumet numai să explorez această necunoscută pe teritoriul înțelegerii și cunoștințelor celor mai comune.
Ra, YHWH, Adonai, Elohim, Waheguru, Ahura Mazda, Shangdi, Theós, Allāh, Bog, Deus, Brahman, Dumnezeu, Tatăl nostru, Atotputernicul, Creatorul, etc. Adică fără osebire de religii și credințe, divinitatea supranaturală unică, necreată, absolută, supremă, infinită și veșnică. Ateul sau nehotărâtul poate să facă referință la o eventuală forță sau energie generală, creatoare, organizatoare și conducătoare, difuză, nevăzută și supranaturală.
“Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi […]” (Matei, 1,30), pe lângă alte îndemnuri, Iisus a grăit cele din motto. Bineînțeles că zicându-le lor acestea, Fiul lui Dumnezeu nu-i avea în vedere numai pe aceștia doisprezece, ci pe fiecare om dintotdeauna și de mereu. Iar cât despre Cel Ce cunoaște toți perii din cap, pentru Iisus Acesta nu e(ra) altcineva decât Tatăl Cel ceresc.
Cum ar sta așadar lucrurile atunci când e vorba de Dumnezeu ?
*
Luând ca bază ceea ce transmite Scriptura și considerând-o demnă de încredere, la Cartea Facerii stă scris că la început, adică la un moment dat, din pricini necunoscute care n-au cum să țină de înțelegerea omenească, din neant Dumnezeu S-a pornit și a creat TOT. Dar într-o anumită ordine. Cer, adică univers, aer, galaxii, sori, planete pe care le-a pus să se învârte, între care Pământul, apoi aici uscat, pământ adică, pietre, ape, plante, copaci, flori, ierburi, și la sfârșit animale de tot felul, în cer, pe pământ și sub ape. După care, în încheiere, a făcut pe om. Unul singur. Apoi perechea lui. Și cu asta Și-a sfârșit opera. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu în șase zile ale Lui, care nu sunt și zilele noastre ci zilele veșniciei, zile fără timp, iar pe ele toate omul le-a pus sub un singur nume și le-a zis Natură. În fapt această ordine avea un temei serios, fără aer neputând fi viață de nici un fel, copacii neputând exista înaintea pământului, nici peștii înaintea apelor.
Plecând de la toate cele de mai sus făcute de Dumnezeu; dacă peste acestea El mai cunoaște și toți perii din capetele întregii omeniri dintotdeauna, adică între 30 și 150 de miliarde de suflete, depinzând de modelele de analiză folosite, ceea ce cu un număr de fire de păr per capita de circa 100-150’000 ridică totalul lor la valori care încep la 3 milioane de miliarde și ajung la 22 de milioane de miliarde de fire de păr; dacă mai departe va fi cunoscând și toți perii din blănurile tuturor animalelor de la început și până la sfârșit; și toți solzii peștilor, și toate penele păsărilor; toți viermii din sol, toate firele de iarbă, toate frunzele, toate algele; boabele de grâu, semințele fructelor, picăturile de apă, gazele, atomii; dacă pe deasupra cunoaște și toate gândurile (Ps. 139:1-4); pe scurt, dacă Dumnezeu ca Creator a toate Se află – și prin urmare este de aflat – în ele toate, și peste tot, și de-a pururi, nu cumva se va fi regăsind El oare în însăși suma acestei Creații, fără ca nicicum prin consecință să se suprapună cu ea sau cu Natura, așadar fără să fie ele, ci doar înglobându-le, conținându-le ?
Despre așa ceva fiind vorba, cum atunci ar putea El fi detectat, localizat, văzut, auzit, pipăit, mirosit, gustat, cu uneltele cunoașterii care sunt simțurile omului, sau cu posibilitățile și metodele rațiunii sale, sau observat, sau măsurat cu instrumentele create de geniul său, sau întrebat, sau discutat cu El, sau tras la socoteală ? Cum am putea crede că așa ceva s-ar lăsa înțeles sau cuprins cu mintea prin aceste mijloace și, mai departe și mai ales, că atâta timp cât nu poate fi cunoscut în chiar acest fel, El pur și simplu nu există, deci că e doar un Deus ex machina, simplă născocire, rod al fanteziei omului ? E cazul agnosticului chiar de bună credință. Ce se petrece însă când vine vorba despre atâtea altele, mult mai apropiate nouă, care nici ele nu sunt mai abitir la îndemâna simțurilor, gândurilor și uneltelor omului, dar a căror existență agnosticul o admite fără ezitare ? Gândurile, sentimentele, intențiile, poftele, instinctele, aspirațiile, maniile, impulsurile, așteptările omului sau ale oricăror viețuitoare sunt primele care îmi vin în minte. (A nu fi însă confundate cu manifestările, exprimările sau ilustrările unora dintre ele.) Tot așa, ce se petrece când vine vorba despre sufletul imaterial ? Toate sunt însă admise pentru simplul fapt că ele sunt fie comune fiecăruia, fie măcar bănuite sau intuite, în parte sau în totalitate. Numai certitudinea faptului că gândesc, că am sentimente, trăiri, intenții, pofte, instincte, aspirații, manii, impulsuri și așteptări, mă face să admit că și celelalte ființe din jur le au și ele. Tot ce se întâmplă însă în mod nevăzut în organismele vii e o taină, și atâtea dintre cele pe care omul le consideră pe baza propriei sale experiențe și existențe, de fapt nu sunt certitudini, ci doar presupuneri. Și atunci ?…
*
Zicând acum că oricare Dumnezeu unic despre care am pomenit la începutul textului nu este decât un concept inventat ex abrupto, o simplă construcție a minții omului în dorința sa de a găsi o explicație pentru tot ceea ce îl înconjoară și poate cuprinde cu mintea, cum ar sta atunci lucrurile cu totul altfel ? Admițând că Creația nu a fost făcută de El, ci s-a făcut singură, tot la un moment dat, ca un fenomen, și tot din neant, tot ex abrupto, fără ca prin asta să fie vorba de ceva așa zis miraculos, supranatural. Zicând deci că nu a fost nimic înainte de Univers, de punctul zero, de Big Bang. Dar stop ! Cum facem totuși cu Ex nihilo, nihil fit a lui Lucrețiu ? Hmm… Acceptând așadar, de bine de rău – altfel nu se poate – că dintotdeauna, de când considerăm timpul, au existat pe undeva măcar câțiva atomi primitivi și necesari de ceva, care vezi bine erau reali, altfel spus din “lumea noastră” deci, aveau o masă oarecare, sau fie și numai o oarece încărcare, și care deodată, poate din întâmplare, ori s-au pus în mișcare, ori s-au combinat, ori au explodat, ori s-au înmulțit de la ei putere, ori s-au ciocnit (deși în neant nu există forțe), ori s-au lichefiat, ori s-au descompus apoi recompus, ori toate la un loc, ori una după cealaltă, și astfel au dat ceva mai complex, apoi mereu și mereu din ce în ce mai complex, care de-a lungul a 14 miliarde de ani aproape, s-a tot schimbat și s-a mărit până când a ajuns la ceea ce avem astăzi în jur, adică la Univers, care după unii ar veni că mai ține încă alte 100 de miliarde de ani până la stingere sau până la dispariția totală. 114 miliarde de ani e ceva, dar chiar și așa, rămâne o minusculă secundă la scara veșniciei…
Vrând să nu mă las influențat de credințe, de prejudecăți, de educație, recunosc că acest sistem deductiv nu mă câștigă. Fie și numai pentru că acei câțiva atomi necesari fizic pentru ca ceva, dintr-o pricină sau un concurs de factori oarecare, să înceapă să se declanșeze la un moment zero tot oarecare – ei bine cu acești câțiva atomi am o primă problemă. Startul, momentul zero îmi pune o problemă. O a doua problemă e acolo unde se cere să accept că lumea, Universul, cosmosul, și mai încoace, Pământul, cu toată ordinea și armonia lor infinite, au decurs dintr-o înlănțuire fără sens, neutră, de factori și de fenomene pur fizice și chimice sterpe întrucâtva aleatorii. Altfel spus, dacă e pe așa, de ce în fond după circa 14 miliarde de ani, Universul nu ar număra 47, sau 3, sau 121 de galaxii în loc de vreo 150 de miliarde (cine le-o fi putut număra ?!); ba chiar de ce ar exista multiple universuri, sau de ce n-ar exista; de ce Terra e precum o știm iar pe alte planete ale sistemului nostru solar nu există viață cum o știm; de ce în alte sisteme solare sau galaxii sau universuri nu există moduri de viață cu care să comunicăm; de ce Natura, cum o știm, e cum e; de ce există aer și apă; de ce există viață pe Pământ; de ce circulă apa în natură; de ce viețuitoarele nu se hrănesc cu gaz sau cu țiței ? Evident aș putea continua. Pe scurt, de ce totul e cum e ? Și corolar, de ce acei câțiva atomi inițiali n-ar fi resturile unei/unor organizări anterioare, poate evaporată/e în urma unei/or explozii (repetate) din care să nu mai fi rămas decât acele fărămituri ? Dar chiar și așa, ce facem cu afurisita lege a lui Lavoisier ? Unde atunci să se fi dus tot soldul celor 99.99999999999% din acele universuri ?
*
Mai e însă ceva, de asemeni extrem de important. Întorcându-ne la prima abordare, când e vorba despre devenire și soartă, religiile vorbesc de o viață fără sfârșit pentru om, de faptul că așa cum e trăită pe Pământ, viața aceasta e numai o etapă, o a doua etapă, așa cum de la concepție și până la naștere, cea intrauterină se consideră ca fiind prima. De aceea ele – religiile abrahamice de pildă – vorbesc de o existență, o lume (o “împărăție a cerurilor”, a Tatălui sau Împăratului ceresc) din afara timpului și a spațiului știute, deci în alte dimensiuni, inconceptibile, inaccesibile, intangibile și imperceptibile omului. Altele vorbesc de reîntrupare. Una peste alta, viața de aici, de pe Pământ, se socotește ca fiind numai fragmentul unei vieți “complete”, care – fie ea bună sau rea – de fapt oricum e nesfârșită, dar sub alte forme, în alte moduri. Ne regăsim astfel în teritoriul scrierilor, al credințelor, al mărturiilor, experiențelor și revelațiilor. În ceea ce privește strict pe om, corolarul acestei concepții teiste despre lume și despre creația ei, scopul final, este desăvârșirea lui prin îndumnezeire, prin urcarea unei “scări” (metaforice) despre care aflăm în Vechiul Testament (Fac. 28:10-19) cât și de la Sfântul Ioan Scăraru (579-649) în “Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”. Mie personal această concepție nu-mi pune propriu-zis nici o problemă.
Nu e cazul concepției evoluționiste. Pe de o parte ea îmi cere să consider că în fond și la origine existența mea – și de fapt a orice, viu sau nu – nu e altceva decât rezultatul unei întâmplări oarecare și a unei succesiuni de fenomene anorganice transformate nu se știe nici când nici cum și nici pe ce durată în fenomene organice, care s-ar fi preschimbat în viață, care apoi ar fi atins stadiul om. (Deși, am văzut că ar fi putut culmina în cu totul altceva. La capitolul ăsta autorii științifico-fantastici au născocit cele mai diverse ipoteze.) Și asta numai în cazul în care de-a lungul procesului evoluționist, stadiul om va fi urmând să fie și cel final, ci nu un oarecare altul, de parcurs. Căci față de vârsta presupusă a Universului de până acum, cea a vieții în general e abia de circa 3 miliarde de ani, iar cea a omului de o mie de ori mai scurtă. Mai mult: dacă vreme de 3 sau chiar 14 miliarde de ani s-a ajuns prin schimbare și evoluție de la nimic la stadiul de acum, de ce acest proces nu ar mai continua pe încă de 7 ori mai mulți ani, cu rezultate imposibil de prevăzut în mod serios ? Nimic deci nu poate garanta că în viitor el nu ar fi să atingă cu totul alte stadii. Pe de altă parte, și poate mai important, evoluționismul nu include noțiunea de plan, de sens, de rost, de scop, ci e construit într-o anumită măsură pe aleatoriu, altfel zis pe un foarte solid hazard.
Ce înseamnă de fapt asta ? În absolut, întrebările de unde vin, sau de unde vine totul, sau cum a început totul, apoi unde mă duc, sau încotro se duce totul, sau cum se sfârșește totul, întrebările astea primesc răspunsuri mai mult sau mai puțin acceptabile în funcție mai ales de unghiul din care oamenii sunt dispuși să le privească, să le considere, în final să le înțeleagă. Întrebarea de ce exist, sau de ce există totul are însă o cu totul altă greutate. Pentru că ea atinge pentru om esența temei fizice sau metafizice a devenirii. Apa, bolovanul, feriga sau pelicanul nu au întrebarea asta. Oamenilor în schimb ea le pune în spinări încărcătura colosală – psihologică, morală, socială – a îndoielii, care îi ține legați de pământ, cu tot ceea ce ei săvârșesc de la naștere și până la moartea fizică înăuntrul canalului strâmt făcut din bine și rău, din util și inutil. Pe unii îi caută la mândrie, pe alții la smerenie, dar toți sunt supuși tainei finalității pe toată durata vieții. Deși se spune – de altfel pe drept cuvânt – că ignoranța ucide, iată de ce aceia care nu-și pun întrebarea asta, fie din neștiință, fie din nepăsare, rămân poate aparent și până la urmă cei mai liniștiți.
Și totuși… Întrebarea de ce există TOT rămâne ca un “dead end”, un punct final mort, fără răspuns, pentru ambele concepții. Pentru cea evoluționistă în mod cert. Cea zisă creaționistă răspunde că Dumnezeu a creat lumea din infinită dragoste. Altfel spus, nicicum pentru că S-ar (fi) plictisi(t), deci cu scopul de a-Și (fi) crea(t) o sursă de interes, o ocupație s-ar putea spune, ci ca mod suprem de manifestare și formă desăvârșită de exprimare a acestei iubiri infinite. E o speculație făcută cu instrumentele credinței, dar care totuși nu deslușește și alte întrebări înrudite: este Creația aceasta prima ? singura ? una din mai multe ? ultima ?…
Concepția teistă are în slujba sa, ca argumente supreme, cei doi numitori comuni ai oricărei forme de viață.
Pe de o parte caracterul identic al alcătuirii în cadrul fiecărei și aceleiași familii, clase sau specii. Toți copacii au rădăcini, trunchi și frunze, toți urșii au blană (excepțiile nu contează), toți peștii au solzi (excepțiile idem), toți șoarecii au o coadă (excepțiile idem), toate păsările au cioc (excepțiile idem), nici un șarpe n-are picioare (excepțiile se cheamă șopârle), toți fluturii au aripi, toți oamenii au patru membre, doi ochi, o gură, etc. Și enumerarea ar putea continua la nesfârșit.
Pe de altă parte diferențierea infinită a alcătuirii în cadrul fiecărei și aceleiași familii, clase sau specii. Nici un copac nu a fost, nu este și nu va fi niciodată în totalitate identic cu nici un altul, nici un urs cu nici un altul, nici un pește cu nici un altul, nici un șarpe cu nici un altul, nici un om cu nici un altul, etc. Nimic nu a fost, nu este și nu va fi vreodată 100% identic cu orice altceva.
Se adaugă faptul că pentru perpetuarea fiecărei specii sunt necesare și suficiente două sexe diferite (excepțiile nu contează) care să se combine unul cu celălalt, iar nu șase, nouă sau treizeci și unu. Cum ar putea această precisă organizare, structurare, perpetuată constant și identic de-a lungul tuturor epocilor, să fie rezultatul unor fenomene pur fizico-chimice, organice sau anorganice, dacă nu anarhice, în orice caz cel puțin aleatorii ?!…
În afara acestor două viziuni însă, una pur concretă și cealaltă pur abstractă, puternic antagonice, ar putea oare exista și o a treia concepție ? Nu e exclus, în măsura în care s-ar admite că și una și alta de fapt se supun unei alte – să zicem – realități, sau determinări, potrivit căreia tot ceea ce percepem, simțim, gândim și înțelegem este de fapt numai o părere, oarecum o iluzie, o reflectare a unor legi, funcționări și planuri supuse cu totul altor coordonate care ne scapă pe de-a întregul. Iar dacă chiar ar fi să fie așa, până la urmă la ce ar mai fi bună toată această zbatere ?
Epilog.
Da, există un epilog. Că va fi fiind vorba despre originea tuturor lucrurilor sau despre devenirea omului, concepției teiste îi este asociată sine qua non chestiunea credinței (omului în Dumnezeul unic) care duce imediat la religie ca ansamblu de rituri și de culte practicate prin instituția Bisericii și – în cele din urmă – prin cel al îndrituiților și împuterniciților ei. Ei bine, chiar aici apare cel mai des marea problemă pentru ateu și pentru agnostic.
Foarte răspândită este ideea, părerea, chiar convingerea că Biserica, religia, oarecum au pus mâna pe Dumnezeu, sau în orice caz că și L-au însușit în propriul lor folos. Prea adesea omul care nu e locuit de credință le consideră cum că ar fi dobândit monopolul lui Dumnezeu prin acaparare. E aici atât o răsturnare totală a ordinii realităților cât și o confuzie fundamentală asupra sursei și mijloacelor. Nu omul a inventat pe Dumnezeu pentru uzul lui. Dumnezeu e unic și există (sau, în viziunea ateului și agnosticului, nu există) pentru oricine și în afara voinței oricui. Omul nu-și poate crea și avea propriul Dumnezeu după trebuințele lui, ieri da, azi nu, mîine iarăși da, ș.a.m.d. Dumnezeu se descoperă sau nu, sau se lasă descoperit sau nu, numai pe căile și potrivit legilor Lui. Unele dintre ele, largi, sunt Biserica și religia, în timp ce altele pot fi strâmte sau chiar individuale. În fine, a ridica în prim plan, dacă nu chiar cu precădere, subiectul imperfecțiunii slujitorilor Bisericii, al fastului, al derapărilor, al greșelilor, ca argumente spre negarea lui Dumnezeu și a credinței – iată unde se află problema, răsturnarea și confuzia despre care vorbeam.
[12 iunie 2025]
2 răspunsuri
Anthony Flew (1923–2010), un filozof britanic celebru pentru ateismul său militant, la vârsta de 81 de ani, și-a schimbat poziția, recunoscând existența unui Dumnezeu creator pe baza argumentelor despre complexitatea și inteligența din univers.
De ce s-a convertit?
Flew a fost influențat de:
*Argumentul design-ului inteligent (complexitatea ireductibilă a ADN-ului, perfecțiunea legilor fizicii).
*Dovezile științifice care sugerează că universul pare „ajustat fin” pentru viață (fine-tuning argument).
*Incapacitatea explicației materialiste de a justifica originea conștiinței.
În 2004, a declarat:
„Un Dumnezeu de tip aristotelic care este fundamentul raționalității și al ordinii universale este singura explicație logică pentru ceea ce știm astăzi.”
Lucrări relevante:
„There Is a God: How the World’s Most Notorious Atheist Changed His Mind” (2007, scris împreună cu Roy Abraham Varghese).
( thanks Deep Seek :))
Et voilà! 😊