Dela lume recoltate șina poila lumem prăștiate (I:II)

La piață, pe un scaun pliant, un om, iar ală­tu­ri, culcat într-o cutie, un câine mur­dar, bătrân și jigă­rit. În fața câi­ne­lui o tăbliță.

DE VÂN­ZARE
40000 de dolari

Lumea trece, stă, se uită, dă din cap și pleacă. Un cetățean se oprește, per­plex:
«Nu vă supă­rați, e de vân­zare»?
Omul îl măsoară plic­ti­sit:
«Mata știi să citeș­ti?»
«Am vrut să fiu…»
«Clar că e la vân­zare. Scrie aici. Mare. D-E VÂN-ZA-RE.»
«…Bine, dar… 40000 de dola­ri pen­tru…?»
« Domn’e, auzi? N-ai treabă? Du-te domn’e și vezi-ți de treabă. Că mă ocu­pi. E lume care vrea să cum­pere și mă ții de vorbă. Drum bun.»
Cetățea­nul cla­tină din cap și pleacă. Se mai învârte el în sus și în jos prin piață și după o vreme se întâm­plă din nou prin fața omu­lui cu câi­nele. Care toc­mai își strân­gea catra­fu­sele, cu o geantă pe umăr. Câi­nele nicăie­ri! Pru­dent, se apro­pie de om:
«Ier­tați-mă, era aici o javră la vân­zare cu 40000 de dola­ri…»
«Da. Te rog. Nu o javră. Un câine.»
«Și… și nu mai e.»
«Da. Clar. Nu mai e pen­tru că l-am vân­dut.»
«L-ați vân­dut?!»
«Da. Nu vezi?»
«Baa daa… și… și cu cât l-ați vân­dut?…»
«Domn’e, nu ești nor­mal?! Nu văzu­seși prețul? 40000 de dola­ri!»
Cetățea­nul, conster­nat:
«L-ați… vân­dut… cu… 40000… de dola­ri ?!?!»
Țanțoș, omul arată gean­ta de pe umăr:
«Nu-nuuu… l-am dat la schimb și am aici două pisi­cuțe a câte 20000 de dola­ri fiecare!»

*

Expre­sia dublei per­so­na­lități la popo­rul român: “Vai de mine și de mine!”

*

Un om mort de sete abia se târăște prin deșert. În zare vede un indi­vid. Când aces­ta se apro­pie, pri­mul imploră: “Omule, fii bun, puțină apă”. Cu un surâs larg, celă­lalt des­chide poa­lele straie­lor: “Daaa, am aici o colecție deo­se­bită de cra­vate de toate culo­rile și mode­lele la prețu­ri excepțio­nale. Te rog, observă.” Side­rat, omul se întoarce și-și vede de cale. Amiază, soare crunt, căl­dură mare. Când de abia se mai ține pe picioare, în zare vede un alt indi­vid. Se oprește, și când aces­ta se apro­pie îngână cu greu: “Apă vă rog”. Celă­lalt des­chide sprin­ten poa­la straiu­lui: “Sigur. Pof­tiți aici, am un asor­ti­ment unic de cra­vate cla­sice și moderne, toate la prețu­ri deo­se­bite. Vă rog, ser­viți.” Omul nos­tru se năruie sub arșiță. Spre seară căl­du­ra se mai ridică, își vine în fire și por­nește din nou cu greu la drum. În curând îi apar în zare pal­mie­ri. Cască larg ochii, gră­bește pasul cât poate și în față i se des­chide o oază. Răco­are, fân­tâ­ni arte­ziene, ver­deață. În jur un gard, în fața lui o poartă iar dea­su­pra ei o mare pan­cartă: «CRA­VATĂ OBLIGATORIE»

*

Care este culmea dia­lec­ti­cii ? Dacă la noi e atît de bine și la ei e atît de rău, atun­ci de ce la ei e atît de bine și la noi e atît de rău ?

*

Femeia către băr­bat: “Auzi tu? Cum se zice? For­ni­co­lar sau fun­ti­cu­lar ?” Băr­ba­tul: “La ce fă?”

*

În toiul nopții, Winet­tou și Old Shat­te­rhand fumează liniș­tiți pipa păcii în thi­pi. La un moment dat, Winet­tou se ridică și iese. La scurt timp se aude un strigăt apoi tăcere. Winet­tou rein­tră în thi­pi și își reia liniș­tit locul lîngă Old Shat­te­rhand. Mai târ­ziu, aces­ta iese și el. La scurt timp se aude un strigăt apoi tăcere. Și din nou un strigăt și iar tăcere. Old Shat­te­rhand rein­tră și el în thi­pi și își reia liniș­tit locul lîngă Winet­tou. Cei doi conti­nuă să fumeze liniș­tiți pipa păcii. După o vreme, Winet­tou rupe tăce­rea și îl întreabă încet pe Old Shat­te­rhand: “Fra­tele meu alb a căl­cat pe gre­blă și la dus și la-ntors ?”

*

O doamnă plimbă un cățel. În fața ei un domn exclamă: “Vaai, dar ce cățe­luș dră­guț!” Doam­na, puțin înțe­pată: “Vă mulțu­mesc dragă dom­nule, dar nu este un cățe­luș, ci o cățe­lușă”. “Ah da ?! Vă rog să mă scu­zați, și cum o cheamă ?” “Gri­vei.” “!!!” ”Se scrie ca Mireille.”

*

«Auzi tu? Cum se zice: Iran sau Irak?»

*

Poș­tașul se pre­zintă cu un pachet la poar­ta casei. Pe poartă, o tăbliță nouă, foarte expli­cită, cu o ima­gine și mai semnificativă:

Noroc că pe gard e ins­ta­lată o sone­rie. În curte, pus­tiu. Omul sună. Nimic. Mai sună odată. Nici un lătrat, dar din fun­dul curții apare și se apro­pie înce­tișor un cățe­luș de o șchioapă. Se așează în spa­tele porții și ridică o pri­vire tristă. Poș­tașul cască ochii.
«Cine ești tu mă?!»
Cățe­lușul lasă capul în jos și, abia șop­tit:
«Eu sunt câi­nele rău.»
«Care mă, TU, câine rău?!»
«Daa… nu mă culc după masă, nu-mi beau lăpticul…»

*

De pe front, Ivan scrie mamei sale. “Iubi­ta mea mamă, sun­tem lângă Sta­lin­grad. Aici se dau lupte grele. Alaltăie­ri am pus pe ei toată arti­le­ria și după mai multe ore de lupte crunte, cu pier­de­ri grele, am reușit să ocupăm pădu­ri­cea. Ieri însă nemții și-au che­mat tan­cu­rile și ne-au încolțit, așa că a tre­buit să fugim îna­poi și să ne căutăm adă­post în pădu­rice. Am pier­dut tovarăși de luptă, dar și ei au pier­dut, că nu ne-am lăsat. Iar azi dimi­neață, cu mic cu mare, am por­nit din nou la asalt și i-am împins, dar chiar când să luăm iar în stă­pâ­nire pădu­ri­cea, nu știu de unde a ieșit pădu­ra­rul cu puș­ca stri­gînd furios la noi «Ce faceți aici bă baga­bonți­lor?!» și ne-a gonit pe toți acasă.”

*

Vasile poves­tește lui Gheor­ghe.
«Și cum îți zic, am fost în croa­zie­ra aia. Extra­or­di­nar. Pis­cină, cock­tai­lu­ri, cazi­nou, jocu­ri acva­tice… Lume. Ce să-ți spun? Și deo­dată, ce văd? Reze­mat dega­jat de para­pet, cos­tum alb impe­ca­bil, pălă­rie pana­ma, pan­to­fi albi cu liră, tra­buc, zâm­be­tul ăla mor­tal, cine cre­zi?»
«Cine?!»
«Anto­nio Ban­de­ras! Care se uita lung la Flo­ri­ca!»
«Nu spune!»
«Da domn’e. Ceva… Incre­di­bil. Impe­ca­bil. Flo­ri­ca mea, să-i pice lin­gu­ra din mână.»
«Cred.»
«Da domn’e. Și, în fine, ne mai holbăm un pic așa și vine băia­tul cu cafeaua. Mă fac la el, îi cer un coniac mic, pleacă, și când mă întorc, deo­dată Flo­ri­ca mea nicăie­ri!»
«Ce vor­beș­ti?»
«Da domn’e, mă uit în stân­ga, în dreap­ta, pe punte, n-o mai văd nicăie­ri. Dar nici pe Anto­nio Ban­de­ras! Întreb pe un chel­ner dacă a văzut-o. Zice că da, că e cu Anto­nio Ban­de­ras. Zic unde? La eta­jul 1, came­ra 15.»
«Nu pot să cred!»
«Ba da. Cad pe gân­du­ri. Stau așa, stau ce stau, îmi beau cafeaua, fumez o țigare, vine conia­cul, îl beau și pe el, mai fumez o țigare, și-mi zic: “Nu se poate”. Plă­tesc, mă ridic și plec să urc la came­ra 15. Găsesc came­ra și bat la ușă. O dată, de două ori. Și des­chide ușa… cine cre­zi?»
«Nu știu. Anto­nio Ban­de­ras?»
«Da domn’e. Anto­nio Ban­de­ras. Chiar el!»
«Nu cred!»
«Ba da domn’e, chiar el, cor­pul bron­zat, uleiat, par­fu­mat, proaspăt ras, pec­to­ra­li, tatuaj splen­did, părul negru gomi­nat, pro­sop alb în jurul mij­lo­cu­lui, mă întreabă afa­bil cu un zâm­bet ușor: “Da, ce doriți?” Eu să-mi pierd firea, și când colo, în spa­tele lui, văd că se furișează în vâr­ful picioa­re­lor Flo­ri­ca mea goală pușcă, grasă, cu părul vâl­voi, cu pieile atâr­nând!»
«Aoleu! Și?»
«Și mi s-a făcut pe loc așa o rușine de omul ăla…»

*

Poar­ta Albă. Iar­na 1951. Scri­soare către mama. “Mamă, noi aici, la canal, sun­tem foarte bine pri­miți și găz­duiți. Avem de toate. Tot ce ne tre­buie. E adevă­rat că mun­cim mult, dar asta e foarte bine pen­tru că numai așa putem păs­tra o condiție fizică bună. E drept că hra­na nu e prea multă, dar asta e foarte bine căci așa evităm ris­cul obe­zității care alt­fel ne-ar dău­na în muncă, iar în cameră tem­pe­ra­tu­ra e ce tre­buie, toc­mai pen­tru că dacă ar fi prea cald ne-am moleși. Stau bine cu sănă­ta­tea și numai uneo­ri curge puțin nasul. Stăm de vorbă des cu îndrumă­to­rii. În aceste oca­zii dis­cutăm cu ei diverse teme inter­esante. Pe scurt, pot să-ți spun că am avut un mare noroc că am ajuns aici, la canal, de unde n-aș mai ple­ca. Te sărut cu drag, fiul tău, Ionel.
P.S. Mamă, după ce m-ai năs­cut, de ce nu m-ai dat la canal?!”

*

«Bade, ia zi, la ce te uiți mai întâi la o femeie ?»
«Amuu… io mai întâiu la o femeie mă uit ca să nu fie barbat.»

*

Ițic întră la rabi.
«Rabi, am o mare supăre.»
«Dar ce ai pățit Ițic?!»
«Rabi, nu mai putem trăi ca oame­nii în casă.»
«Dar de ce?!»
«Rabi, nu mai încă­pem. La înce­put eram numai eu cu Rașe­la și era foarte bine. Apoi a apă­rut Haim și era tot bine. După el au venit Amos și Ehud, doi geme­ni, și încă mai era bine. După care a venit Rut și am înce­put să ne străm­torăm.»
«Aha.»
«Stai. A tre­cut un an și am avut-o și pe Sara. Apoi Șlo­mo, apoi geme­nele Romi și Rina, și acum încă…»
«Bine-bine, am înțeles. Și cîți sun­teți acum cu toții?»
«Șap­tes­pre­zece rabi, și tot în alea două odăi stăm!»
Rabi cade pe gân­du­ri iar după o vreme spune mulțu­mit:
«Ițic știu, uite cum faci: câine aveți?»
«Avem rabi, cum de nu?»
«Bine. Te duci, iei câi­nele și-l bagi în casă cu voi.»
«Aoleo, rabi, cum așa?! De abia încă­pem noi!»
«Ițic, ai venit la mine să ceri sfat sau nu? Fă ce spun!»
Pleacă Ițic amă­rât, ia câi­nele și-l bagă în casă. După câte­va zile se întoarce la rabi.
«Ei, ia zi, cum e?»
«Cum să fie rabi? Mai rău. Acum nici nu mai putem dor­mi ca lumea, că nu ne dă pace câi­nele cu lătra­tul.»
«Foarte bine. Acum: oi aveți?»
«Da, avem oi.»
«Bine. Te duci, iei o oaie și o bagi în casă.»
«Dar rabi…!»
«Ițic, ai venit la mine să ceri sfat sau nu? Taci și fă ce-ți spun!»
Se întoarce Ițic acasă și mai amă­rât, ia o oaie și o bagă în casă. După câte­va zile iar se întoarce la rabi.
«Ei, ia zi, cum e acum?»
«Cum să fie rabi? Și mai rău, că acum nu mai încă­pem să mâncăm dar nici să dor­mim, că nu ne dă pace oaia cu behăi­tul.»
«Foarte bine. Ia să vedem: măgar aveți?»
«Daaa rabi… avem măgar.»
«Bine. Te duci, iei calul din gra­jd și-l bagi în casă.»
«RABI, dar cum să…?!?!»
«Ițic, pen­tru ce ai venit la mine? Taci, du-te și fă ce-ți spun!»
Pleacă Ițic acasă dis­trus, ia măga­rul și-l bagă în casă. După câte­va zile se întoarce ca vai de el din nou la rabi.
«Ei, zi, cum vreau să știu cum e?»
«Cum e?! Cum să fie rabi? Câi­nele latră, oaia behăie și acum ne rage și măga­rul, așa că am ajuns că eu, Rașe­la și ăl mare, Haim, dor­mim la cerul liber de ne înțeapă insec­tele și ne țârâie greie­rii la ure­chi că nu putem închide ochii.»
«Bun, foarte bine. Acum fii tu atent la mine: du-te îna­poi și scoate măga­rul din casă și bagă-l la loc în gra­jd și vii și-mi spui.»
Se întoarce Ițic acasă pe șapte cără­ri, scoate măga­rul din casă și-l duce îna­poi în gra­jd. După câte­va zile se întoarce la rabi.
«Ia zi Ițic, cum e acum?»
«Ce să zic rabi?… E parcă un picuț mai bine, mai suflăm nițel, am putut să culcăm copi­lul în casă și am scă­pat de răgete, deh…»
«Așa, vezi? Acum du-te, scoate și oaia și du-o la locul ei și-mi spui.»
Pleacă Ițic acasă trist și nedu­me­rit, scoate oaia din casă și o duce la locul ei. După câte­va zile iar se întoarce la rabi.
«Ei, să te aud acum.»
«Rabi… cum să spun?… Nu-ți ascund că e ceva mai binișor, în orice caz dor­mim cu toții acum în casă și nici nu ne mai behăie prăpă­di­ta aia tot tim­pul la ureche.»
«Aha, ia-auzi! Foarte bine, atun­ci du-te din nou și scoate și câi­nele și du-l la cușcă și vii și-mi spui.»
Se întoarce Ițic mirat tare, scoate câi­nele și-l duce la cuș­ca lui. După câte­va zile iar se întoarce la rabi.
«Ei, acum să te aud Ițic!»
«Rabi, nici nu știu cum să-ți mulțu­mesc, ba chiar să te răs­plă­tesc! E minu­nat acasă: sun­tem din nou între noi.»

*

Pe tera­sa reșe­dinței sale vic­to­riene de pe Regent Street, Lady Bird ser­vește ceaiul de ora 5 pri­vind dis­trată în zare. La poar­ta pro­prietății oprește un Rolls-Royce Phan­tom VII gal­ben. După iden­ti­fi­care, paz­ni­cul des­chide porțile de fier for­jat. Limu­zi­na înain­tează lin pe aleile de pie­triș ale dome­niu­lui și oprește în fața intră­rii în reșe­dință. Major­do­mul – livrea nea­gră, mânuși albe – des­chide pro­to­co­lar por­tie­rele. Din mașină coboară patru dom­ni per­fecți – smo­ching negru, mânuși albe, pan­to­fi de lac, joben – și se ali­niază drepți. Major­do­mul se întoarce, urcă la etaj, des­chide cu gri­jă ușa tera­sei și ros­tește solemn: “Lady Bird, a sosit gunoiul”.

*

Psi­hia­trul: «Mai vor­biți sin­gur?»
Pacien­tul: «În gene­ral da, însă…»
Psi­hia­trul: «Însă?»
Pacien­tul: «…acum nu, că sun­tem certați.»

*

O blondă are pană de cau­ciuc. Un tip vede situația. “Știți ce tre­buie făcut ?” “Nuuu” se plînge blon­da. “Sim­plu. Vă duceți în spa­tele mași­nii și suflați tare în țea­va de eșa­pa­ment.” “Aaaa, vă mulțu­mesc mult.” Zis și făcut. Blon­da se pune în genun­chi și suflă cu putere. Se oprește o altă blondă: “Proas­to, tu nu vezi că ai gea­mu­rile deschise?”

*

O buni­cuță își plim­ba pe tro­tuar nepoțe­lul într-un lan­dou. La un moment dat aces­ta începe să plângă. Buni­cuța încearcă să- alinte pen­tru ca să-l domo­lească dar degea­ba, bebe­lușul plânge și mai tare, apoi se apucă de-a drep­tul să urle. Buni­cuța îl smulge din lan­dou, îl ia de picioare și începe să-l izbească din toate pute­rile cu capul de un stâlp. Se oprește un cetățean, revol­tat:
«Doamnă, dar ce faceți?! Nu vedeți? O să-i cadă copi­lu­lui boneți­ca!!»
«Stați liniș­tit dom­nule, nu-i cade că-i bătută-n cuie.»

*

Lupul se plic­ti­sea în pădure. Se duce la vulpe.
«Ce faci fă?»
«Nimic.»
«Nici tu ?!»
«Pfff…»
«Știi ce ?»
«Nu.»
«Hai să batem la iepu­raș.»
«Phii, ce idee bună! Da’ cum facem?»
«Sim­plu. Mer­gem la el și vedem dacă are bască în cap. Dacă are, îi zicem “De ce ți-ai pus bă bas­ca ?” Și trosc. Dacă n-are, îi zicem “De ce n-ai bă bască ?” Și trosc.»
«Excepțio­nal, hai.»
Se duc la iepu­raș. Bat la ușă. Iepu­rașul iese. Fără bască.
«Da?»
«Mă, tu de ce n-ai bască?» Și bat la el ca la fasole.
Trece o vreme. Lupul iar se plic­ti­sea. Se duce la vulpe.
«Ce faci fă?»
«Nimic.»
«Nici tu ?!»
«Pfff…»
«Știi ce ?»
«Nu.»
«Hai să batem la iepu­raș.»
«Păi toc­mai am fost!»
«Și ce? Mer­gem din nou.»
«Păi cum facem? Ce-o să zică?!»
«Nu-i nimic. Sim­plu. Mer­gem la el și îi cerem o țigare. Dacă ne dă una cu fil­tru, îi zicem “Păi cu fil­tru?” Și trosc. Dacă ne dă una fără fil­tru, îi zicem “Păi fără fil­tru ?” Și trosc.»
«Phii, excepțio­nal! Hai.»
Se duc la iepu­raș. Bat la ușă. Iepu­rașul iese.
«Iepu­rașe, dă și tu o țigare.«
Iepu­rașul repede: «Cu fil­tru sau fără fil­tru?»
Lupul se hol­bează către vulpe și vul­pea îna­poi către lup.
Lupul: «Mă, tu iar n-ai bască.»

*

Un om nu ier­ta nici un pri­lej să-și însoțească cu chiu cu vai la votă­ri și la ale­ge­ri buni­ca aproape cen­te­nară. Într-o zi cine­va îl întreabă: «Domn’e, da’ chiar așa? La vârs­ta dân­sei lasă bătrâ­na acasă liniș­tită. De ce o tot cari după mata la vot?» «O obiș­nuiesc cu urna.»

*

Un tânăr foarte înțe­lept, foarte fru­mos și foarte bogat se hotă­rî că a venit vre­mea să se însoare. Era însă foarte nehotă­rât căci în jurul său erau trei fete fru­moase și deș­tepte și pe toate trei le îndră­gea la fel. După ce stă­tu mult în cumpănă cum să facă, se hotă­rî să le pună la încer­care, așa că se întâl­ni cu fie­care dintre ele și zise: «Dragă, uite, m-am gân­dit să-ți încre­dințez această mare sumă de bani cu care să faci ce cre­zi tu mai bine, iar peste o lună să ne întâl­nim din nou și să-mi spui ce ai făcut cu ei.» Zis și făcut. După o lună, pri­ma dintre ele se întoarse și-i spuse: «Uite, dra­gul meu, cu suma pe care mi-ai încre­dințat-o mi-am cumpă­rat o haină de her­mină, un colier de perle, o brățară cu dia­mante și un inel dife­rit pen­tru fie­care zi a săptă­mâ­nii, ast­fel încât să fiu cât mai fru­moasă pen­tru tine.» Tână­rul îi mulțu­mi și se întâl­ni cu cea de a doua fată, care îi spuse: «Dra­gul meu, să știi că am folo­sit toți banii pe care mi i-ai înmâ­nat cu gân­dul numai la tine, așa că ți-am cumpă­rat un ceas de colecție, o trusă super­bă de scris și un set de cos­tume pen­tru recepții, așa încât să te arăți încă mai mân­dru și fal­nic.» Tână­rul îi mulțu­mi și aces­teia și se întâl­ni și cu cea de a treia fată, care zise: «Dra­gul meu, află că toți banii pe care mi i-ai dat eu nu i-am chel­tuit ci i-am inves­tit cu gri­jă și pri­ce­pere cu gân­dul la vii­to­rul nos­tru, și s-a dove­dit că bine am făcut căci iată ast­fel am putut să obțin din ei o sumă încă pe atâ­ta» Tână­rul îi mulțu­mi și celei de a treia, se retrase și căzu mult pe gân­du­ri, căci fie­care dintre ele dove­dise că folo­sise cu înțe­lep­ciune suma încre­dințată. Și petre­cu el așa timp înde­lun­gat tot fră­mân­tân­du-se cum să facă mai bine, iar în cele din urmă se hotă­rî ca s-o ceară de nevastă tot pe cea cu cei mai mari sâni.

*

Sună sone­ria. Un om des­chide. Se uită peste tot. Pus­tiu. Când colo, jos pe preș, ce vede?! O moarte mică, nici cât o șchioapă, cu tot tacâ­mul: cra­niu, oase, o man­tie nea­gră cât o batistă și o coasă cât un bri­ceag. Omul se hol­bează și păli­zește brusc, dar ea îi face cu ochiul un semn ami­cal: “Stai liniș­tit, am venit pen­tru hamster”.

*

Bulă vine dimi­neața la școală îngro­zi­tor de mur­dar și miro­sind infect. Învăță­toa­rea:
«Ce-ai pățit Bulă de ești în halul ăsta ?!»
«N-am dor­mit azi noapte, tovarășa.»
«Îmi pare rău, dar totuși, de ce ești așa de mur­dar și…»
«Pen­tru că mama și tata s-au bătut toată noap­tea cu scau­nele.»
«Cu scau­nele?! Cum așa cu scau­nele?!»
«Păi da, cu scau­nele, doar că a lu mama era moale.»

*

Cum recu­noș­ti un bel­gian pe un aero­port?
E sin­gu­rul care dă de mân­care la avioane.

*

(Notă. Oma­giu mare­lui Gérard Bar­ray, care ne-a încân­tat copilă­ria ca veș­ni­cul și neui­ta­tul Par­daillan și D’Artagnan, răpo­sat astă­zi 15 februa­rie 2024.)
1965. Rata se oprește în Bucu­reș­ti la auto­ga­ra Fila­ret, capăt de linie. Urcat la Petră­chioaia, Badea Gheor­ghe se dă jos cu gri­jă. Stă o vreme nedu­me­rit, apoi își ia curaj și se urcă în tro­lei­bu­zul 52 pe frun­tea căruia scrie mare Flo­reas­ca. E pri­ma oară când vine în capi­tală, și asta numai pen­tru ca să-și vizi­teze băia­tul, student. La stația de pe bule­var­dul Maghe­ru coboară și se urcă puhoi de lume. În fața lui, pe un afiș colo­rat și mare cât casa lui din sat scrie că la cine­ma­to­gra­ful “Patria” rulează acum fil­mul francez

Badea Gheor­ghe:
«le… che… lav… de…»
[Și din nou]:
«…le… vale… lale…»
[Și iar]:
«…padra… lai…»
[Și încă o dată]:
«…parai… dila…»
[Și din nou]:
«…palai… dan…»
În cele din urmă, bur­dușit, tro­lei­bu­zul se urnește cu greu.
Badea Gheor­ghe:
«…la vale… phii… ‘reați ai nai­bii de…»

*

«Da’ ce-ai pățit? Te văd tul­bu­rat.»
«Eeeiii… buni­cu.»
«Ce e? S-a întâm­plat ceva?»
«Eeeiii… i-am zis să stea liniș­tit și l-a apu­cat să repare aco­pe­rișul.»
«Aoleu, da’ cum așa?!.»
«Cum așa? Sim­plu, ploua în casă și s-a urcat pe aco­pe­riș să-l repare.»
«Aoleu, da’ cum așa?!.»
«Și a alu­ne­cat»
«Aoleu! Și?»
«Stai. Par­tea bună e că s-a agățat de bur­lan.
«Aaa…»
«Stai. Dar par­tea proastă e că bur­la­nul a cedat.»
«Aoleu! Și?»
«Stai. Par­tea bună e că a apu­cat să se prindă de un oblon.
«Aaa…»
Stai. Dar par­tea proastă e că oblo­nul s-a des­prins.»
«Aoleu! Și?»
«Par­tea bună e că s-a prins de o creangă de la ste­jar.
«Aaa…»
«Dar par­tea proastă e că pân-la urmă crea­ga s-a rupt.»
«Aoleu! Și?»
«Par­tea bună e că până să se rupă, crean­ga s-a îndoit și sub ea era o căpiță de fân.
«Aaa…»
«Dar par­tea proastă e că în căpiță era o furcă cu dinții în sus.»
«Aoleu! Și?»
«Par­tea bună e că n-a nime­rit în furcă.»
«Aaa…»
«Dar par­tea proastă e că nici în căpiță n-a nimerit.»

*

Sta­bi­li­men­tul “Soa­rele apu­su­lui”. Cu tim­pul, între pen­sio­na­ri se crează – firesc – afi­nități. De pildă între ea și el, vădu­vi, care de ani și ani iau masa împreună la can­tină. El și-a poves­tit nu o dată viața și a ascul­tat cu inter­es poves­tea ei. Și invers. Așa că într-o bună zi, el își luă inima-n dinți și-i spuse:
«Dragă, uite, m-am tot gân­dit și mi-am dat sea­ma că ne înțe­le­gem foarte bine și că împărtășim multe lucru­ri în comun, așa că m-am hotă­rât să te întreb: ai vrea să fii soția mea?»
«Vaai dragă, ce fru­mos! Și eu m-am gân­dit de mult la asta. Sigur!»
Cei doi se îmbrățișează după care fie­care se retrage la came­ra sa, dar lui îi apare ime­diat o mare nedu­me­rire. “Bine-bine, știu clar că i-am pro­pus ceva, dar nu mai știu ce mi-a spus! Ia s-o sun.” Sună. “Dragă, eu sunt, te sun pen­tru că adi­neau­ri te-am între­bat dacă vrei să ne căsă­to­rim dar nu mai știu ce mi-ai răs­puns.” Ea: “Vaai ce bine c-ai sunat, că nici eu nu mai știam cine m-a între­bat.”
[26 octom­brie 2023]