Patru uriași mă încovoaie mai mult printre toți cei despre care aflăm în Scriptură. Doi în Vechiul Testament: Avraam și Iov. Și tot doi în Noul Testament: femeia canaaneancă și sutașul roman. Aleg aici și acum să deslușesc pe cei doi din urmă. Și tot așa aleg să scriu textele precum le găsim în Evanghelia de la Matei, atât că iau asupra mea doar să le pun în prezent, deci nelăsându-le în trecut, căci eu faptele acelora de atunci le simt în afară de timp.
https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=15
“Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind strigă [lui Iisus], zicând: «Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.»
El însă nu îi răspunde nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl roagă, zicând: «Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.»
Iar El, răspunzând, zice: «Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.»
Iar ea, venind, se închină Lui, zicând: «Doamne, ajută-mă.»
El însă, răspunzând, îi zice: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.»
Dar ea zice: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.»
Atunci, răspunzând, Iisus îi zice: «O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.» Şi se tămăduiește fiica ei deîndată.”
“Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind strigă [lui Iisus], zicând: «Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.»”
O mamă iese în drum lui Iisus strigănd, numindu-l “Doamne” și cerând mila Lui spre a-i scăpa fiica de chinurile unui diavol. Ea știe că în față Îl are pe Fiul lui Dumnezeu și că El e Cel căruia Îi strigă.
“El însă nu îi răspunde nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl roagă, zicând: «Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.»”
Iisus Își urmează însă mersul lăsând femeia în urmă, încât chiar ucenicii Lui vin în ajutorul ei, tulburându-se de ceea ce ei iau ca pe o nepăsare. Dar Hristos știe ce stă în femeie. În fapt nepăsarea văzută de ei are ca scop numai de a-i scoate la lumină comoara.
“Iar El, răspunzând, zice: «Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.»”
Hristos apasă însă mai tare. Cu aceste vorbe răspicate s-ar zice că înfige cuțitul în inima femeii, deja zdrobită de durerea pentru copilă. Nu numai că pare a o scoate din neamul care I-a fost dat în grijă, ci mai ales s-ar crede că îi nesocotește cu totul năpasta.
“Iar ea, venind, se închină Lui, zicând: «Doamne, ajută-mă.»”
La auzul acestor vorbe ucenicii tac, căci femeia, neluând seamă la vorbele Lui grele, știind în schimb că vorbește Mântuitorului, se apropie iarăși, cerându-I – simplu și smerit – doar ajutorul.
“El însă, răspunzând, îi zice: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.»”
Pentru a treia oară Iisus lovește în femeie, iar de data aceasta cumplit, cu o înțelepciune supremă care caută să taie orice altă încercare. Aici deja ucenicii nu mai sunt: Hristos vorbește direct femeii, împingând-o până în ultimele cotloane ale uitării de sine.
“Dar ea zice: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.»”
Iată însă că nimic nu e la voia întâmplării. Femeia, purtată de dragostea nemărginită pentru fiică, mai întâi încuviințează, apoi cutează am zice să se împotrivească, chiar Celui pe care-l cheamă Domnul ei, atâta numai că face asta printr-o înțelepciune încă și mai cutremurătoare, plină de o și mai neînchipuită smerenie. În vorbele ei, curajul și smerenia se întrepătrund tainic și minunat.
“Atunci, răspunzând, Iisus îi zice: «O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.»”
Aici Iisus oprește apăsarea, căci femeia e împinsă până dincolo de cele ce firea omenească le poate singură îndura, scoțând de la ea, cu voce tare, cele de El știute. Așa poate Mântuitorul arăta pe viu ucenicilor care îl însoțesc ce înseamnă, ce aduce și la ce duce credința cea adevărată. Și ca semn neîntrecut, dăruiește acestei mame tăria de a-și vindeca singură copila, slobozind-o.
“Şi se tămăduiește fiica ei deîndată.”
Așadar iată că ea, acea uriașă femeie simplă, numai mulțumită puterii sale fără margini de iubire și de credință întru Hristos, este cea care vindecă fata, iar nu nemijlocit Hristos Însuși.
Caut pe cât pot să mă scot cu mințile din cele ce mărturisește Evanghelistul și să mă pun o clipă în locul femeii. Având fiu, să cadă peste mine așa o suferință. Să aflu de trecerea Hristosului și să mă potrivesc în calea Lui pentru a-i cere mila. Să fiu așadar lovit de un necaz tot atât de mare ca cel al femeii și să știu că Îl am în fața mea pe Fiul lui Dumnezeu căruia nu doar că am acum prilejul de neînchipuit de a-i cere orișice, dar mai cu seamă că numai clipind din ochi, ba chiar numai cu gândul, ba nici măcar, ca un bun și de oameni iubitor El pe loc poate să-mi împlinească rugăciunea. Și din păcate mă opresc. Nu pentru că m-ar umfla râsul, că n-are cum, dar nu mă umflă nici măcar plânsul. Căci e cu neputință să trec cu mintea mai încolo, doar ce-mi dau seama că n-aș fi în stare mai mult decât să cad noroi la picioarele Lui.
Marcu 11, 22
“Adevărat vă spun că dacă va zice cineva muntelui acestuia «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.”
Corinteni 1, 10:13
“Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.”
[5 iulie 2023]
2 răspunsuri
Dar ea zice: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.»”
Intrebare : de unde se poate concluziona că “ea face asta printr-o înțelepciune încă și mai cutremurătoare, plină de o și mai neînchipuită smerenie. În vorbele ei, curajul și smerenia se întrepătrund tainic și minunat”
Ori, răspunsul ei, după mine, nu are nevoie la bază de intelepciune și smerenie intru-cât ea nu are nimic a-și reproșa, ba dimpotrivă, căci este un om demn care face o faptă bună neuitând de câini.
Dacă n-ar fi hrănit câinii atunci ar fi avut nevoie de înțelepciune și smerenie, implorând iertare Domnului.
Atunci, răspunzând, Iisus îi zice: «O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.»”
“Și ca semn neîntrecut, dăruiește acestei mame tăria de a-și vindeca singură copila, slobozind-o.
“Şi se tămăduiește fiica ei deîndată.”
Așadar iată că ea, acea uriașă femeie simplă, numai mulțumită puterii sale fără margini de iubire și de credință întru Hristos, este cea care vindecă fata, iar nu nemijlocit Hristos Însuși.”
Întrebare:
De unde se poate trage concluzia că este femeia care o vindeca pe fiica ei și nu chiar Isus?
Doar pt că scri “ Așadar “
Nu uita ca persoane care AU margini de iubire și credință in Hristos, își pot îndrepta gândul și rugămintea către el la momente grele, ca o ultimă speranță
Încerc să răspund pe măsura comentariului.
Ca și în pilda sutașului, care va urma în II/II, ca și la Iov și la Avraam, toți aceștia NU sînt niște oarecari. Sfînta Scriptură e plină de astfel de exemple de oameni care NU sînt chiar oameni, ci mai mult decît atît. Ei sînt oameni numai cît să fie exemple de făpturi așa-zis „normale”, deci nu îngeri, nu făpturi cu înzestrări dincolo de fire, pentru că altfel n-ar mai putea fi exemple. N-ar fi „credibili”. Singur Hristos e dincolo de fire, e singurul exemplu de persoană teandrică (theos + andros). Cei patru aleși aici sînt pentru mine exemple extreme. Cananeianca nu se cere privită prin prisma reproșabilității sau ireproșabilității ei față de de animale, oameni sau orice. Povestea (vieții) ei nu ne este cunoscută. Nu știm dacă are păcate și dacă da, de care. (Oricine are.) Aici e doar mamă crunt suferindă. Ca să spună ce spune față de răspunsuri de o asemenea duritate ale Mîntuitorului (ea care știe că El e Dumnezeu Însuși, dovadă că Îi spune „Doamne”, cum și El știe cu „cine are de-a face”, căci altfel n-ar împinge-o pînă unde o face), e că se împletesc la ea niște virtuți la care nu ne duce mintea. O alta, „normală”, ar fi abandonat dezarmată, pradă deznădejdii, și poate și-ar fi zis „Păi dacă nici lui Dumnezeu nu I se face milă de suferința mea…”. Ori în ACEST context ea mai găsește resurse pentru a da Dumnezeului ei această replică. Pune-te în locul ei.
De unde se trage concluzia că femeia este cea care-și vindecă fiica ? Din chiar vorbele lui Hristos: «O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.» Vei vedea, ca și în cazul sutașului, Hristos – care de regulă e scump la vorbă și mai ales la aprecieri – nu se poate împiedica să exclame admirativ. Sînt exemple destule în Biblie unde în mod explicit și nemijlocit, Hristos înfăptuiește El Însuși singur minuni: vindecarea leprosului (Matei 8:1-4), învierea fiicei lui Iair (Matei 9:18-26), vindecare demonizaților (Matei 8:28-34), învierea lui Lazăr (Ioan 11:1-46 ), vindecarea bolnavului (Ioan 5:2-11), etc. Din cîte știu, în Noul Testament există numai două singure și unice exemple cînd Hristos, brusc, spontan, pe loc, printr-o singură vorbă, înzestrează un om cu puterea de a face o minune: cananeianca și sutașul. De aia îi numesc uriași.
Desigur că nu uit puterea rugăciunii, dar n-am înțeles partea cu „Nu uita ca persoane care AU margini de iubire”.