Patru uriași (II/II)

Patru uriași mă înco­voaie mai mult printre toți cei despre care aflăm în Scrip­tură. Doi în Vechiul Tes­ta­ment: Avraam și Iov. Și tot doi în Noul Tes­ta­ment: femeia canaa­neancă și sutașul roman. Aleg aici și acum să des­lușesc pe cei doi din urmă. Și tot așa aleg să scriu tex­tele pre­cum le găsim în Evan­ghe­lia de la Matei, atât că iau asu­pra mea doar să le pun în prezent, deci nelă­sân­du-le în tre­cut, căci eu fap­tele ace­lo­ra de atun­ci le simt în afară de timp.

*

https://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=8

Afăm acum despre un anume mili­tar roman, deci păgân, numit și cen­tu­rion, care – pre­cum femeia canaa­neancă – la fel știe că în fața lui stă Fiul lui Dum­ne­zeu și că Aces­ta e Cel căruia Îi vor­bește, rugân­du-se tot așa, nu pen­tru el însuși, ci de astă dată pen­tru o biată slugă a lui. Fap­ta se petrece când țara lui Israel e una dintre pro­vin­ciile Impe­riu­lui Roman. Dar iată că omul aces­ta, pe lângă că se știe pe pământ străin, nefiind neam cu locui­to­rii, pe lângă că slă­vește zeitățile lui mito­lo­gice, pe dea­su­pra mai și îndrăz­nește – cotro­pi­tor dușmă­nit și stă­pâ­ni­tor hulit ce e – să roage sme­rit pe un om al locu­lui – căruia Îi spune “Doamne” – să-i vin­dece un servitor.

“Şi îi zice Iisus: «Venind, îl voi vindeca.»”

Pe loc, scurt, fără șovăire, Hris­tos răs­punde pe potri­va ace­lei rugă­minți. Și de data aceas­ta El știe cu cine are de-a face, fie el roman urât de popor. Se abate din drum, zice El, pen­tru ca să-l cer­ce­teze pe cel bol­nav în chiar locuința sutașului.

“Dar sutaşul, răs­punzând, Îi zice: «Doamne, nu sunt vred­nic să intri sub aco­pe­rişul meu, ci numai zi cu cuvân­tul şi se va vin­de­ca slu­ga mea.”

Un coman­dant temut al unei cen­tu­rii, răz­boi­nic, ofițer peste o sută de legio­na­ri, ros­tește aici vorbe care “spa­rie gân­du’”, pre­cum parcă spu­nea cro­ni­ca­rul. Acest om, care nu se închină de fel la Dum­ne­zeul lui Israel și al cărui obi­cei e să porun­cească, odată că pune toată sta­rea și mân­dria lui la picioa­rele lui Iisus. După care Îi și aduce dova­da uriașei lui cre­dințe de păgân în pute­rea Lui.

“Că şi eu sunt om sub stă­pâ­ni­rea alto­ra şi am sub mine ostaşi şi-i spun aces­tuia: Du-te, şi se duce; şi celui­lalt: Vino, şi vine; şi slu­gii mele: Fă aceas­ta, şi face.»”

Hris­tos tace, iar sutașul ține să meargă netul­bu­rat mai departe cu măr­tu­ri­si­rea stă­rii lui ca și cum n-ar fi făcut deja des­tul ca să îndu­plece. Zice că știe ce înseamnă ascul­ta­rea și a lui către alții, ca și a alto­ra către el. Cu alte cuvinte, că orice ar fi să afle de la Iisus, e pregă­tit să dea întru totul ascultare.

“Auzind, Iisus Se minu­nează şi zice celor ce vin după El: «Adevă­rat grăiesc vouă: la nime­ni, în Israel, nu găsesc atâ­ta credinţă.”

Hris­tos se minu­nează! Dar de ce oare Fiul lui Dum­ne­zeu se poate minu­na pe pământ afară de acele uriașe măr­tu­rii de cre­dință care vin de la omul de rând, fie el chiar păgân vărsă­tor de sânge, care se întâl­nesc cu adevă­rul pe care-l împarte fără înce­tare și care, iată, îl întăresc ?! 

“Şi zic vouă că mulţi de la răsă­rit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.”

Mulții aceș­tia mută munții din loc cu cre­dința lor, pre­cum aici sutașul, și sunt chiar aceș­ti oame­ni de rând, cei din urmă care apar unde cel mai ade­sea nime­ni nu-i așteaptă și devin cei dintâi.

“Iar fiii împărăţiei vor fi arun­caţi în întu­ne­ri­cul cel mai din afară; aco­lo va fi plân­ge­rea şi scrâş­ni­rea dinţilor.»”

Și mai arată Hris­tos în ace­lași timp și pe cea­laltă parte că cei­lalți, cei din­tâi, pregă­tiți pen­tru Rai, așa de ușor pot alu­ne­ca în bez­na cea veș­nică, ajun­gând cei de pe urmă.

“Şi zice Iisus sutaşu­lui: «Du-te, fie ţie după cum ai crezut.»”

Și din nou, ca ace­lași semn neîn­tre­cut, de data aceas­ta Hris­tos păgâ­nu­lui dăruiește tăria de a-și vin­de­ca sin­gur slu­ga iubită.

“Şi se însănă­toşește slu­ga lui deîndată.””

Așa­dar iată că el, acel ostaș, numai mulțu­mită pute­rii sale fără mar­gi­ni de iubire către slu­ga lui și de cre­dință întru Hris­tos, este cel care îl vin­decă pe bol­nav, iar nu nemi­j­lo­cit Hris­tos Însuși.

Caut pe cât pot să mă scot cu min­tea din cele măr­tu­ri­site de Evan­ghe­list și să mă pun o clipă în locul sutașu­lui. Adică să mă închin la vede­nii și să am un vechi ser­vi­tor supus și drag a cărui mare sufe­rință să mă abată în așa măsură încât aflând de tre­ce­rea Hris­to­su­lui, să ajung până la a mă potri­vi în calea Lui pen­tru a-i cere mila. Să fiu așa­dar lovit de un necaz tot atât de mare ca cel a sutașu­lui și să știu că Îl am în fața mea pe Fiul lui Dum­ne­zeu căruia nu doar că am acum pri­le­jul de neîn­chi­puit de a-i cere orișice, dar mai cu seamă că numai cli­pind din ochi, ba chiar numai cu gân­dul, ba nici măcar, ca un bun și de oame­ni iubi­tor El pe loc poate să-mi împli­nească rugă­ciu­nea. Și din păcate mă opresc, pen­tru că nu mă închin la vede­nii și ser­vi­tor n-am. Căci închi­nân­du-mă la Sfân­ta Treime, tot ce-mi dau sea­ma e că n-aș fi în stare mai mult decât să cad noroi la picioa­rele Lui.

*

[5 iulie 2023]