(Gânduri istorioclaste)
« History will lie. » (« Istoria va minți. »)
(George Bernard Shaw 1856 – 1950)
Privesc în urmă și îmi iau inima în dinți. Îndrăznesc să mă întreb dacă ar fi oare cu putință ca o țară să cadă din istorie. Dacă așa ceva se va mai fi întâmplat vreodată. După cum dintr-un pom cade la o vreme un fruct. Copt, sau mai degrabă viermănos, sau putrezit.
Să cadă din istorie… Sigur, o metaforă spre a înțelege altceva : dacă s-ar putea ca ea să ajungă a fi văzută cum se elimină pe sine, singură, din istorie. Că iese, că pleacă, dispare. Unde ? În uitare.
*
Un ținut bogat dar neclar și o eră veche confuză: daci, traci, geți, romani – românul nu prea știe cu ce obârșie ar fi potrivit să se fudulească mai repede. Călcat apoi de tot felul de alte hoarde aproape o mie de ani. Popor latin ? Știu eu ?… Aș zice că cele mai “pline” cuvinte din limba liturgică se trag totuși din slavonă.
O epocă mijlocie oarecare, jalonată ca peste tot de războaie crunte. Șefi mai mici sau mai mari conducând câte un ținut. Nici un rege cu nume, nici un stat. Cetăți, târguri, glie, sate, codri.
La o vreme când în lume mijea capitalul și evul modern iar alte neamuri aveau imperii peste care soarele nu apunea niciodată, asupra locului aflat la marginea Europei, între Dunăre, Nistru și Tisa, a stăpânit ce-i drept un singur om. Trei luni. TREI. LUNI. În rest, același pământ a fost tras în toate vânturile și chinuit, secole, ba de turci, ba de austro-unguri. Ce a rămas din acele timpuri ? În mare, cîteva biserici. Puține. Și ceva ruine.
Așa că numai odată cu răsturnările de pe continent s-a nimerit în fine ca și pe o parte din aceste ținuturi să se scuture lucrurile și să se înjghebe o idee de stat sub un singur stăpân de-al locului. Șapte ani. ȘAPTE. Nici cât două mandate actuale.
Și cum iată că a fost să nu fie bine, oamenii au găsit mai nimerit să-și aducă stăpân german. Peste un popor mic, ridicat din pământ dac, ce-și zice latin, cu duh slav, bătut de barbari, apoi supus de turci și de greci. Poate însă că a fost cea mai strălucită năstrușnicie de prin părțile astea, căci odată cu acest bărbat, cu 150 de ani în urmă locul s-a făcut țară, deși încă mică.
România a început acum 150 de ani. Două vieți de om, și ele cam mici. Regele a stăpânit o treime din acea durată și așa s-a făcut că țara a înflorit precum niciodată înainte. Ce a rămas din acea vreme ? În mare, cam tot ce contează : politica, economia, cultura, zidirile. Prestigiul. Mândria bună. 50 de ani. Atât.
Urmașul lui a lărgit granițele, ridicând o adevărată țară, dar s-a stins mult prea iute. Odată cu el, la marginea Europei s-a oprit și timpul cât s-a putut respira între Dunăre, Nistru și Tisa: 60 de ani. România a trăit 60 de ani.
De-a lungul restului de 90, așadar până astăzi, s-a întâmplat în felul următor : timp de alți 60 a fost pisat, spulberat și nimicit tot acel neînsemnat ceva care abia-abia apucase să se înfiripeze timid, iar cu bagajul astfel rămas, în următorii 30 nimeni relevant nu a făcut absolut nimic altceva decât să mintă, să uneltească, să înșele și să jefuiască. Ceva, cineva, cumva din afara țării ? Prea puțin. În fapt, covârșitor dinăuntru. Rând după rând, mărunt, meseriaș, în pas militar : politică, economie, cultură, zidiri, dar mai cu seamă gândire, civism, simțire, valori, zel, sens, priorități, viziune, conștiință, abnegație. Adică mai tot.
Așa că cine știe, poate că numai credința…
*
Unul dintre modurile de a considera istoria este cel prin care se urmărește firul datelor unor evenimente marcante consemnate într-un anumit loc, mai mare sau mai mic. În lumina acestui mod, datele sunt văzute ca pietre de hotar ale unui anumit parcurs. Acele momente cu pondere deosebită sunt așadar cele care rămân, durează și contează. Atâta doar că prea scurt a fost timpul cât România a putut începe să se ridice pe picioare ca țară, și încă întreagă.
În ultimii 50 de ani, zic eu că ea a contat în cinci momente : în 1968 la București când Nicolae Ceaușescu s-a împotrivit (teatral sau nu, cine poate ști ?) invaziei Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1976 la Montreal când o copilă a obținut prima notă 10 din istoria gimnasticii, în 1989 la Timișoara când au fost aliniate pe asfalt mai multe cadavre, în 1990 la București când cohorte de lămpași din Valea Jiului au cucerit capitala țării și au dat ocazia creării substantivului feminin “mineriadă”, și în fine în 1994 la Dallas când unsprezece fotbaliști și-au vopsit părul în galben și au bătut Argentina lui Diego Maradona la Campionatul Mondial de fotbal.
Unul dintre modurile de a “cântări” o națiune este cel care observă fruntașii pe care aceasta i-a dat lumii. Cu cine s-a fălit dintotdeauna România la scara lumii și cu cine încă se fălește, până și în anul centenarului Marii Uniri ? Cu aceiași Ionesco, Eliade și Cioran (un disperat și nihilist notoriu), toți trei figuri interbelice, toți trei scăpați din țară ca din pușcă și toți trei aspri acuzatori. Câte figuri celebre a adăugat acestora România în ultimele decenii ? Tot trei: Comăneci, Năstase și Hagi.
Puse împreună, la scara istoriei și la cea a civilizației, aceste momente sunt o secundă, iar ponderea acestor oameni e de un gram. Cât de greu e de înghițit ca în același timp să fii și periferic și nici să nu contezi…
*
Ani mulți și grei de sârguință le trebuiesc tâmplarului, avocatului, violonistului, medicului, bucătarului, pentru a-și stăpâni într-un târziu profesiunea. Pune-l puțin pe fiecare să înceapă a deprinde primele baze, apoi smulge-l repede și trimite-l un timp fără sfârșit pe mare, sau închide-l bine, sau alungă-l departe, sau trimite-l pe ogoare sau în mină, după care adu-i pe toți înapoi și – dacă chiar ai curaj sau atâta nesăbuință – cere-i fiecăruia : care să fabrice un iconostas, care să apere un infractor, care să interpreteze o sonată, care să vindece un diabetic, care să pregătească un ospăț…
Și atunci ce i-ar trebui de fapt țării pentru a putea nădăjdui serios măcar să regăsească înflorirea scurtă și precară de acum o sută de ani ? Ce anume i-ar lipsi astăzi ? E scris mai sus : cam tot. Și înainte de orice altceva oamenii, care unul lângă altul alcătuiesc popoarele, care locuiesc țări ridicate odată de înaintașii lor și care le duc înainte, le țin în loc sau le trag înapoi.
După numai două generații îmbobocite – două, adică o viață scurtă – și după aproape alte patru strivite sinistru, înadins și cu metodă – patru, adică o viață lungă – ce se poate oare aștepta că va mai fi rămas în oameni din toate aceste însușiri și valori de mai sus, toate de neocolit ? Fără de care năzuința lor spre mult mai bine rămîne de fapt o simplă jale, alături de viciul de a se pretinde și de a victimiza, care țîșnește dintr-o prea lungă frustrare, la rândul ei venită din amarnică neputință.
Așa stând treburile, câți să mai fie înăuntru și într-adevăr în stare acum să ridice pe umeri țara ? Pentru că nimic bun și niciodată nu vine dinafară, și în primul rând un Carol I bis sau chiar un Carol al III-lea. În România străvezie de azi nimeni, de orice culoare ar fi – roz, verde, alb, negru – nu se mai poate deci găsi cu desăvîrșire nimeni în stare să conducă luminat. Fie și numai pentru că nu se are cum se ști ce anume va fi însemnând acest lucru : a conduce luminat. Iar cei sau cele care poate numai printr-o minune s-ar mai găsi, ar fi supți/te în secunda doi de… de ce anume ? tocmai de lipsurile arătate mai înainte. Căci chiar dacă s-ar găsi, chiar atunci, cum ar putea conduce luminat dar singuri/e, cum ar putea lucra cu spor, cu folos și cu încredere ?
O țară gri care după ce cu un secol în urmă de abia că prinsese un cheag firav, se azvârle deja pe sine însăși în agonie. Țara, nu poporul, căci poporul se desface în oamenii lui, atâția câți vor mai fi rămas, care – fiecare – se risipește. În uitare.
*
Văd deja uraganul de indignare, spumele și scandalizarea uriașe iscate la descoperirea acestor gânduri – am scris – ISTORIOclaste. La fel termenii înjositori și injurioși ce se vor dezlănțui, rostogoli și abate : ultraj, grozăvii, manipulare, mișelie, trădare. Văd tiradele sforăitoare și găunoase, avalanșa de citate fine și scormoneala de alibiuri demolatoare. Văd bășcălia ordinară. Doar se știe bine că la capitolul ăsta talent se găsește din belșug iar priceperea e supremă, așadar lista poate fi lungă.
E firesc și la îndemână. Cărui om i-ar plăcea oare să-i fie scoase la lumină cele mai adânci, ascunse și nemărturisite neajunsuri, metehne, cele mai dureroase limite ? Chiar dacă nu ca vini intrinsece ? Chiar dacă vădit bine intenționat, doar că – în mod necesar – obiectiv, crud, căci e bine știut că prieten nu e cel ce-ți laudă nebuniile. Cu atât mai mult : cărei mase, cărui neam ?
Când o țară ajunge singură într-o asemenea vrie morală și dacă între timp Dumnezeu – din binecuvântate pricini numai de El știute – nu va fi ales să-i dea ocol așa cum cere insistent o binecunoscută gazetă satirică, trecutul arată că îndeobște apare cineva sau ceva – fără mamă, fără tată, fără culoare – și hotărăște să îndrepte lucrurile cu pumnul și cu cizma, pentru că fundamental oamenii ascultă de frică. Și iarăși tot trecutul arată că de regulă și în esență nu aceasta e soluția și că singura valoare reală a ei stă în atributul nivelator, anume faptul că – pocnind din bici – pune pe toată lumea la punct, astfel pregătind un fel de nou început. După un asemenea moment, care poate dura, lucrurile sunt reluate în mână – nevăzut – de Pronie, care nu obișnuiește să se joace cu Lucrarea Sa pentru ca – chipurile – în cele din urmă să o lase de izbeliște
Pronia : până la urmă s-ar putea să fie cam tot ce-ar rămâne ca să țină de mână țara la buza abisului.
*
Cum ziceam, biruite de viermi, unul după altul fructele unui pom cad. După un timp se usucă și pomul, apoi vine cineva și-l taie. Sau cade el singur. Pentru a curma asemenea prăpăduri, francezul zice « Il faudrait une bonne guerre ». Dar ce-o mai fi și asta, cum așa, că adică ar trebui un război bun ?! Nu, de fapt ceea ce ascunde această formulă doar aparent ineptă e inexprimabil, intraductibil. La fel și “frica lui Dumnezeu” care nici pomeneală că n-are cum fi ceva rău, dimpotrivă. Și tot așa, zice un cântec « Ar fi bun un război / Să mai rărească din când în când pe câțiva dintre noi ». Dar cine din România ar mai putea, sau ar mai ști, sau ar mai avea răbdare, să sape azi la rădăcina acestor înțelesuri ? Ca și al acestor gânduri…
Privind în spate, poate că într-adevăr nu voi găsi vreun precedent. Atâta doar că în lumea care ne-a fost dată orice are un început, chiar și sfârșiturile.
Post scriptum
E totuși cel puțin tulburător faptul că tocmai în plină acea perioadă de înmugurire, poate cel mai mare român al tuturor timpurilor, atât de mare încât nu l-a încăput țara, scria otrăvit :
« […] Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul ? […]
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. […]
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. […]
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! […]
Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! […]
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei ! […]
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni ! »
Mihail Eminescu, Scrisoarea a III-a, 1881
Dar la fel de tulburător este și faptul că poate cel mai necruțător român al tuturor timpurilor a ales – în aceeași perioadă de unică înmugurire – să-și părăsească țara pe care, e drept, o înfierase. În 1912, la căpătâiul lui, Barbu Ștefănescu-Delavrancea spunea așa : « Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. »
[11 – 26 august 2018]
Un răspuns
O mai zic si altii cu mintea limpede – pff imi scapa acum numele acelui dentist din Giurgiu care posteaza niste analize f crude- dar eu te intreb: in ce lumina vezi prezentul si viitorul Frantei, Chinei, Rusiei, Statelor Unite?! Eu una, de cind am citit art ala despre Musk si Neuralink, incep sa cred ca ce ai semnalat aici devine irelevant. – devine posibil ca in curind omenirea, indiferent de istoria din spate, sa functioneze, global, in cu totul alti parametri. Asta daca Planul de care spui nu e altul, evident.