(GÂNDURI ARHITOCLASTE)
Pe la mijlocul anilor 2000, un fost vechi și apropiat prieten și coleg de liceu, inginer constructor, frate de arhitect, ajuns printre cei mai înstăriți oameni de afaceri din părțile astea, povestea.
Doi cunoscuți ai săi, soț și soție, arhitecți întrucîtva tineri, i-au istorisit pățania pe care un coleg, tot arhitect, și tot oarecum tânăr, a trăit-o cu un client, un priceput înfloritor în industria berii, undeva prin țară. Un fel de rege al berii, etnie minoritară. Într-o zi, omul ăsta l-a tras deoparte pe tânărul arhitect și i-a zis așa: « Vreau să-mi faci o casă. » « Desigur », a zis arhitectul, bucuros. « Da’ mi-o faci cum vreau io. » Tânărul a încuviințat, ce să facă ? « Așa, și acum vii cu mine », a zis regele berii. Când arhitectul l-a întrebat – curios – unde anume? răspunsul a fost « La Berlin. » (“Eheeii, frumos Berlin : Gropius, Ungers, Böhm…”) se gândea tânărul nostru. Bun, și iaca s-a trezit cu biletul de avion, business class, și hai la Berlin cu clientul-ghid. Ajunși, au luat un taxi. « Unde mergem ? » a întrebat tânărul, nerăbdător, și deja avea în minte cîteva adrese celebre, vorba aia, din cultura generală. « Ai să vezi, te duc io. » Și a văzut. Taxiul i-a adus într-o periferie modestă unde, uitându-se din ce în ce mai uimit pe geamul mașinii, arhitectul nostru a început să nu prea mai înțeleleagă ce caută. În fine au ajuns. Coborând din taxi, se trezi într-un peisaj care nu aducea prea mult cu imaginea lui despre Germania și practic de loc cu ceea ce-și închipuise că ar fi putut fi un model pentru casa prețiosului său client. Aruncând privirea, îi apăru în față ceva greu de numit, ceva care probabil nimănui nu i-ar fi trecut prin minte ca putând fi un exemplu.
Alături, clientul falnic și radios, arăta cu degetul un asamblaj de containere de șantier : « Ei, acu’ vezi ? Exact așa să mi-o faci ! »1
*
Așa cum probabil oricine își amintește, cu ceva timp în urmă capitala țării a fost teatrul unei tragedii care a cutremurat conștiințele până într-acolo încât una dintre urmări a fost chiar schimbarea guvernului.
Întâmplarea (sau nu) a făcut că singurului meu văr primar i s-a încredințat un portofoliu ministerial în acel guvern de circumstanță, zis tehnocrat, proaspăt format. La câteva luni după numirea în funcție, m-a primit în biroul său din minister. Forfotă mare, funcționari intrând și ieșind val-vârtej, apeluri, și totuși a găsit răgazul – printre nenumărate întreruperi – să stăm o vreme de vorbă, pe îndelete. E drept, subiectele nu lipseau : politică, societate, destin, viitor, carieră, ocupare, familie, relații, presiuni, compromisuri, și câte și mai câte. Jena începuse deja să mă înțepe puțin pentru că-l luam de la treabă cu “flecăreala” asta, deși – spre admirația mea – nu părea stânjenit, ci făcea față relaxat întregii situații. Până la urmă m-am hotărât să-l ușurez de prezența mea, dar un gând nu-mi dădea pace, așa că am îndrăznit să i-l supun. Tot umblând cu treburi prin capitală, dar nu numai, adesea m-au agresat vizual și deontologic niște producții care de facto nu se pot numi arhitectură.
Căci oricât timp și oricâte mode și stiluri vor fi trecut de când aceste cuvinte vor fi fost rostite sau scrise, arhitectura va rămâne întotdeauna «jocul savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină.» (Atunci am formulat pentru prima oară sintagma “genocid urban”, ca fenomen prăvălit peste urbea care încă se mai complace în a se alinta cu calificativul desuet și aproape devenit ridicol “Micul Paris”.) Supunerea din ce în ce mai frecventă la acest bombardament și încercările corespunzătoare de a-mi închipui ce ar putea însemna el pentru locuitorii orașului, mi-au trezit ideea că poate o soluție ar fi crearea unui fel de antidot. Un eveniment parodic anual care, sub o autoritate ministerială și cu concursul autorizat al unor profesioniști consacrați și imparțiali, eventual străini, girați de această autoritate, să aibă drept scop unic decernarea de premii celor mai abjecte producții de acest fel.2
Vărul m-a ascultat atent, a râs bogat și, așa cum mă așteptam ca fiind normal, a confirmat omniprezența acestor caricaturi pestilențiale, realitatea și violența acestei molime pătrunse durabil în peisajul orașului. Dar tot el m-a dezamăgit imediat, mărturisindu-mi că din păcate ministerul lui nu are nici o putere – a se citi : atribuție – în această direcție, și că eventuala soluție s-ar cere căutată la Uniunea arhitecților. Drept care ne-am luat un pasionat rămas bun. Părăsind biroul ministrului, am rămas cu ideea în minte.
Câteva luni mai târziu, luat pe sus de valul caracteristic timpurilor, el a găsit de cuviință să demisioneze.
*
La numai două luni după demisia vărului meu, am participat la nunta fiicei unor prieteni mai vârstnici, amândoi arhitecți.
Praznicul s-a desfășurat într-un loc cu totul deosebit, până atunci mie necunoscut : așa zisul Palat Bragadiru, situat la numai câteva zeci de metri de ceea ce am înțeles că ar fi trebuit să fie clădirea Academiei române, la rândul ei emanație a unui alt palat, al poporului, numit mai târziu al parlamentului. Palatul Bragadiru, o clădire eclectică ce afișează cum nu se poate mai bine ambițiile unei țări care se afla la răscrucea dintre secole și se lansa pe traiectoria industrială europeană. Fastul și opulența – omniprezente, afișate în mod deschis – amintesc despre o altă Românie, o altă epocă și un alt rege al berii. Evenimentul se petrecea în holul central, aș zice un fel de sală de bal unde se gătiseră mese de opt persoane. În acest context am fost așezat la locul care îmi fusese pregătit, alături de alți arhitecți. La încrucișarea prezentărilor de rigoare, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr printre comeseni pe un fost asistent de la facultate. Aproape neschimbat, în orice caz perfect identificabil, e drept că și grație unui atribut propriu deosebit. Dar mirarea mea s-a schimbat în uimire când am aflat că numai cu puțini ani în urmă își încheiase mandatul de rector al școlii. Cum trece timpul !… În fine, toată lumea s-a pus repede pe treabă, adică pe ospătat, dar cum Palatul Bragadiru dispune și de spații exterioare plăcute și generoase, le-am folosit pentru a ieși din când în când și a mai profita de aerul curat. La una dintre plimbări, pe o bancă, tăcut, fostul rector. Am șovăit o clipă, dar ispita era prea mare, așa că i-am cerut voie să mă așez lângă el. Și bineînțeles că am atacat direct subiectul pe care îl prezentasem deja cu două luni înainte vărului meu ministru, și care îmi declarase neputința lui în materie. De data asta sigur că am pus accentul pe o altă latură a chestiunii, cea a răspunderii directe, sociale și culturale, legate de subiectul identității, al continuității, memoriei, integrării, istoriei, și – corolar – al răspunderii academice. Nu am omis nici anecdotele cu Berlin-ul și cu ministrul. Interlocutorul meu m-a ascultat atent, tăcut, îndelung. Când am terminat, aproape însă că a explodat, în felul lui. Școala, mi-a zis, face tot ce îi este în putință și tot ce se cere, și poate – în condițiile date – încă mai mult de cât atât : informare, comunicare, deschidere, burse, invitați, mastere, prestigiu, încurajare, calitate. L-am lăsat și eu să vorbească fără să-l întrerup; de altfel mi-ar fi fost greu în cursul acestei dezlănțuiri de argumente aprige care, în plus, păreau destul de veridice, pe fondul unei supărări abia înăbușite. Așa că după ce a tăcut, l-am întrebat, puțin dezabuzat : « Și atunci ?! Cum se explică ? Cine e de vină ? Ce se poate face ? Unde se poate lucra ? »
Drept care concluzia lui s-a rezumat ca să zic așa la “cazul Berlin”.
[10 iunie 2018]
PS. Cu doar câteva ore în urmă a luat sfârșit în capitală un miting organizat de coaliția care de un an și jumătate se află la guvernare și care a convocat din toate regiunile sute de mii de oameni. La aproape trei decenii de la Revoluție, primul partid politic al coaliției și al țării continuă să se rezeme în sondajele de opinie pe o cotă de popularitate stabilă de circa 45%.
- Abia mai târziu a aflat arhitectul explicația alegerii clientului său : acea formațiune de containere fusese locul unde acesta își petrecuse o vreme în Germania, cerșind. Ca să fiu sincer, nu-mi amintesc dacă fostul meu prieten inginer știa sau mi-a spus și urmarea acestei întâmplări.
- În mod evident, ideea era împrumutată de la recompensele Golden Raspberry Awards, cunoscute sub prescurtarea “Razzies”, un fel de anti-Academy Awards (Oscar-uri) destinate celor mai infecte realizări cinematografice cât și diverșilor participanți la producerea lor.