Scara încercărilor și a suferinței nu are granițe, limite, sfârșit. Ea e înaltă cât timpul și lată cât pământul. Dar ea e și pe puterea fiecăruia. Care nu e fără sfârșit. Așa că dacă omul se bizuie numai pe puterea lui și se luptă singur, e răpus. Însă cu cât ia mai mult ajutor, cu atât mai mult poate lupta. Chiar dacă până la urmă tot e răpus. Sau nu. Această povestire acest lucru îl arată.
*
De când – trecând pe roșu – o basculantă încărcată cu balast i-a rupt picioarele chiar când el traversa strada grăbit dar corect pe zebră, trimițându-l întâi o săptămână la reanimare, apoi o alta la traumatologie, apoi încă una la reconstituire și în fine o lună la recuperare, Geo merge câș. Cîș înseamnă că dacă-l vezi umblând pe trotuar, îl poți lua drept un balerin țicnit care ar exersa figuri din “Lacul lebedelor” purtând un Samsonite® într-o mână iar cu cealaltă târâind un carry-on. Ceea ce însă pune imediat lucrurile la locul lor este însăși ținuta lui, pentru că omul – responsabil de vânzări – nu-și permite să circule în botoși albi, hamleți mulați și tunică aurie cu guler înalt tip Elvis, ci de regulă poartă costum gri corporat cum nu se poate mai normal, cămașă albă scrobită, cravată, șpițari negri regulamentari și o clasică pălărie fedora, cu excepția cazurilor când pentru o repetiție cu grupul de jazz e obligat să-și ia chitara. Abia atunci își acordă un stil mai relaxat.
De bună voie dar mâhnit peste măsură, cinci luni după accident Geo înapoie așadar definitiv autorităților de resort carnetul său de conducere devenit în mod clar inutil. Era evident că cele trei fracturi la stângul și patru la dreptul, la care se adăuga coaserea mușchilor și refacerea țesuturilor, plus articulații zob, interziceau aspirația de a mai putea conduce vreodată orișice fel de mijloc de transport, până și o trotinetă electrică. De altfel același lucru era menționat explicit și în prevederile din foile de externare. Omul trebuise deci să se deprindă cu filosofia simplă că trăia. Și că mai avea un loc de muncă. O vreme. Căci pe lângă deziluzia amenzii minime încasate de șoferul basculantei pentru că victima ar fi trebuit chipurile să fie și ea atentă chiar dacă aflată pe zebră, la capătul celor șase luni de concediu medical pentru reeducare sosi ultima veste la care se aștepta: desfacerea contractului de muncă vechi de cincisprezece ani. Cu efect imediat. Pentru greșeli grave.
Din vina lui. Deplasările pe jos erau greu de îndurat. Începând cu el, din cauza cuțitelor încasate la fiecare pas și care depășeau iute nivelul de suportare. Apoi pentru că răbdarea tuturor celor întâlniți nu putea fi pusă nesfârșit la încercare cu un asemenea spectacol. Firma n-avea cum să-și permită multiple curse zilnice cu taxiul de la și către domiciliu, serviciu, piscină, spectacole, magazine, clienți, aeroport, în țară și în afara ei. Asigurarea la fel. Dar vorbind de clienți, în special ca urmare a reclamațiilor și remarcilor primite, la scurt timp și în ciuda unei atitudini cât se putu de omenoase firma hotărî că nu mai încăpea îngăduință din partea ei, luată fiind mereu în derâdere de către înșiși cei cărora Geo avea misiunea să le vândă produse. Și asta numai pentru că simpla lui apariție într-o sală de ședințe stârnea în cel mai bun caz mirare, dacă nu consternare, sfârșind cu o ilaritate mocnită. Pentru firmă era deci doar o chestiune legitimă de supraviețuire.
Desigur, ca șef de vânzări, 51, chipeș, caucazian, celibatar, omul avea sub ordine o echipă de tineri “lupi” campioni la limbile de lemn, neînsemnând că pe baza unei experiențe solide în domeniu nu mai lua și singur cârma câte unei acțiuni, când miza o cerea. Era de nestăpânit: de subalterni cât și de șefi. Și aici se ivea brusc problema: Geo nu suferea să fie ajutat nicicum, dar nici să se ajute singur, de pildă cu un baston, o cârjă, sau sprijinindu-se de vreun scaun. Abia dacă admitea să i se deschidă ușile. Pe care intra cu mișcările sacadate ale unui clovn mecanic dezarticulat împins pe gheață. În orice clipă ai fi zis că se prăvălește sub ochii holbați ai tuturor – colegi și clienți. Și chiar când părea că urma bușitura, o zvâcnire venită de nicăieri îl readucea scurt în același echilibru cu totul precar. E drept totuși că odată instalat, lucrurile reintrau într-o matcă pe deplin normală: șeful vânzătorilor se desfășura în elementele lui, iar prezența sa se dovedea adeseori determinantă.
Firmei care-l folosise eficace atâta timp nu-i era însă destul. Și asta nu atât pentru că la leafa lui s-ar fi putut angaja patru astfel de lupi. Nici pentru că – deși victimă complet nevinovată – prin prezența lui ajunsese obiect de batjocuri și că – exponent oficial al direcțiunii fiind – aceste ticăloșii o afectau direct sau indirect. Nu. Ceea ce pentru consiliul de administrație a înclinat balanța în favoarea separării de acest salariat a fost faptul că – deși fără voia lui – în scurt timp el a ajuns o figură publică, lucru care nici n-ar fi trebuit să fie o surpriză. Oriunde apărea sau se afla, era brusc sursă de atracție. Pe trotuar lumea sărea din calea lui ca în fața aspiratorului de mucuri. În lifturi era lăsat mereu singur, ca și pe aleile din magazine. La serile de jazz avea grijă să-și ia locul înainte de intrarea publicului și să se ridice după evacuarea sălii, dar fizicul lui nu scăpa nimănui. În aceste condiții n-a fost prea greu ca presă, radio, televiziuni și rețele sociale să și-l însușească.
Trebuie spus că omul nici că avusese noroc. Nu e vorba despre accidentul în sine, ci despre felul cum ieșise din operații. Pe axul vertical și de la genunchi în jos, piciorul drept era rotit circa 120° către exterior. Același lucru cu piciorul stâng, numai că 150° de la genunchi în sus, iar laba exact 180°. Pe axul frontal, de la șold la genunchi, dreptul făcea un unghi de 30° iar stângul de 15° dar în spate. Toate aceste schimbări aduseseră o pierdere în înălțime de 30 de cm care deforma serios raportul vitruvian cap-corp și făcea un calvar din a-și găsi îmbrăcămintea. Obișnuit cu neprevăzutul, Geo prinse însă din zbor acest prilej neașteptat dând curs rând pe rând invitațiilor la dialogurile de seară, interviurilor și emisiunilor tematice, sfârșind prin a-și crea propriul blog pe care-l numi abil “Nespusa bucurie de a trăi” (NBT), unde găzduia reclame plătite de fabricanții de proteze și de ghete ortopedice, ceea ce ucise pe loc tot ce mai rămăsese din răbdarea consiliului de administrație.
Fiind vorba de o separare din vina salariatului, firma înlocui pachetul social (care însoțește de regulă desfacerea unui contract de muncă) cu pretenții în daune și interese pentru greșeli grave. Persoană prevăzătoare, chibzuită și strângătoare, Geo însă achită datoria la termen, în întregime, spre uimirea părții adverse. Cazul totuși nu trecu nici pe departe neobservat în presă, în medii și pe rețele, unde mesajele de solidaritate abia că întreceau avalanșa de critici, proteste și amenințări adresate direcțiunii. Pentru oricine rămas fără obiectul muncii, deci fără salariu, toate aceste dovezi de coeziune reprezentau bineînțeles un sprijin moral indiscutabil, atâta doar că precum noi toți, victima atâtor nedreptăți era zi de zi nevoită să se hrănească, să-și plătească dările și să se relaxeze. Ajuns așadar șomer celebru și toate eforturile de a regăsi de lucru în specialitatea lui (micropresele hidropneumatice de ambutisare) fiind vane, eroul acestei povestiri hotărî să se reorienteze radical.
În douăzeci și șase de ani de vânzări își dovedise forța regulii de opt. Da, opt criterii puse împreună – o bază verosimilă, o snoavă plăcută, un iz de unicitate, o prezentare iscusită, o țintă aleasă cu grijă, un viitor idealizat, un timp potrivit și un cost atrăgător – împreună puteau vinde practic orice. În cazul lui, haine, asigurări, abonamente, vopsele, gaz, tâmplării, cosmetice, biciclete, iar acum microprese hidropneumatice de ambutisare. Ideea, simplă, era de a vinde bucuria de a trăi celor împinși – ca el – la marginea lumii, care mai de care mai mutilat, ciuntit, slut, schilod, diform, olog – pocitanii fără deosebire de vârstă, origine, statut, rasă, religie, sex, sau de alt criteriu segregaționist, semit sau șovin. Cum? La fel de simplu: blogul datorită căruia fusese azvârlit din firmă și revelat lumii avea să devină pivotul acestei reorientări. Altfel spus: baza ei verosimilă. În jurul lui urma ca Geo să organizeze în mod dibaci celelalte șapte elemente constitutive ale redutabilei reguli de opt.
“Snoava” o avea și fusese deja validată prin mulțimea mesajelor de simpatie pe care le primise. Caracterul unic așijderea: până la el nimeni nu se ocupase atent de acești membri aparte ai societății. Prezentarea? Un fleac: era destul să culeagă din viață aspectele ei cele mai păguboase. Ținta se găsea peste tot, lipsea doar scânteia. Viitorul n-avea cum fi decât mai sclipitor pentru toți acești paria arătați cu degetul. Momentul putea fi oricând, dar profitând de recentele întâmplări, cât mai iute era cel mai bine. Costurile? Era ultima lui problemă: bani erau, finanțare găsea sigur, cât despre oropsiți, ocazia scăpării din inexistență n-avea preț. Ce rămânea era numai alegerea direcțiilor de acțiune. Grea dilemă!… Cursuri de fitness? Aerobic? Consultanță? Limbi clasice? Lecții de canto? Croaziere? Ateliere de creație? Platformă de contacte? Concerte? Festivaluri? Unele dintre ele? Toate la un loc? Aici Geo trebui să admită că ideile i se învârteau titirez în cap. Era nevoie de ajutor…
[30 septembrie 2023]