Framâna și glosarul ei

(GÂN­DU­RI LIMBOCLASTE)

Pen­tru cei care nu știu, lumea așa cum se vede e alcă­tuită din pământ, apă și aer. Pămân­tul, din mine­rale. Din pământ cresc plante. Pe el umblă ani­male și oame­ni. Mine­ra­lele n-au suflare cum au plan­tele, ani­ma­lele și oame­nii. E întâia deo­se­bire, vădită și mare. Plan­tele, ani­ma­lele și oame­nii împart multe lucru­ri ase­me­nea, dar și atâ­tea ose­bi­ri. Să luăm ani­ma­lele și oamenii.

De fapt ce-i deo­se­bește la bază ? Păre­ri sunt multe. După unii, opus ani­ma­lu­lui, omul ar fi des­chis către noi rea­lități dato­rită gân­di­rii; setea lui de cunoaș­tere ar fi fără sfârșit; ar fi înzes­trat cu conș­tiința sine­lui; ar putea zămis­li concepte abs­tracte; ar avea năzuințe. După alții, ar fi în stare să se depășească pe sine. Alții pun dege­tul pe însuși­rea de a se dis­truge pe sine, ca de alt­fel și pe seme­nii săi. Alții că ar fi alcă­tuit din trup, suflet și duh.

Cam toată lumea admite însă că lim­ba­jul e un fac­tor esențial. Sigur, se știe îndeobște că nu doar oame­nii se înțe­leg prin vorbe, semne sau ges­tu­ri : ani­ma­lele au și ele graiu­rile lor, ba se pare că și plan­tele comu­nică. Totuși de la ele până la lim­ba­jul arti­cu­lat, ela­bo­rat, evo­lu­tiv, adap­ta­bil și în cele din urmă scris, fără de care cele de față ar fi cu nepu­tință, calea este nemă­su­rat de lungă.

Lim­ba fiind evo­lu­tivă, mereu în pre­fa­cere, i s-a zis “corp viu”. Ca atare, chiar dacă numai poe­tic, ea ar fi supusă cunos­cu­te­lor regu­li pro­prii vieții: naș­tere, creș­tere, moarte. Și e drept că de-a lun­gul mile­nii­lor, sume­de­nie de lim­bi au apă­rut, s-au dez­vol­tat și din atâ­tea motive la o vreme au dispă­rut : li se zice lim­bi moarte. Ceea ce va fi rămas din­tr-unele poate fi de nepă­truns, altele se des­câl­cesc ane­voie, încât dicțio­na­rele ajung să fie de neocolit.

Cum apar lim­bile, cât trăiesc, de ce și când mor ? Taină mare. Se bat lim­bile între ele ? Asta sigur. Cine le ucide ? Păi dacă se poate omo­rî sin­gur și își poate ucide seme­nii, de ce și-ar cruța omul lim­ba ? Încă mai vâr­tos în beje­nie, vrând să uite tre­cu­tul în urmă. La mulți româ­ni, după o vreme cri­ma se petrece oriunde s-ar afla. Așa s-a ajuns la acest glo­sar inevi­ta­bil pen­tru a des­câl­ci, ane­voie, fra­mâ­na. Iată deci ace­lași text tra­dus în lan­ga­jul framân.

Pen­tru cei care o ignoră, lumea cum o vedem pe ea e com­pusă din pământ, apă și aer. Pămân­tul, din mine­rale. Din pământ sor­tează plan­tele. Pe pământ bujează ani­male și oame­ni. Mine­ra­lele sunt inerte, dar nu plan­tele, ani­ma­lele și oame­nii. Aceas­ta este pri­ma evi­dentă și mare dife­rență. Plan­tele, ani­ma­lele și oame­nii par­ta­jează multe lucru­ri în comun, dar și sufi­ciente dife­rențe. Să luăm ani­ma­lele și oamenii.

În fond ce-i separă radi­cal ? Mul­tiple opi­nii se croa­zează. După unii, prin gân­dire omul s-ar des­chide spre noi rea­lități, contrar la ani­mal; setea lui de cunoș­tință ar fi infi­nită; ar fi dotat cu conș­tiința de sine; ar putea emite concepte abs­tracte; ar avea aspi­rații. După alții, s-ar putea auto­depăși. Alții punc­tează facul­ta­tea de auto­dis­tru­gere și de dis­tru­gere a asemănă­to­ri­lor lui. Alții că ar fi com­pus din corp, suflet și spirit.

Aproape toți se acordă însă că un fac­tor esențial e lan­ga­jul. Evident, știm bine că oame­nii nu sunt sin­gu­rii care schimbă vorbe, semne sau ges­tu­ri: ani­ma­lele au de ase­me­ni lan­ga­ju­rile lor, se pare că chiar și plan­tele comu­nică între ele. Totuși de la aces­tea până la lan­ga­jul arti­cu­lat, ela­bo­rat, evo­lu­tiv, adap­ta­bil și până la scriere, fără de care cele care de aici ar fi impo­si­bile, dru­mul este par­ti­cu­lar de lung.

Lim­ba fiind evo­lu­tivă, într-o per­ma­nentă trans­for­mare, oame­nii au ape­lat-o “corp vivant”. Ca atare, chiar dacă numai poe­tic, ea ar fi deci sumisă bine­cu­nos­cu­te­lor regu­li pro­prii vieții: naș­tere, deve­lo­pare, deces. Și e just că în lun­gul mile­nii­lor multe langue au apă­rut, s-au deve­lo­pat și, pen­tru diverse rațiu­ni, la un moment dat au dispă­rut : se numesc lim­bi moarte. Tra­sele pe care le-au lăsat unele pot fi impe­ne­tra­bile, altele se des­ci­frează difi­cil, deci dicțio­na­rele devin de neramplasat.

Cum nasc lim­bile, cât trăiesc ele, de ce și când ele mor ? Mis­ter. Se bat ele una cu alta ? Asta e cert. Cine le omoară ? Dacă se poate sui­ci­da și își poate omo­rî asemănă­to­rii, de ce omul și-ar epar­nia lan­gua ? Cu atât mai mult în exil când vrea să-și ublieze în spate tre­cu­tul. La mulți româ­ni, după un timp cri­ma are loc oriunde. Este așa că se ajunge la acest glo­sar, inevi­ta­bil pen­tru a des­ci­fra – difi­cil – lan­gua framână.

• 

[19 mar­tie 2005, 4 sep­tem­brie 2018]