Of, of, of…

(Aver­ti­zare: cititorul/area foarte radical/ă în pri­vința gra­niței pe care consi­deră el/ea că nu s-ar cuve­ni să o depășească lim­ba, cu precă­dere cea scrisă, este invitat/ă să nu conti­nue această lec­tură. Totuși un îndemn: înainte de a fi indignat/ă, apoi de a lua această hotă­râre teme­rară, poate ar fi nime­rit să-și amin­tească acele creații din tezau­rul lite­rar româ­nesc pe care ni le-au ofe­rit unii ca Ion Creangă, Liviu Rebrea­nu sau George Topârceanu.)

Luga­no, Elveția, cu vreo 15 ani în urmă. Week-end în fami­lia unor prie­te­ni, româ­ni. Invi­tat, un diri­jor cele­bru, tot român. Vorbă­rie, ambianță plă­cută, mult râs dar și lucru­ri serioase. Se mănâncă, se bea, se poves­tește, mai ales diri­jo­rul, foarte umblat.

Din memo­rie.

«Nu demult eram la o recepție în casa unei cucoane (ca să nu zic matroane) de o anu­mită vârstă din “cer­cu­rile bune” pari­ziene. Fițe, lume fină, hôtel par­ti­cu­lier, saloane, șam­pa­nie, caviar. Cu mine, câți­va com­pa­trioți din orches­tră, băieți de-ai noș­tri. Lumea – împrăș­tiată pe bise­ri­cuțe, nor­mal. La un moment dat, unul din cer­cul nos­tru, S., luat un pic de șpriț, întreabă dacă o știm pe aia cu doam­na Bulă. Nu. Așa că se apucă să recite:

Pen­tru-o sută, doam­na Bulă,

Ar sări din pom în pulă,

Dar nici pen­tru-un milion

N-ar sări din pulă-n pom.

Urmează un ura­gan de râs. Dezas­tru. Ghi­nion: doam­na gazdă toc­mai se apro­pia de noi. Hoho­tele se sting cu greu. Ea, serioasă:

– “Mais qu’est-ce qui se passe ?! Qu’est-ce qui vous prend ?” ¹

Jenă mare. Ezită­ri. În grup pri­vi­ri piezișe.

“Je peux tout de même savoir qu’est qu’il y a, pour­quoi vous riez comme ça ?” ²

(O fi cre­zut că râdeam de ea, mai știi…) Băieții conti­nuă să se uite în sus după ploaie dar situația devine ime­diat grea, așa că reci­ta­to­rul îndrăznește:

“Non, rien madame, des blagues à nous”. ³

Insu­fi­cient pen­tru gazdă, clar insuficient.

“D’accord, peut-être, mais j’aimerais bien l’entendre aus­si.” ⁴

Tonul, pri­vi­rea, poziția și situația impun. În mod cert ieșire nu e. Reci­ta­to­rul, S., ușor trans­pi­rat și palid, aproape implorând:

“Mmais… mma­dame… c’est en rou­main…” ⁵

”Très bien, mais vous pou­vez la tra­duire, non ?” ⁶

Brusc, cele câte­va clipe în care cre­zu­sem toți – cu S. în frunte – că pri­me­j­dia fusese înlă­tu­rată ne-au părut atât de îndepăr­tate… Gaz­da luase poziția de gene­ral în fața omu­lui nos­tru, încremenit.

“Allez-y, je vous écoute.” ⁷

S. e moale și deo­dată umed, iar căută­tu­ra cucoa­nei invită cor­dial la sinucidere.

“Bon… écou­tez… com­ment dire ça… vous savez, chez nous, en Rou­ma­nie, nous avons… nous avons une espèce de per­son­nage un peu folk­lo­rique comme ça… il n’existe pas… c’est popu­laire… et on l’appelle Bula…” ⁸

“Oui, comme chez nous, on dit un Jules.” ⁹

“Ooui… mmais… en fait chez nous ce nom est en rap­port… c’est à dire qu’en fait il rap­pelle… la verge, vous com­pre­nez  ?” ¹⁰

Pri­vi­rea gaz­dei e plată.

– Ouuii…” ¹¹

– “Bon, oui… et voi­là, donc chez nous… on change juste la pre­mière lettre du nom et… et on a le mot pour la… la verge, quoi…” ¹²

S. e flasc. Din grup ies puf­ne­li. Apar cute pe frun­tea botoxată a generalei.

– “Je com­prends…” ¹³

– “Ben… oui, donc nous, on l’appelle mon­sieur Bula, c’est comme si… comme si votre Jules, en fait vous l’appelleriez… Pite, mon­sieur Pite”. ¹⁴

Cutele se înmulțesc. Gene­ra­la – care deja nu mai e sin­gură – e cel puțin nedu­me­rită. În grup se chi­co­tește înă­bușit. S. pare pregă­tit pen­tru exe­cuție. Scurt moment gol.

– “D’accord, conti­nuez donc.” ¹⁵

– “Enfin, voi­là, alors… alors mon­sieur Pite a aus­si une femme, son épouse, madame Pite…” ¹⁶

Gata, de acum puf­ne­lile ajung puf­ni­tu­ri căci devine greu de supor­tat. Gazda:

– “Ce mon­sieur, il a une femme. D’accord. Et ?” ¹⁷

“Et… voi­là, et il y a un petit poème rigo­lo la-des­sus…” ¹⁸

Pauză… Ea:

– ”Oui ?” ¹⁹

– “Eh bien…” ²⁰

Cine­va se abține cu greu, dar uită­tu­ra selec­tei doamne îngheață asis­tența. Pen­tru toți ten­siu­nea e paroxis­tică. Cum însă cli­pa adevă­ru­lui nu mai poate fi mult amâ­nată, S. ia tau­rul de coarne și se aruncă de pe pod cu ani­mal cu tot.

– “Voi­là:

Pour cent lei, madame Pite…” ²¹

– “Atten­dez, atten­dez, c’est quoi… c’est com­bien cent lei en francs ?” ²²

întreabă auto­ri­tar gaz­da, pe unde­va ai zice că pe bună dreptate.

Gru­pul stă să ples­nească. S. e pierdut.

“Ben… j’en sais pas trop… c’est notre mon­naie rou­maine, c’est pas vrai­ment beau­coup…²³

Ea, ușor agasată:

– ”Bon, enfin, et puis ?” ²⁴

Reur­cat pe pod cu taur cu tot, S. se aruncă din nou, reci­tând cât poate el de iute, cu spe­ranța nebună că poate nu se va înțe­lege prea bine :

– ”Donc:

Pour cent lei, madame Pite

Sau­te­rait de l’arbre dans la bite,

Mais même pas pour un million

Elle ne sau­te­rait pas de la bite dans l’arbre.” ²⁵

Bara­jul cedează, noi toți sun­tem praf de râs, S. s-a făcut jeleu, musa­fi­rii sunt împie­triți, iar doam­na gazdă aruncă conster­nată și ușor scârbită:

– “Et c’est pour ça que vous rigo­lez autant ?!” ²⁶

Ce a urmat nu mai contează.»

*

Lau­sanne, tot Elveția, după cât­va timp. Seară acasă împreună cu alți prie­te­ni, tot româ­ni, dar nu toți: printre ei un elvețian, soțul dân­sei, zero în română. Iar vorbă­rie, ambianță plă­cută, mult râs dar și lucru­ri serioase. Din­tr-una într-alta se ajunge musai la poves­ti­rea diri­jo­ru­lui, care pro­duce ace­lași efect asu­pra celor pre­zenți ca și la Luga­no, cu excepția soțu­lui elvețian, rămas intri­gat și ușor confuz. Motiv pen­tru care doam­na sa, lup­tân­du-se îndâr­jit cu insis­tența noas­tră de a nu repe­ta cir­cul de la Paris abia poves­tit, per­sistă și săvârșește ire­pa­ra­bi­lul: tra­duce și explică poe­zia. Rezul­ta­tul prevă­zut nu întâr­zie. Dar asta e încă nimic, căci ime­diat doam­na reci­di­vează agra­vat, ținând morțiș să mai explice și tra­ducă nevi­no­va­tu­lui său soț hel­vet și ban­cul cu Mălăie­ru, care crease alt torent de râs cu puțin timp înainte. Ban­cul cu Mălăie­ru ? Cum adică, nu știți ban­cul cu Mălăie­ru ?! Trag năde­jde că măcar e cunos­cut fap­tul că Mălăie­ru e un fel de alt Bulă: zece ani, schim­bare de voce, un cap peste cei­lalți copii, ceva peri și tuleie.

Așa­dar:

La gră­di­niță, edu­ca­toa­rea întreabă pe copii:

“Ia să-mi spună mie acum fie­care câți pepe­ni poate să ducă ? Așa, da, ia zi tu Lenuța.”

“Io doamnă pot să duc un pepene. Maaare.”

“Bra­vo Lenuța, și cum faci tu ?”

Păi îl iau de jos cu mâi­nile și-l țin așa, în față, și m-ajut puțin pe burtă.”

“Braa­vo. Alt­ci­ne­va ? Da, Didina.”

“Io doamnă pot să duc doi pepeni.”

“Aaa, da ? Bra­vo Didi­na, și cum faci ?”

“Mă aplec, iau un pepene, îl bag sub braț, și după aia îl iau pe al doi­lea sub celă­lalt braț.”

“Braaa­voo măi Didi­na, foarte bine. Cine urmează ? Costel ?”

“Da, doamnă, io pot să duc patru pepeni.”

“Oh-hoo… Și cum așa ?”

“Păi iau doi într-o sacoșă și cei­lalți doi în altă sacoșă.”

“Bra­vo măi Cos­tele, băiat puter­nic. Acum alt­cin… Hai, Mălăieru.”

“Io doamnă pot să duc opt pepeni.”

“Ooohhh… Ah da ?! Și cum faci tu măi Mălăie­rule ca să duci sin­gur atâția pepeni ?!”

“Păi doamnă, pun doi pepe­ni într-o sacoșă, pun pe cei­lalți doi în cea­laltă sacoșă și-l iau pe Cos­tel în pulă.”

Tra­du­ce­rea soției pen­tru soț a fost simplă.

Ecoute, c’est une blague. Mălăie­ru c’est comme Bulă ²⁷ (asta cel puțin pro­ba­bil că soțul înțe­le­sese parțial din expli­cațiile pre­ce­dente): dix ans d’âge, voix qui change, une tête au des­sus des autres enfants, déjà quelques poils et duvets.²⁸

În schimb noi, restul, am cre­zut cu toții că ne lovește din nou apo­plexia. ²⁹

[19 decem­brie 2019]

1. “ Dar ce se petrece ?! Ce v-a apu­cat ?”
2. “ Pot totuși să știu ce se întâm­plă, de ce râdeți așa ?”
3. “ Nu, nimic doamnă, glume de-ale noastre.”
4. “ De acord, e posi­bil, dar aș dori să o aud și eu”.
5. “ Dddar… ddoamnă… e în românește…”
6. “ Foarte bine, dar puteți s-o tra­du­ceți, nu ?”
7. “ Hai­deți, vă ascult.”
8. “ Bine… deci… cum să vă zic eu… știți, la noi, în Româ­nia, există… avem un fel de per­so­naj un pic fol­clo­ric, așa… el nu există… e popu­lar… și îl cheamă Bulă…”
9. “ Da, ca la noi, noi zicem un Jules.”
10. ” Dda… dar… de fapt la noi numele ăsta e legat de… adică se referă la… penis, înțelegeți ?”
11. “ Ddaa…”
12. “ Bun așa… deci la noi… noi schimbăm doar pri­ma literă a nume­lui și… și iese cuvân­tul care înseamnă penis, na…”
13. “ Înțe­leg…”
14. “ Așa, da… deci noi, noi îi zicem dom­nu’ Bulă, e ca și cum… ca și cum pe Jules al vos­tru, de fapt l-ați che­ma Pite, dom­nu’ Pite.”
15. ” De acord, continuați.”
16. “ Mă rog, așa… deci dom­nu’ Bulă are și el o nevastă, soția lui, pe doam­na Bulă…”
17. “ Dom­nul are o soție. De acord. Și ?”
18. “ Și…așa, și e o poe­zioară nostimă pe ches­tia asta…”
19. ” Da ?”
20. “ Păi…”
21. “ Așa: pen­tru o sută de lei, doam­na Bulă…
22. “ Stați, stați, ce e… cât vine o sută de lei în franci ?”
23. ” Păi… nu prea știu… e mone­da noas­tră româ­nească, nu e mare lucru… ?
24. ” Bine, mă rog, și ?”
25. ” Deci: Pen­tru o sută de lei, doam­na Bulă/Ar sări din arbore în pulă/Dar nici pen­tru un milion/N-ar sări din pulă în arbore.”
26. ” Și voi de-asta râdeți așa ?!”
27. Fii atent, e un banc, Mălăie­ru e ca Bulă
28. zece ani, schim­bare de voce, un cap peste cei­lalți copii, deja ceva peri și tuleie.
29. A la mater­nelle, l’éducatrice demande aux enfants:
    “Voi­là, main­te­nant dites-moi com­bien de pas­tèques vous pou­vez por­ter cha­cun ? Tiens, oui, Lenuța, toi.”
    “Moi, madame, je peux por­ter une grooosse pas­tèque”.
    “Bra­vo Lenuța, et com­ment fais-tu ?”
    “Ben, je la sai­sis des deux mains et je la porte comme ça devant, calé un peu aus­si sur le ventre.”
    “Bra­voo. Quelqu’un d’autre ? Oui, Didi­na.”
    “Moi madame je peux por­ter deux pas­tèques.”
    “Ah oui ? Bra­vo Didi­na, et com­ment fais-tu ça ?”
    “Je me penche, je prends une pas­tèque, je la mets sous le bras, puis après je prends la deuxième sous l’autre bras.”
    “Bra­vooo Didi­na, très bien. Qui est le sui­vant ? Cos­tel ?”
    “Oui madame, moi je peux por­ter quatre pas­tèques.”
    “Oh-la-laa… Et com­ment ça ?”
    “Alors je prends deux dans un sac et les deux autres dans un autre sac”.
    “Bra­vo Cos­tel, t’es un gar­çon fort. Main­te­nant quelqu’un d’au… Allez, Mălăie­ru.”
    “Moi madame je peux por­ter huit pas­tèques.”
    “Ooohhh… Ah oui ?! Et com­ment tu t’y prends toi pour por­ter tout seul autant de pas­tèques ?!”
    “Eh ben, madame, je mets deux pas­tèques dans un sac, les deux autres dans l’autre sac et je prends Cos­tel dans la bite.”