Poveștile vorbelor (2/5)

E lucru bine știut: bogăția unei lim­bi este pri­ma dovadă a bogăției unei cultu­ri, și de aco­lo a ima­gi­nației, vioi­ciu­nii și bogăției inte­lec­tuale ale unui popor. Tot așa și la lim­ba română, cu bogăția ei de „vorbe” care de care mai suges­tivă și mai plas­tică, unele năs­cute în țară, altele venite din gură în gură de prin alte părți. Dar câți oare le cunosc ori­gi­nile, majo­ri­ta­tea de neînțeles, unele uimi­toare? „Ex nihi­lo, nihil.” Din nimic, nimic. Maxi­ma asta nu merge însă la ori­gi­nile expre­sii­lor, căci fie­care dintre ele vine sigur de la ceva, de unde­va. Am ales aici dintre cele mai folo­site, cu expli­cații asu­pra punc­tu­lui de ple­care al fiecă­reia ¹.

[…]

Bag mâna-n foc (1)

Când era el foarte-foarte mic, Mirel Scor­botă, zis mai târ­ziu Bube, des­co­pe­rise o ciudățe­nie, ba s-ar putea spune chiar o minune. Întâi des­co­pe­rise el bri­che­ta maică-sii, că maică-sa fuma. Apoi, uitân­du-se și la mamă și la bri­chetă, des­co­pe­ri cum se folo­sește. Uneo­ri cău­ta o sârmă sau un bețișor, le băga în gură ca să le dea foc la capăt, dar vezi bine ele nu ardeau, cum era când băga câte un pai. Și așa înțe­lese Mirel într-un târ­ziu că focul e foarte cald. După care lăsă bețele, sâr­mele și paiele și rămase pe bri­chetă. Se minu­na de lumi­na ei, însă mai ales de căl­dură. Totuși nu făcea legă­tu­ra. De ce tre­buia ca lumi­na să fie caldă și căl­du­ra lumi­noasă? Nu putea fi și rece? Cu înce­tul prinse să se joace cu dege­tele prin foc. La înce­put îi fu greu, dar mai înco­lo se obiș­nui. Ținea dege­tele în flacără clipe între­gi. Trans­pi­ra el, dar strân­gea dinții. La școală, în recreații, deve­nise atracția cole­gi­lor. În schimb pe degete era plin de arsu­ri. Și tot așa, când să intre la armată, a ajuns înce­tișor la mâi­ni. Unde pui că până și în tot regi­men­tul se duse ves­tea, și încă mai ceva ca la școală.

Bag mâna-n foc (2)

Într-o noapte moțăia el atent de stra­jă la dra­pel. În zori, maio­rul dădu adu­na­rea com­pa­niei. „Azi noapte, la dra­pel a dispă­rut ste­ma țării de pe masă! Cine a stat gardă?” Mirel ieși un pas înainte. „Ordo­nați!” „Ei, zi, cine a furat?” Nime­ni dom’ maior.” „Cum așa?! A zbu­rat ste­ma?!” „Trăiți dom’ maior, nu știu”. Înfu­riat, maio­rul se prop­ti o palmă în fața lui Mirel: „Re-pet. Ci-ne a fu-rat ste-ma, sol-dat?” „Trăiți dom’ maior, nu știu, nime­ni, bag mîna-n foc.” Maio­rul îi aruncă o căută­tură cruntă. „A da ?… Ia să văd.” Sol­da­tul, pe loc, calm, își suflecă mâne­ca stângă, cu mâna dreaptă ia din buzu­na­rul pan­ta­lo­ni­lor o bri­chetă (și Mirel fuma), o pune sub mâna stângă, aprinde bri­che­ta și întoarce încet capul către maior. Aces­ta rămă­sese piro­nit, parcă văzuse moar­tea cu ochii. Înce­puse să miroasă a pâr­lit. După câte­va clipe bune, Mirel stinse bri­che­ta și se puse din nou drepți. Maio­rul împie­tri. După ce-și reve­ni, dădu liber com­pa­niei. Tre­cură două zile până când femeia de ser­vi­ci găsi ste­ma sub un dulap. Pisi­ca maio­ru­lui tre­cuse pe aco­lo și se jucase cu ea…

Bani gheață

Câte năs­co­cesc oame­nii! De pildă se cre­dea că vădu­va lui Prisă­ca­ru nu era chiar așa săracă cum se zicea după moar­tea omu­lui. Văta­ful, pe drept, era știut cu stare. Vor­ba aia: unde nu curge, pică. Prisă­ca­ru era isteț: lua și de la boier și de la țăra­ni. Ridi­case o casă aproape cât a vlă­di­cii, adu­nase dobi­toace, avea gră­dină, livadă, dăduse copiii la școală în oraș. Trăia bine. Nici țăra­nii n-o duceau prea rău, dar fără asemă­nare cu Prisă­ca­ru. Doar că într-o zi, pe ploaie, venind călare de la conac, îl ful­geră ceva în piept și se nărui pe coa­ma calu­lui, care-l aduse încet acasă, unde omul căzu în praf. Oame­nii l-au plâns ceva, apoi s-a luat fie­care cu ale lui, dar se mirau din ce o să trăiască mai departe vădu­va și copiii. Azi așa, mâine așa, fami­lia însă nu părea să ducă vreo lipsă, de se ves­ti că mor­tul avea bani ascunși. Și-ntr-o noapte, trei cu saci pe cap cu gău­ri năvă­liră în casă, legară copiii și sub cuțit, cerură vădu­vei să dea banii. Ea scoase câte­va hâr­tii de o sută, că atât avea. Hoții poc! cu o tigaie în creș­tet de femeia leșină. Așa că se puseră să caute prin toate odăile și unghe­rele. Degea­ba: pra­ful de pe tobă. După un ceas de sco­to­cit și altă poc­ni­tură în creș­tet, o tuliră cu mâna goală, neș­tiind că tean­cu­rile de bani ședeau pitite în răci­to­rul din beci, sub calu­pii de gheață.

Bate calu’ să pri­ceapă iapa

Nea Leonte avea her­ghe­lie. Mică, dar totuși. Un armă­sar, trei cai, două iepe și un mânz. Într-o zi îi pare lui că una dintre iepe e grea. Mai stă el așa puțin, urmă­rind-o zi de zi, și se dumi­rește: e lim­pede, iapa e borțoasă! Dar cum așa?! Că ani­ma­lele sunt sepa­rate și nu le-a scă­pat odată din ochi! Cu ce-o să se tre­zească? se fră­mântă el zi și noapte dar neam să pri­ceapă. După o vreme își amin­tește că luna tre­cută venise la el Moise Gurău că îi căzuse calul bol­nav și n-avea ce să pună la căruță, ca să ducă la târg porum­bul la vân­zare. Și că dacă are un cal o zi-două, că strân­sese cam două chin­tale și vroia să scape de ele. Și i-a dat Leonte iapa Cocuța, mai zdravănă. Atât. Iar de atun­ci calul lui Moise, care deja că era șan­ta­liu, chiar și murise. Lui Leonte să-i cadă cerul în cap. Asta e! Vai și amar, cu ce-o să se tre­zească?! Se duce înfu­riat la Moise care avea un biet gra­jd fără opri­tu­ri: „Mă, calul tău i-a făcut fap­ta iepei mele!” Spe­riat, Moise ridică ume­rii nepu­tin­cios. Leonte buf­nește, se întoarce, trân­tește ușa, se duce în casă, ia o ditai ver­geau, intră la caii lui, se repede la armă­sar și dă-i și bate-l. „Mă boule!”. Că nu era să-i tragă Cocuței, nu? Iar calul sărea în două picioare și neche­za gro­zav, mai să-l muște. Și se poto­li Leonte cu greu, dar Cocuța, la locul ei, deja pricepuse.

Bați apa-n piuă

În dul­cele târg al Ieși­lor stă­tea Ovi, un pici zis Țăndă­rică. De când se știa, avea o încli­nare natu­rală spre muzi­ca fol­clo­rică, romă­nească dar mai ales afri­cană. În timp ce copiii băteau min­gea pe mai­dan, jucau lapte-gros sau țară-țară-vrem-ostași, Ovi petre­cea ore cu ure­chea lipită de apa­ra­tul de radio, cău­tând pos­tu­ri cu muzică popu­lară, iar când le găsea, ascul­ta țeapăn, până când, furat de sunete, înce­pea să se scălămbăie în toate direcțiile, dan­sând adică în ritm. Cu tim­pul se îndră­gos­ti de dome­niul tobe­lor, ajun­gând să bată dara­ba­na pe mobile, gea­mu­ri, ara­gaz, ba și în aer. Într-o zi văzu pe mamă-sa pisând piper cu o bară într-un vas de alamă cu per­eți groși. Din mișcă­ri ieșeau sunete noi pen­tru el. Ovi fu vră­jit. Când mama goli pipe­rul pisat, băia­tul luă afară vasul cu bara și se puse să bată în el, pe dinăun­tru, pe dina­fară, pe mar­gine, pe fund. Așa se îndră­gos­ti de „ins­tru­ment”, că nu i-l mai luai din mână. Îl umplea ba cu nuci, ba cu mor­co­vi, ba cu sare, ba cu nimic, ba până și cu apă, ca să stu­dieze sune­tele, de veci­nii râseră de el „Băi Ovi, ce faci mă, bați apă-n piuă?” Și iac-așa mai tre­cură vreo zece ani, și la un concert în Par­cul Tine­re­tu­lui din Bucu­reș­ti, când erau anunțați mem­brii for­mației Roșu și Negru, în difu­zoare se auzi „La per­cuție Ovi­diu Lipan.”

Ca mus­ca la arat

Vor­ba asta are doi eroi: boie­rul Cos­tache de Alba și Cris­tea Muscă, aren­daș la boier. De fapt trei, că mai era și nevas­ta ăstuia, Neluța, zisă Firi­ca, zisă Muscă, de mică și negri­coasă ce era, săra­ca. Și păroasă. Cris­tea, om har­nic, luase în arendă patru pogoane de la boier și le lucra, ba sin­gur, ba cu oame­ni toc­miți. Car­to­fi, porumb, sfe­clă, varză, și altele. Iar femeia lui, pe lângă că era mică, trân­davă și cam urâțică, îl mai și bătea la cap cât era ziua de mare cu „Du-te aco­lo, fă asta, n-ai muls vaca, unde-s lem­nele, adu apă” de-l sco­tea din pepe­ni, până când omul își jură că dacă o mai ține așa, o învață el minte de n-o să uite. Ți-ai găsit! Numai ce ieșise într-o zi pe ogor cu doi oame­ni la arat, că se pome­ni cu Mus­ca țâș­nind departe din casă, alear­gând val-vâr­tej, sărind printre șanțu­ri și movile și stri­gând ca nebu­na „Cris­teoo… Cris­teoo… unde-ai… pus dami… gea­na… cu borș?!” Omul opri plu­gul, înțe­pe­ni cu mâi­nile în șold, se întoarse negru cu ochii ieșiți din cap, iar când femeia ajunse gâfâind la el, o ridică în aer, o trân­ti la pământ… și aici poves­ti­rea se curmă. Iar cei doi, între ei: „Așa-i tre­buie, dacă a ieșit ca mus­ca la arat…”.

Ca șoa­re­cele cu pisica

Poves­tea s-a întins peste gra­nițe. Got­thold Schnulpf, zis Golf, un artist ambu­lant din Jena, deve­nise fai­mos la sfârși­tul seco­lu­lui al XIX-lea dând repre­zen­tații cu tru­pa sa din oraș în oraș. Tru­pa, unică. După ani de migală, răb­dare și pri­ce­pere, omul reușise să aleagă, să domes­ti­cească, să învețe și în fine să faso­neze în arta scri­mei o întreagă echipă de… șori­cei. For­ma­rea era conti­nuă, viața șori­cei­lor fiind scurtă. Golf ajun­sese cu tru­pa lui la a opta gene­rație. Armele erau reale, dar desi­gur cu bum­bi la cape­tele lame­lor. Lumea se bulu­cea la spe­ca­ta­cole, asi­gu­rând un trai comod lui Golf și atleți­lor. Ajunși însă la Gera, un lucru riscă să le curme suc­ce­sul, ba chiar să dis­trugă afa­ce­rea. Tru­pa așe­zase rin­gul în Bunt­ner-Platz, din păcate în bătaia infec­tu­lui Wolfk­niet Zerx, șef la impo­zite și stă­pân al sinis­trei pisi­ci Krek. Abia se adu­nase lumea și por­nise repre­zen­tația, că Zerx slo­bo­zi bes­tia, care din patru sal­tu­ri se aruncă pe ring cu un hârâit feroce. Ce însă nu se știa, e că Golf cres­cuse în para­lel și un fel de linie de super-șoa­re­ci antre­nați fără bum­bi. De ne-unde, un ast­fel de Zor­ro sări ca un arc și se prop­ti ferm în fața lui Krek, care hârâia înfioră­tor, cu bale la gură. Pen­tru a cruța pe cei mai sen­si­bi­li, nu poves­tesc ce a urmat. Doar că după câte­va clipe, bes­tia zăcea pe spate cu ghea­rele în sus iar super-Zor­ro tro­na fal­nic pe bur­ta ei.

Când o zbu­ra porcu’

Pasiu­nile ome­neș­ti n-au mar­gi­ni, pot fi ciu­date și fi cum­plite. În Cora­bia (Olt) trăia Nico­liuc Dum­bravă, un chi­rurg bătrân, hol­tei retras și posac. Pe vre­mu­ri văzuse un film care-l mar­case tare: Fran­ken­stein, unde un fel de savant nebun încearcă să plăs­muiască un om viu din părți de la morți. Atât de tare, încât se pusese să încerce și el com­bi­nații, atâ­ta doar că nu pe oame­ni ci pe ani­ma­lele din cur­tea lui și ale alto­ra. Se închi­dea în casă zile și zile. O gră­madă îi tre­cură pe sub cuțit. Unei capre vru să-i prindă încă un uger ca să dea mai mult lapte, unui cur­can îi luă capul și încercă să-l pună la un câine, cu o pisică se căz­ni să facă ouă, se chi­nui să agațe ari­pi pe spa­tele unui godac ca să poată zbu­ra. Degea­ba, nu făcea decât să muti­leze și să răpună tot ce apu­ca în mâi­ni. Mai rar însă om așa bătut în cap, căci sfârși prin a cău­ta să-și agațe de ure­chile lui alte două ure­chi, de ied, și crezând că reușise, la apu­sul soa­re­lui izbuc­ni din casă urlând ca lupii, cu capul tot în sânge, de se făcură la el oame­nii de pe stradă: „Ești într-o ureche, bre Dum­bravă, o să izbu­teș­ti tu când ți-o zbu­ra por­cu’!…” Și îndată îi picară pe jos toate patru urechile.

Caută pot­coave de cai morți

Vor­ba – veche – vine din Cuba. La sfârși­tul bătă­liei de la gol­ful Guantá­na­mo (iunie 1898) zăceau pe câmp 235 de sol­dați și 14 ofițe­ri morți, ame­ri­ca­ni și spa­nio­li, 68 de cai și 3 câi­ni. Cifrele nu sunt pre­cise. La un chef după bătă­lie, un căpi­tan yan­keu gura­liv, Jes­ter Dunn, se lăudă că la el în Pino­la (MS) avea un ate­lier cu 9 mun­ci­to­ri, topi­to­rie, for­jă și lami­nor, unde lucra comen­zi pen­tru armată, însă că acum ducea lipsă de mate­rie primă și că ar plă­ti bine dacă ar găsi. O ordo­nanță mai neroadă ciu­li ure­chea, îi veni o idee și după chef îl găsi pe căpi­tan amețit într-un colț: „Trăiți dom’ căpi­tan, aveți nevoie de fier la topit?” „Mdeaa…” zise ăsta pe jumă­tate cher­che­lit. „Și cît plă­tiți?” „Ăăă… păi 10 cenți la… stone” ². „V-aduc eu buluc!” sări sol­da­tul și zbu­ghi vesel pe ușă. Fugi la bara­ca de lemne, smulse un fierăs­trău și un sac, o tuli pe câmp, așteptă noap­tea și, la lumi­na lunii, se apucă agi­tat să reteze copi­tele cai­lor. Gân­dise că putea strânge ca la 270 de pot­coave a câte două livre, adică aproape 40 de stone. 4 dola­ri!! Nici nu le putea duce pe toate odată, tre­buia să facă 3-4 dru­mu­ri. La o vreme, doi de stra­jă îl zăriră cum se tot foia departe printre hoi­tu­ri. „Da’ ce face ăla aco­lo?!” se miră unul. „Eu știu?!” râse celă­lalt, „un nătărău cred, care caută pot­coave de cai morți”! ³

Ce-i în gușă și-n căpușă

La Cur­cu­zan în curte era mai mereu foială de păsă­ret că tre­buia să-ți croieș­ti drum printre ele ca să ajun­gi până în casă. Nu mai încă­peau în coteț. Avea de toate: găi­ni, cocoși, rațe, bibi­li­ci, pui, cur­ca­ni. O parte le vin­dea la târg, o parte dădea la pri­mar, la popă și la ser­gent, pe unele le ținea pen­tru ouă și pui, pe altele pen­tru supă. Era pros­per omul și gos­po­dar foarte. Se mai fălea și cu știința medi­cală, de era che­mat la oame­ni chi­pu­rile ca vete­ri­nar. Doar că de la o vreme văzu el că una dintre găi­ni se cam dam­bla­gise: umbla tele­leu Tănase, cot­codă­cea spart. Poate de-aia n-o mai sărea cocoșul. O prinse așa­dar odată, o puse pe masă, îi legă labele și-nce­pu s-o caute. Nimic! Ia lupa și o caută, o caută, o pal­pează, doar-doar. Și când îi des­chide larg cio­cul, în gușă hopa! o roșeață! Ia atun­ci o lupă mai mare, apasă găi­na să nu se zbată, îi fixează cio­cul larg des­chis și exa­mi­nează roșeața. Mă să fie! O luă atent la puri­cat și hop! la gât găsi o căpușă. Ahaa!… Te-am prins. Strânse atent căpușa tare cu unghiile, să nu-l muște, până când asta căscă larg-larg botul. Asta-i bună! Aceeași roșeață! De unde pri­ce­pu că ce era în gușă venea de la căpușă, pe care o stor­ci cât ai zice pîs. Iar găi­nii îi dădu cu gaz.

Colac peste pupăză

Fami­lia Hor­botă avea un flăcău, Ilie, 15 ani, zis Pupăză, nu se știe de ce, poate pen­tru că avea părul creț și tot era cu capu-n-nori. Vara, tata, mama și Ilie obiș­nuiau să iasă la iarbă verde și se puneau mai ales pe malul lacu­lui Cer­ni­ca, dar se fereau de apă căci era stă­tută și pen­tru că nici unul nu știa să înoate! Se mai întâm­plă. Și într-o după amiază, ce puric l-o fi piș­cat pe băiat că în vreme ce tată-su era dus după sur­cele iar mamă-sa întor­sese spa­tele cău­tând prin saci, Ilie intră căti­nel în apă, iar cînd ajunse cu ea la piept, hop! îi fugi mâlul de sub el și se tre­zi cu capul sub apă. Dînd dis­pe­rat din mâi­ni, îl scoase afară, țipă scurt cât putu și tot bătând din brațe iar se scu­fundă. Maică-sa, întoarsă pe loc, împie­tri, se luă cu mâi­nile de cap și strigă după băr­bat, care năvă­lind din pădure văzu pe băiat – care ajun­sese abia la vreo zece metri de mal – cum tot intra sub apă și ieșea, împroș­când tare. Omul se repe­zi să se arunce după el, dar se opri brusc dân­du-și sea­ma ce pros­tie era gata să facă: s-ar fi îne­cat amân­doi. Pe mal o barcă, cu un colac greu de plută. Luă omul cola­cul în fugă, strigă băia­tu­lui „Ia aici!”, își făcut vânt și zvâr­li cola­cul cât putu în direcția lui Pupăză, care chiar atun­ci apă­ru din apă, iar cola­cul îl izbi drept în moa­lele capu­lui, de-l dădu de tot la fund.

Cuiul lui Pepelea

De mult era un dogar, Pen­cu Damian. Făcea sau dre­gea butoaie, puti­ni și alte vase din lemn îndoit. Era ves­tit pen­tru că luase mese­ria de la un turc care îmbi­na șip­cile într-un fel anume și nu folo­sea neam fie­rul „să nu strice gus­tul”, zicea el. Într-o zi intră la el o gre­coaică bogată, Foti­ni Sta­vro­ta­chis. Cu ea o slugă ținea în brațe o amforă rară. Femeia ceru doga­ru­lui să-i facă una la fel din lemn, s-o aibă la caz că asta s-ar sparge. Apoi urma ea s-o pic­teze. Scrută Pen­cu amfo­ra, o pipăi, o măsură, și zise: „O să fie mult”. Cât?” Se scăr­pină el și zise: „O mie”. Femeia îi întinse scurt banii. „Am nevoie în trei zile. S-o faci cum știi bine. Și ai gri­jă de vas.” Și plecă. Pepe­lea se puse pe dată la treabă, cu atenție mărită, și lucrul înain­ta bine. Ajuns la toartă, prinse par­tea de jos cu un dop de lemn, o îndoi, dar când să prindă susul, dopul sărea, și nici pe cel de sus nu-l putea înțe­pe­ni. Asu­dase. Chin mare. Și avea el un băiețel, Petre, zis Pepe­lea, care-i tot stă­tea între picioare, dar omul îl lăsa, că-i era drag de el și vor­ba aia, poate învăța meș­teșu­gul. Copi­lul găsise un cui pe jos și-n joacă tot vroia să-l bată cu o pia­tră în podea. Lehă­mi­sit, Damian luă cuiul lui Pepe­lea și din patru lovi­tu­ri de cio­can fixă toarta.

Cum e tur­cu’ și pistolu’

Furios că birul se rărea, vizi­rul Eren tri­mise sol la cur­tea beiu­lui Nico­lae Carad­ja ca să pună ordine. Se înfățișă așa­dar scli­vi­sit dra­go­ma­nul Bülent în fața Dom­nu­lui: tur­ban mare cu pană de struț, mustăți unse fur­cu­liță, pele­rină cu fir de aur, șal­va­ri negri cu praf de argint și fezu­ri azu­rii în picioare. La brâu, două pis­toale cu mânere de fil­deș. Nici una nici două, Bülent ceru semeț soco­teală beiu­lui, care, lumi­nos și rece, zise tur­cu­lui că la dom­ni­to­rul țării un sol întâi se plo­co­nește și abia apoi vor­bește. Aces­ta înțe­pe­ni și înce­pu să se bâl­bâie: de atâ­ta mânie nu-și mai găsea cuvin­tele. Clo­co­tea și dădea din mâi­ni. În tim­pul ăsta beiul se uita în zare. Deo­dată dra­go­ma­nul țipă și băgă mâi­nile la brău, smulse pis­toa­lele și le țin­ti tre­mu­rând către dom­ni­tor, care se smulse drept din jilț rămâ­nând țeapăn, cu ochii ca flăcă­rile. Se făcu tăcere. Verde, tur­cul iarăși bol­bo­ro­si ceva de neînțeles și armă pis­toa­lele. Carad­ja, de pia­tră. Bülent apăsă pe tră­ga­ci, și… din verde tre­cu în gal­ben: nimic, cocoșul poc­ni în vânt. Încă o dată, și încă o dată. La fel, iar Dom­nul nemiș­cat! Așa că dra­go­ma­nul hotă­rî că nu mai avea decât să-și înmoaie picioa­rele și să cadă lat pe pava­jul de mar­mură. Zis și făcut. Iar în spate, un stră­jer cu ochiul, la ureche către celă­lalt: „Cum e tur­cu’ și pis­to­lu”.

Dus cu pluta

În tot ținu­tul Bis­triței, de la Buda­cu de Jos la Rebrișoa­ra și de la Șin­te­reag la Tiha Bârgău­lui, de când nici nu se mai știe, cei mai mulți băr­bați se ocu­pau cu plută­ri­tul. Mese­ria asta se dădea din tată în fiu și mai înco­lo. Tot așa și în nea­mul lui Drân­caș Ludo­vic, unde băia­tul cel mare, Cice­ro, mâna plu­ta sin­gur de la 16 ani. Dar chiar des­toi­nic fiind, era necopt, și mai cu seamă puțin într-o dungă. Îl știau toți că nu te puneai cu el când era vor­ba de câte o ispravă. Așa odată se urcă într-un dud și stă­tu pitit aco­lo o zi întreagă făcând ca buf­nița. Altă­dată puse mome­li la un cuib de șobo­la­ni, prinse doi, îi legă de cozi cu o sfoară lungă și se plimbă fain cu ei pe ulița mare de țipau femeile, că bieții șobo­la­ni cău­tau să scape în toate direcțiile. Până într-o seară când tre­cu gar­dul la boier, se furișă în oco­lul ani­ma­le­lor și ochi un ied care abia făcuse ochi. Îl aduse acasă și se culcă cu el în pat. Boie­rul, însoțit de doi jan­dar­mi, se repe­zi dimi­neață la casa lui Drăn­caș, dădu ușa de per­ete, se proță­pi în mij­lo­cul came­rei și strigă către el: „Copi­lu’ tău mi-a furat un ied. Unde e, să-i f…t mama lui în bătaie?” La care tatăl, liniș­tit către boier: „Mama lui uite-o aici. Lăsați boie­rule, că Cice­ro nu e, e dus cu pluta”.

Dus cu sorcova

Era la un sfârșit de an. O iarnă ca-n basme, cu o zăpadă ce rupea cren­gile. Spre seară, într-un sat pier­dut în munți, un băiețel de vreo zece ani pe nume Petrache se hotă­rî să iasă la sor­co­vit. Își făcuse sor­covă nouă, din hâr­tie scro­bită, sârme, pan­gli­ci, măr­gele și lemn de tei. În zadar încer­cară părinții să-l oprească. Știau ei ce știau. Copi­lul însă nu: nu știa ce știa toată lumea – că era rău luna­tic. Așa că o zbu­ghi afară. Tată-su după el, doar că după o vreme îi pier­du urma: Petrache era mai iute, și se opri abia în celă­lalt capăt al satu­lui, și numai ce bătu în ușă la ai lui Doro­banțu și înce­pu cu „Sor­co­va vese­la să trăiți să-mbă­trâ…”, că ieși femeia furioasă cu o mătură, țipă la el și-l goni de pe prag. Băia­tul schimbă atun­ci cur­tea și se prop­ti ală­tu­ri la fereas­tra lui Man­gia­ro­pol și abia că înce­pu cu „Sor­co­va vese­la să trăiți să-mbă…” și se pome­ni cu o fleoașcă de apă venită de nicăie­ri și cu o voce groasă mormăind „Fugi de-aici mă nebune!” Și așa mai departe, unul după unul, la Dra­go­mir, la Sta­vrache, la Ones­cu, la Hos­teș, unde câi­nele se făcu către băiat, care min­te­naș o rupse la fugă cât îl țineau picioa­rele, azvâ­lind cât colo pacos­tea de sor­covă. Și dus a fost, că n-a mai fost să fie găsit niciodată.

[…]

[3 decem­brie 2025]

1. Pen­tru a înlă­tu­ra de la bun înce­put orice confu­zie, aceste expli­cații nu au nici o legă­tură cu scrie­rea lui Anton Pann „Poves­tea vorbei”
2. Aproxi­ma­tiv 6.35 kilograme.
3. Căpi­ta­nul se lău­dase la beție: în vre­mea aia Pino­la (MS) n-avea mai mult de vreo zece case, o câr­ciumă și nici o topitorie.