E lucru bine știut: bogăția unei limbi este prima dovadă a bogăției unei culturi, și de acolo a imaginației, vioiciunii și bogăției intelectuale ale unui popor. Tot așa și la limba română, cu bogăția ei de „vorbe” care de care mai sugestivă și mai plastică, unele născute în țară, altele venite din gură în gură de prin alte părți. Dar câți oare le cunosc originile, majoritatea de neînțeles, unele uimitoare? „Ex nihilo, nihil.” Din nimic, nimic. Maxima asta nu merge însă la originile expresiilor, căci fiecare dintre ele vine sigur de la ceva, de undeva. Am ales aici dintre cele mai folosite, cu explicații asupra punctului de plecare al fiecăreia.1
A călcat pe bec
Stranie și tristă întâmplare! În 1952, România a putut înscrie numai doi participanți la proba de 5000 m din cadrul Jocurilor Olimpice de la Helsinki: Neagu Fodor (29), revelație a atletismului național și Marin Codruleț (21), tânără speranță din Moldova. Fiecare a fost cazat în câte o cameră împreună cu alți trei atleți din diferite țări. În seara dinaintea cursei de calificare, dintr-un motiv rămas nedeslușit, lumina din camera lui Fodor s-a stins. Unul dintre colegii de cameră, americanul Jackson Bern, s-a urcat pe un scaun, a scos becul din plafonieră și a constatat că era ars. Prudent, l-a pus pe comoda din cameră pentru a anunța a doua zi serviciul de întreținere și a informat cei trei colegi de cameră de acest lucru. Fodor însă deja moțăia, și a dat din cap instinctiv. Oricum, nu știa engleză. Noaptea, așezat cumva instabil, becul s-a rostogolit încet, a căzut de pe comodă dar nu s-a spart. Înspre zori, Neagu a fost trezit de o nevoie naturală și îndreptându-se către baie a călcat pe bec. Ce a urmat e ușor de bănuit, dar fapt e că dimineața Neagu Fodor nu a mai putut să se alinieze la cursa de calificare, unde urma să concureze chiar alături de cehul Emil Zátopek, care de altfel a și câștigat medalia de aur. Cât privește pe tânărul Codruleț, acesta nu s-a calificat.
A dat colțul
Veniamin Istrate a fost un faimos acordeonist din Prundu Bârgăului. În comună i se dusese buhul că ar putea fi nemuritor. Zi după zi, lumea se uita îndelung la el cum pornea liniștit la magazin, după care se întorcea în plasă cu pâine, lapte, ceapă și țigări. Fapt e că Veniamin împlinise 96 de ani și oamenii se întrebau când oare o să i se facă milă lui Dumnezeu ca să-l ia. Deși, fie vorba între noi, bătrânul ăsta al lui Istrate era verde, și nu arăta neam că ar suferi de vreo boală sau poate de vreo supărare, cu toate că de peste douăzeci de ani nimeni nu mai știa prea bine cu ce se ocupa și cum își trăia viața. Și timpul a trecut. Odată, când se uitau ei iarăși cum se îndepărta încetișor pe stradă, moșul dădu colțul către magazin. Dar trecu ceva vreme și iată că nu mai apăru. Pe la ferestre, oamenii se întrebau din priviri. Așa că un vecin strigă la un băiat de pe maidan să dea o fugă să vadă ce-i cu el. Și numai ce băiatul se întoarse cât ai clipi, strigând în gura mare „A murit moșu’ după colț! A dat colțu’ și a murit!” Și-ntr-adevăr, moșul se prăvălise rece pe trotuar cu plasă cu tot.
A dat cu mucii în fasole
Anuța a împlinit un an. Festivitate pentru tăierea moțului. Familie, prieteni. Printre ei, Sorin G., urnit cu chiu cu vai căci răcit cobză. Masă mare, feluri multe. Mama, bunicile și mătușile să se întreacă în preparate fine. Aperitive, antreuri, gustări, salăți, ciorbă, budinci, fripturi, garnituri, murături, deserturi. Sorin, chinuit, nu se atinge de bunătăți. Nu că nu i-ar fi poftă, dar nu e în stare: numai cu fața în batistă (schimbase deja câteva), strănută, tușește, ochii roșii, trage nasul, mucii curg gârlă. Tocmai în dreptul lui, un deliciu: într-un castron ajunge fasolea bătută cu ceapă prăjită. Un vecin dă să bage lingura dar na!, chiar atunci mucii se întind șiroaie! Omul se oprește, pufnește, se ridică brusc, dezgustat: „Bre Sorine, de ce ai mai venit bre în halul ăsta ?!” Sub batistă, bolnavul galben de neputință. Mesenii încremenesc. Vecinul: „Hei, lasă-ne să mâncăm!!” La care Sorin, după câteva clipe de tăcere, sare brusc (scaunul se răstoarnă), dă batista la o parte, adună un pumn de muci multicolori în palmă și, de ciudă, plesnește cu ei în bunătatea de fasole bătută. „Na-vă !” Și dispare de la masă înfuriat, în scâncetele sărbătoritei.
A dat cu oiștea-n gard
Pe vremea când încă nu apăruse automobilul, era în Oltenia un căruțaș destoinic, Pantelimon Oblagă, zis Pandele. Omul avea cal și ditai căruță și adunase un ban frumos tot cărând azi cartofi, mâine pepeni, poimâine lăzi cu struguri, și altele. Calul, Fulger, puternic. Căruța mare, putea încărca în ea ca la o mie de ocale. Într-o toamnă dădu frigul mai devreme și când să plece către târg, Pandele văzu că pe jos era alunecuș. Căruța plină, grea. Stârni calul și urni căruța, dar numai după câteva clipe, unde strada era un pic aplecată la stânga, căruța o luă încet la vale pe o rână, și trage Pandele de hățuri, calul nu, că-i alunecau și lui copitele iar roțile erau ca pe patine, și Pandele să sară jos, urlă la cal, degeaba, că numai ce se înfipse căruța cu oiștea taman în gardul… cui ? păi al primarului, firește, că nu putea să aleagă tufărișul de lângă. Nu doar că se răsturnară cu zgomot uriaș toate lăzile cu mere, dar se prăvăli gardul peste cotețele de găini din spate. Și oare nu ieși primarul cu toporul? Și când văzu omul pacostea – gardul fărâmat, nouă găini și două cloști strivite, un cocoș șchiop care zbiera ca la cutremur – ce să mai vorbim… pe scurt căruțașul fu pus la cheltuială ca să repare totul și să înlocuiască păsările moarte și cocoșul schilodit, de rămase fără un ban.
A dat la rațe (1)
Era odată un om necăjit și sărac nevoie mare. Trăia cu femeie și copii într-un bordei jalnic de la marginea Hârtoapelor. N-aveau de nici unele, abia o găină și două rațe. Lumea îi știa de Jianu și Zafta. Abia își târau zilele, murdari și jigăriți, mai mult șterpelind prin târg. Într-o seară, trăgând apă la fântâna din sat, Jianu găsi în găleată un vas cu toartă, cam cât o sticlă. Din ceva galben, ca aurul. Pe loc îl băgă în sân. Acasă îl arătă la femeie și copii, de se holbară toți ca la Maglavit. Noaptea dormi cu el în brațe. Dimineață fugi la Rupea, unde știa prăvălia unuia Ari Golștain. Puse vasul pe tejghea. Negustorul se uită mut la vas, apoi la om, iar la vas, la om, până când: „L-ai furat?” Jianu, cu ochii mari: „NU! Pe copiii mei. L-am găsit aseară în fântână!” Negustorul se mai uită odată, zgârie vasul cu un cuțit, apoi dă o perdea la o parte. Jianu după el. „Stai aici!” și trase perdeaua. Jianu clănțănea. După un timp, omul iese cu o pungă și o pune pe tejghea. „Poftim!” „Ce-i asta?!” „O sută de cocoșei.” Jianu se uită și el mut la celălalt, smulge punga și fuge din prăvălie.
A dat la rațe (2)
Ajuns la bordei, Jianu goli vinul acrit pe care-l mai avea, luă cinci cocoșei și se repezi în sat la băcănia lui Chivu unde îi puse în față cu grijă cei cinci galbeni. Ăsta să pice. Jianu de colo: „Îmi dai…” și pe de rost, o listă întreagă – nu se mai sfârșea, apoi se așeză liniștit să aștepte cumpărătura. După ce încercă banii să nu fie falși, Chivu strigă pe Pandele să apropie căruța ca s-o umple. După un ceas, acesta, cu Jianu și Zafta, deșertară în fața bordeiului o movilă de minuni. Le trebui celor doi seara întreagă să gătească masa pentru ospăț, căutând să nu se ghiftuie înainte ciupind din toate. Vestea ducându-se, la gard se adunase puhoi, cu tot cu lăutari. Când fură gata, Jianu deschise poarta și lumea se buluci la masă. Abia că intrau în odaie. Lăutarii, geamparale. Mesenii băgau în ei ca după secetă, cu Jianu în frunte. Și tot așa, fără oprire, se făcu noapte. Jianu abia mai stătea pe picioare, burdușit de măncare și vin, până cănd se nărui pe podele. Oamenii îl urniră cu greu și-l duseră afară la aer, unde acesta, clătinându-se cu cerul și cu pământul, dădu din el peste cotețul cu rațe.
A dat ortul popii
Vorba asta duce pe vremea când în țară se plătea în lei vechi, iar ortul era un ban cât un sfert dintr-un leu. Pe atunci, după nunți, botezuri și îngropări, era obicei ca preotului să i se aducă drept mulțumire și pentru osteneală câte o rață, un cocoș, o gâscă, o găină sau chiar un miel, după starea fiecăruia. Și numai că într-o zi, după o furtună, unui țigan cazangiu înstărit zis Tăciune i se înecă fetița de șase ani într-o baltă. Jale mare în țigănie, puhoi de lume, urlete și tânguieli de spărgeau pietre pe drum. Duseră moarta la îngropare cu alai într-un sicriu de doi coți, alb, o minune. Se plângea și se jelea dincolo de putință, mai ales când închiseră groapa. Apoi lumea se împrăștie; popa la fel, se duse și el acasă și se luă cu alte treburi. Nu-i ieșea din minte nenorocirea, dar uite că țiganul nu-i dăduse nici un drept. Și abia seara Tăciune bătu la ușa popii. Străveziu, buhăit, aiurea, îngăimă: „Părinte, eu n-am… gospodărie, n-am ogradă, ia aici.” Și-i luă mâna, o sărută, și-i puse în palmă o pungă, după care se întoarse și plecă. Popa, mut, deschise punga și ce găsi în ea? 200 de orți.
Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’
În Florența anului 1491 trăia Leonardo, zis Leo. Pictor, inginer, astronom, filozof, anatomist, matematician, sculptor, poet, arhitect, inginer constructor, diplomat, inventator, compozitor, fizician, fiziolog, botanist, chimist, zoolog, tâmplar, caricaturist, om de știință, desenator, designer, scriitor, artist vizual. Împreună cu el trăia Aldo. Bard. Cei doi împărțeau în ascuns o pasiune puternică, de lumea începuse să șoptească despre acest trai neobișnuit, iar vorba târgului ajunsese să-l scoată din fire pe Leonardo, care chemă patru dintre ucenici, le întinse câteva schițe de-ale lui, le dădu tot materialul necesar și le porunci să picteze pe afară casă, poartă și gard potrivit cu acele schițe. Ce înfățișau ele ? Numai scene din iad, căci artistul se gândise că așa făcând, asta le va muta oamenilor mințile și vor fi lăsați în pace. Zis și făcut. Cât ai clipi vestea se răspândi în toată cetatea, de lumea se perinda cu ochii holbați prin fața proprietății iar unii o luau numaidecât la sănătoasa. Acum că lucrarea era terminată, în casă cei doi petreceau în sfârșit zile tihnite. Iar când vecinii și toți se obișnuiră, perindarea se mai rări. Doar când mai trecea câte unul care se mira și cădea pe gânduri, de la o fereastră un vecin îl lămurea, cinic: „Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leobardu.”
A făcut-o cu ou și cu oțet
Spre sfârșitul unui ospăț strașnic întins pe două zile, Hilaria, proaspăta soție a bătrânului senator Lepidus, care de prea mult vin își pierduse controlul, începu să-l înțepe pe Gallus, prefectul Romei și amantul ei ascuns. Soțul, Lepidus, moțăia deja alături de alți patricieni și generali vârstnici din jurul mesei, iar câțiva, mai în putere, începuseră să schimbe priviri piezișe. La început Gallus nu-i dădu atenție – avea teme majore de analizat cu vecinul consul Aquila. Nepăsarea lui ațâță însă femeia, care se revărsă în săgeți încă mai ascuțite și explicite. „Toată lumea știe cât ești de ursuz, și o acritură, un bleg, na!” Lepidus se opri din conversație și deveni atent. „Și când vii din pretoriu sandalele îți put a bălegar, nu știu, sau ouă clocite, pfui!” Hilaria se dezlănțuise, nimeni nu pricepea de ce. Între ei, mesenii se uitau cu o mirare și un dezgust care nu scăpă prefectului. „Ce te uiți ?, N-am drep…?” Dar femeia nu sfârși pentru că amantul smulsese o mică amforă cu oțet pe care, cu un răget, i-o vărsă pe față și pe straie. „Curvo!” Hilaria țipă ca mușcată de șarpe dar din coșul uneia dintre sclave omul luase deja trei ouă proaspete pe care i le sparse în cap, după care se puse să o ungă pe unde apuca. Mânjită din plin, femeia fugi afară și se ascunse până a doua zi.
A făcut-o de oaie
La curtea regelui Poloniei Stanisław Pierwszy Leszczyński, baronul Włodzimierz Brzęczyszczykiewicz-Tenczynek, mare șambelan și mare gurmand. Deodată, monarhul îl anunță că peste trei zile îi va vizita domeniul Międzybrodzie Bialskie și că vor discuta despre situația creată la granița de răsărit. Baronul luă foc pe loc. Grăbi sol la reședință ca majordomul Grzegorz Dzieduszycki să facă pregătirile iar bucătarul Przemysław să aranjeze ospățul. Acesta știa bine că fripturile de oaie erau de evitat: nici regele nici baronul nu suportau mirosul. În schimb amândoi se delectau cu antricoatele de vacă. Ghinion: de curând, vitele domeniului și dimprejur fuseseră sacrificate căci făcuseră mastită. Bucătarul tăie iute patru oi mai mari, alese părțile cele mai bune și le puse la fezandat, ca să piară șmagul. Veni ziua vizitei. Totul sclipea: săli, paturi, gărzi, servitori și desigur masa, fastuoasă, care deschise protocolul. În fața fiecărui platou, într-o ceșcuță, un bilet cu numele felului de mâncare. După gustări și supe fine, regele servi din platoul unde scria Antrykot Wołowy2, dar după câteva clipe, abia simțind izul, regele sări în picioare strigând „To nie jest antrykot wołowy, tylko baranina. Króla nie oszukasz!” 3A doua zi, bietul de Przemysław își pierdu capul…
A ieșit basma curată
Iată acum povestea unui fătălău pederast, travestit și talentat, ajuns cântăreț și povestitor la curtea domnitorului Moldovei Constantin Mavrocordat, ba chiar omul său ascuns de nădejde. În ceasurile lui goale când nu era pe lângă Domn, se ascundea, schimba vocea și deseori reapărea în straie de muiere, sulemenit și împopoțonat de nu-l mai cunoștea nimeni. Azi așa, mâine așa, până-ntr-o zi când unui străjer i se aprinse de el și începu să-l urmărească prin palat. E drept că flăcăul se întrecuse în pricepere: obraji purpurii, gură cireașă, cosițe bălaie strânse sub năframă, piept bogat, mers legănat de cadână. Ajunși într-un colț mai ferit al grădinii, nici unu nici doi străjerul se aruncà să smulgă basmaua și bluza de pe el, pe care le azvârli pe pământ, atâta numai că tânărul, chiar dacă svelt, știa să se apere. Cu o singură lovitură năpraznică de genunchi sub chimir, prăvăli soldatul în nesimțire pe podele, după care culese calm bluza de pe jos, o scutură atent, se îmbrăcă încet, apoi luă basmaua, o curăță și pe dânsa cu mare grijă, legă părul și ieși din grădină pe alee, cu pas legănat.
A nimerit orbu’ Brăila
Orbul ăsta a fost Neacșu. Neacșu s-a născut și a trăit la Buzău în vremea lui Vodă Cuza. Flașnetar și burlac, el de mic a avut o dorință fierbinte. Aflase despre Dunăre ca fiind o apă întinsă care se varsă în Marea Neagră și lucrul ăsta l-a încântat, așa că anii trecând, a devenit din ce în ce mai nerăbdător să ajungă și el la Dunăre, să audă foșnetul valurilor și măcar să bage piciorul în apă. Ce nu se știa, e că lui Neacșu ăsta, chiar orb din naștere fiind, îi mergea mintea. A stat deci o vreme să pitrocească cum să facă el asta fără vedere, apoi într-o bună zi a ieșit la drum, a făcut semn la o căruță, la două, la trei, până cănd una s-a oprit și i-a zis omului: „Trebuie să ajung la Tulcea. Soră-mea e pe moarte.” Și omul îi zise: „Da’ eu nu merg decât până la Mircea Vodă”. „Nu-i nimic, oi vedea mai departe”, i-a răspuns Neacșu. Și când au ajuns, s-a dat jos și a așteptat din nou una, două, trei căruțe, până când una s-a oprit. Asta l-a dus până la Traian. Și abia la a treia, după zece zile de la plecare, a nimerit la Brăila. Și nu doar că a putut asculta foșnetul valurilor, dar a și intrat un pic în apă bâjbâind pe lângă un ponton, la mal. Iar pontonierul îl urmări cu admirație și strigă vesel: „De unde ești măi orbule? „Din Buzău.” „Ei, atunci bravo bre, ai nimerit orbule Brăila!!”
A sta de șase
De data asta e vorba despre pozne de copii năstrușnici. În București, pe o stradă din Cotroceni, o șleahtă de copii a născocit un fel special de joacă de-a v-ați ascuns. Se trăgea la sorți și pe unul dintre ei pica ghinionul să stea la colț. Acolo număra el rar până la zece, cu fața la perete. Ceilalți copii fugeau și se ascundeau fiecare pe unde putea sau găsea. Când termina numărătoarea, ghinionistul striga „Cine nu e gata îl iau cu lopata!” după care pornea la căutat. Iar ceilalți chicoteau prin ascunzători. Ei bine, dacă după o vreme păcăliciul nu-i descoperea pe toți, trebuia să stea din nou. Dacă însă îi găsea chiar pe toți, se trăgea din nou la sorți, dar desigur fără cel care stătuse, și următorul care pica stătea acum în orice caz de două ori. Și tot așa, următorul stătea în orice caz de trei ori, apoi de patru, de cinci și în sfârșit de șase ori. Se pare că aici s-au oprit, pentru că nu se mai distra nimeni să stea mai mult. Iar cu anii expresia s-a și scurtat, și schimbat.
Ai noștri ca brazii, cu mucii pe piepți
15 ianuarie 1878. Noaptea. La sudul Dunării, românii atacă Vidinul, bastion otoman, azi în Bulgaria. Colonelul Filimon Dobre ordonă companiei IV Infanterie să delege un pluton să apere căruțele cu provizii din pădure. Căpitanul Bulză alege pe sergentul Sever Comârzan cu optsprezece ardeleni aspri, cât dulapul, perii perie, mustățile mături. Ordinul căpitanului: „Nu mișcați până nu mă întorc eu”. Ostașii: „Să trăiți!” Aprind făcliile și fac roată în jurul căruțelor, drepți, cu mâna stîngă pe pușcă. Cer sticlos. Ger. Printre brazii ca sulițele, milioane de stele. Oamenilor nu li se văd decât ochii. Înfofoliți în dulămi, căciulile pe sprâncene, tropăie pe loc strângând degetele în mânușile de lână. Minus 25 de grade. După vreo oră-două, nasul începe să curgă. Departe trag tunurile. Țepeni lumânare, nu mișcă niciunul, doar ochii, stânga-dreapta să prindă vreun foșnet. Mai trece o vreme și începe să se crape de ziuă. Ardelenii nemișcați. Cu răsăritul, aerul mai învie. Cînd se uită unul la celălalt, toți arătau ca statuile de gheață, împietriți, iar la jumătate din ei ieșeau din nări țurțuri frumos colorați, unii scurți, alții lungi aproape cât o palmă, care începuseră să picure ba pe mustăți, ba pe piepți. Întors curând, căpitanul felicită pe fiecare din pluton și-l propuse la decorație.
Au spălat putina
Doi prieteni, ștrengari, puși numai pe șotii, care de care mai felurite și mai nerușinate: Costel Calomfir, zis Coca (9), și Dobre (11). Unge clanța lui Călan cu rășină, zvârle broaște în puț la Cercel, varsă ulei la ușa Catargiilor, sperie vaca primarului. Și câte alte obrăznicii, doar că nimeni nu-i prinsese. Odată Dobre veni cu o idee majoră. „Băi Coca, hai să furăm lapte acru din cășărie.” „Ești prost? Ce-s facem cu el? Să-l bem?!” „Prost ești tu. Mergem pe la curți și-l dăm la câini să se cufurească.” Costel vede lumină. Așteaptă ei o noapte neagră cu ploaie mică, iau damigeana, intră tiptil pe fereastra de jos și ajung în sală. Când colo, putina cu lapte acru mai înaltă decît ei. Nu-i nimic. Dobre ține scara lui Costel care intră în putină. Noroc că era pe sfert, că poate s-ar fi înecat. Umple el damigeana, o dă acolitului, se trage de margini și iese cu greu. Dar surpriză! Tot noroiul de pe ghete îl spălase în putină! Iar în sală tot urme de noroi. Iar acum și de lapte. Niște câini lătrară. Băieții uitară de noroi și o zbughiră înapoi pe fereastră. În zori, lăptarul să-și smulgă perii din cap. Dar rămăseseră urmele de noroi și de lapte. Puțin a trebuit ca cei doi să fie dovediți, iar drept pedeapsă spălară putina și întreaga pardoseală până li s-a făcut acru, după care se făcură nevăzuți.
[…]
[3 decembrie 2025]