Basmul cel minunat

Bas­mul cel minu­nat
cu
Făt-Fru­mos cel Bun și Focos
dar
și foarte cura­jos
și cu
fii­ca Țarì­nei cea Prea-Fru­moasă și Maies­tuoasă
dar
și foarte îndureroasă

Se zice că au fost odată ca nicio­dată, chiar cu adevă­rat, Făt-Fru­mos, mân­dru fecior de împă­rat, și o fra­gedă fecioară de împă­rat, ce s-au cunos­cut și plă­cut încă de pe când erau copii. Fami­liile lor erau oare­cum legate. Tatăl fetei, Împă­ra­tul Verde cel Bun, după ce fusese înfrânt de Țar la răsă­rit, răpise Țarì­na cea mân­dră, dârză și aprigă, ca apoi să o ia de soție. Tot cam pe atun­ci, Împă­ra­tul Alb cel Învățat și Sfios, tatăl băia­tu­lui, se însu­rase cu o fată de vred­ni­ci învățați. Pala­tele celor doi împă­rați fuse­seră tre­cute prin foc și sabie de către hoar­dele căpcău­ni­lor, că ajun­se­seră ei și popoa­rele lor la sapă de lemn. Dar cum sân­gele apă nu se face, nici noblețea nu pică în noroi. Așa și cei doi împă­rați: își pur­tau vred­nic nevoile.

Tot scur­gân­du-se anii și jucân­du-se ei așa drăgă­laș, ajun­seră copiii să se îndră­gească de-a bine­lea, cu foc mare, după cum se întâl­nește mai ales la tine­rețe. Într-o bună zi cerură așa­dar voie la părinți, așa cum se cuvine, ca să se bucure un timp împreună în sânul natu­rii. Aceș­tia pri­miră bucu­roși. Țarì­na însă mai mult de voie de nevoie, punând să fie lăsați în gri­ja doi­cii băia­tu­lui – o buni­cuță cu ochi ager, blândă și chib­zuită. Ast­fel cei doi fură arși de vâlvă­taia curată a iubi­rii, petre­când în munți o vară ca nici o alta. Nurii prințe­sei îl înflăcă­ra­seră pe prinț, care o încân­tase cu toate câte îi fuse­seră dăruite lui de Dum­ne­zeu. La întoar­ce­rea fiecă­ruia în ce mai rămă­sese din ceta­tea sa, tine­rii își jurară dra­goste sta­tor­nică și veș­nică. Sub pri­vi­rea scrută­toare a Țarì­nei, prințe­sa și câte­va dintre prie­te­nele ei lua­seră obi­ceiul ca dimi­nețile să meargă la pădure pen­tru ca să se scalde în râu. Hotă­rât, prințul bătea călare dru­mul lung de la ceta­tea sa până în codru, unde se găsea în taină cu alea­sa lui sub legă­mânt de moarte către însoți­toa­rele prințe­sei să țină ascunse întâl­ni­rile lor. Așa se bucu­rară ei zi după zi, mână în mână, braț după mij­loc, colin­dând agale cără­rile pădu­rii, netul­bu­rați, șezând ici și colo, tot drăgă­lin­du-se ca doi înge­rei ce erau.

Într-o bună zi, ca de obi­cei, și numai ce iată flăcăul se pof­ti din nou la locul bine­cu­nos­cut. Pri­po­ni calul și cobo­rî la râu. Dar aco­lo nime­ni. Urcă îna­poi pe mal, căută prin desișu­ri, scrută copa­cii de sus până jos, strigă numele fetei, întrebă păsă­rile, căută în lun­gul râu­lui și-n latul poie­nii – nimic. Nici urmă de iubită, nici de vreo însoți­toare. Căzu el atun­ci greu la pământ, iar peste el căzu greu întreg cerul de plumb. Fără îndoială că se înșe­lase. Fusese înșe­lat în dra­gos­tea lui. De fapt fata nu-l iubea. Doar se jucase cu el. Nu durase decât o vară. Iar lui acum nu-i rămâ­nea decât să-și mes­tece fie­rea între dinți. Cătră­nit de moarte, se aruncă pe cal și goni orb îndărăt. Gân­du­ri care de care mai negre i se izbeau în cap ca gro­ho­tișul ple­cat la vale. Odată ajuns, numai ce fugi în vâr­ful tur­nu­lui rămas în picioare și se făcu către mar­gine. Tur­nul era bun, înalt, des­tul de înalt. Dar se opri: o vreme, pri­vind în jos spre pământ. Și stă­tu așa nu se știe cât. În jur totul nu avea nici formă, nici culoare, nici sunet. Apoi se dădu înce­tișor îna­poi. Înge­rii pesemne îl ținu­seră strâns la buza tur­nu­lui iar în cele din urmă îl feri­seră în spate.

Ziua aceea despărți căile îndră­gos­tiți­lor. Și veniră alte vremuri.

Niște ani mai târ­ziu, fii­ca Țarì­nei luă la iuțeală de băr­bat, mai degrabă la întâm­plare, pe pri­mul străin apă­rut în cale, apoi zămis­li sin­gu­ra ei odraslă, care mai târ­ziu îi dărui nepoți, după care îl lăsă pe aces­ta pen­tru un alt suflet străin care-i dădea târ­coale de mult.

După un timp, prințul se alină însă, găsin­du-și per­eche pe măsură: o codană oacheșă și zvăpăiată. Și se zben­guiră ei câți­va ani, doar că pe ascuns, și odată ce fetiș­ca­na îl lăsă, fugind tot cu un om străin, de sufe­ri el amar, iarăși sin­gur. Atâ­ta numai că nu mult, căci la o horă, deo­dată i se arătă o mân­dră ca-n poveș­ti – haz­lie, iute, isteață, gri­ju­lie, fer­cheșă, vioaie, bună, de care se aprinse numai­de­cât. Noro­cul lui, fata ase­me­nea: pe dată fu cuce­rită de flăcău. Așa­dar se iubiră ei tare, dar din nefe­ri­cire prea puțin, căci el fu nevoit să se facă numai­de­cât nevă­zut de tea­ma căpcău­ni­lor care încă mai mișu­nau după pră­zi alese. Cu multă sufe­rință, se regă­siră ei în ascunză­toa­rea lui, unde se legară în fața alta­ru­lui, săra­ci dar feri­ciți. Traiul nu era ușor pe alte melea­gu­ri, doar că spai­ma de căpcău­ni, legă­mân­tul lor de iubire și daru­rile cu care fuse­seră bine­cu­vân­tați îi făcură să-și dureze cămin sta­tor­nic în acel loc. La soro­cul dat fură copleșiți cu o minunăție de prunc pe care-l cres­cură în liniște, cu gri­jă mare și dra­goste fără de mar­gi­ni. Și petre­cură ei așa vreme înde­lun­gată, până când femeia căzu greu la pat, lovită năpras­nic de o boală fără leac. Iar după ce înfruntă ea cu dâr­ze­nie mare această pacoste cum­plită între toate, își dădu sufle­tul în pace, plânsă de întrea­ga cetate. Ast­fel cobo­rî din nou bez­na în viața băr­ba­tu­lui, dar și a fecio­ru­lui, care de acum ajun­sese în toată firea. Rămas încă o dată sin­gur după o viață sub har, prințu­lui nu-i rămă­sese alt­ce­va decât să-și mes­tece înde­lung ama­rul între măsele, pre­cum altădată.

Tai­na ace­lei zile în iad când totul fusese cur­mat abrupt între fecioară și fecior de fie­care tre­buise să-și ia calea sa, avea să se dez­lege aproape prin­tr-o întâm­plare mult mai târ­ziu, după ce Împă­ra­tul Verde cel Bun, apoi Țarì­na cea mân­dră, apoi Împă­ra­tul Alb cel Învățat și Sfios și în cele din urmă Regi­na sa cea vred­nic devo­tată se sfârși­seră. Abia atun­ci află prințul adevă­rul, anume că în acea zi rămasă de pomină, de fapt chiar însăși Țarì­na fusese cea care își încuiase fii­ca în casă sub pedeapsă grea, oprind-o ca nici măcar să-l mai vadă la chip pe flăcău, iar cu asta îi încuiase și restul vieții. Omu­lui aproape că-i căzu cerul în cap ca pe vre­mu­ri în pădure, la râu, când n-o aflase. Să se mân­drească el oare că pri­ma lui iubire de fapt nu-l înșe­lase ? Des­co­pe­ri­rea și mira­rea se dove­deau mult prea puter­nice ca să mai înțe­leagă ceva din cele care i se întâmplau.

Și potim că într-o zi, din nimic, prințul aces­ta se pome­ni că iubi­rea lui cea mare, cre­zută odată pier­dută pe vecie, tri­mise sol spre a-l pof­ti din­tr-o dată la casa ei. Așa­dar se duse cu pas ușor, dar o găsi oste­nită rău de viață și sătulă de întris­tare. Atun­ci află el că soții fuse­seră de fapt două nălu­ci în viața prințe­sei, iar ea o nălucă printre ei. Atun­ci se înfioră el văzând cu ochii și auzind cu ure­chile unde o adu­sese dru­mul său lung și fără țintă prin pus­tie. Atun­ci îi arătă ea pe șleau că din acea stearpă ne-zi îl ținuse la inimă neîn­ce­tat, că îl dorise neîn­tre­rupt încă de la înce­put, cu dra­goste mare, și că neș­tiută, de departe, îl însoțise din­tot­deau­na cu gân­dul nevă­zut în toate iubi­rile lui, în toate sufe­rințele lui, în toate fap­tele lui și în toată viața lui. Atun­ci își auzi el iubi­ta șop­tin­du-i la ureche acestea

“Que faites vous là petite fille

Avec ces fleurs fraî­che­ment coupées ?

Que faites vous là jeune fille

Avec ces fleurs ces fleurs séchées ?

Que faites vous là jolie femme

Avec ces fleurs qui se fanent ?

Que faites vous là vieille femme

Avec ces feuilles qui meurent ?

J’attends le vainqueur.”

Așa că la rân­dul lui prințul îi șop­ti iute îna­poi “It’s a love adven­ture”, apoi se lumină văzând că în pofi­da oste­ne­lii și a mâh­ni­rii, flacă­ra fecioa­rei, de acum regină, nici gând să se stingă, izbuc­nind acum ca altă­dată. Murin­du-i de acum mân­dra, din adân­cul jalei lui, față de-așa minune, omul căscă larg ochii și pe cer i se arătă, pre­cum Ceza­ru­lui, sem­nul învingă­to­ru­lui. Ca urmare, se hotă­rî el ca de aici înco­lo să o alinte numind-o fie GRĂ­DI­NA fie REGINA.

[12 februa­rie 2026]