E lucru bine știut: bogăția unei limbi este prima dovadă a bogăției unei culturi, și de acolo a imaginației, vioiciunii și bogăției intelectuale ale unui popor. Tot așa și la limba română, cu bogăția ei de „vorbe” care de care mai sugestivă și mai plastică, unele născute în țară, altele venite din gură în gură de prin alte părți. Dar câți oare le cunosc originile, majoritatea de neînțeles, unele uimitoare? „Ex nihilo, nihil.” Din nimic, nimic. Maxima asta nu merge însă la originile expresiilor, căci fiecare dintre ele vine sigur de la ceva, de undeva. Am ales aici dintre cele mai folosite, cu explicații asupra punctului de plecare al fiecăreia.1
[…]
La dracu’ cu cărți
Unii specialiști în istoria literaturii apreciază că expresia ar proveni de la un joc de cuvinte încrucișate găsit cu totul întâmplător în biblioteca comunei Ciolăneștii-din Deal, datând se pare încă din anul 1759, de pe vremea domniei lui Scarlat Grigorie Ghica, altfel știut ca rebusist de temut, în timp ce anumiți istorici contestă autenticitatea documentului. Faptul este că într-adevăr fragmentul descoperit cuprinde un joc de cuvinte care eventual ar putea fi considerat la originea acestei expresii, dat fiind că în dialectul regional folosit la acea epocă, ladră era numele vasului în care demnitarii palatului obișnuiau să-și facă nevoile pe timpul nopții.
Cum din când în când slujitorii mai uitau să pregătească recipientul – care trebuia pus la îndemână într-un anumit loc (dar nu la vedere) sub patul dregătorului, sau chiar al domnitorului – nu era prea rar ca unul dintre aceștia să se trezească noaptea urlând după vas: „Unde dracu’ e ladra ?!” Urma că pentru a da de vas și a-și ușura stăpânul, slujitorii alergau îngroziți peste tot fluturând făcliile, căci adesea vinovatul uitase până și unde pusese sau văzuse vasul, și nici că nu împărtășise lucrul ăsta altuia. Cu anii, din aceste peripeții neplăcute s-a tras în cele din urmă această binecunoscută expresie care se referă la iad, statornicindu-se până în zilele noastre.
La paștele cailor
Nici până astăzi nu s-a putut găsi o explicație convingătoare și categorică pentru această zicală. Ce se presupune este numai că ea ar putea proveni din Rajasthan și că prima mențiune indirectă ar avea peste 3300 de ani. Indirectă pentru că în imnul vedic Rigveda a fost găsită expresia „…foarte tare…așa că Sukhwinder… turma de cămile la păscut pe dealuri”. Mult mai târziu, la anul 700, într-un pasaj din a unsprezecea Rugăciune Șoptită, Ali ibn al-Husayn al-Sajjad pomenește despre un grăjdar sărac din valea Iordanului, Asadullah, care avea în grijă herghelia imamului și care odată se trezi că nu mai avea cu ce să-i hrănească, căci soarele pîrjolise tot. Ce să facă?! Caii nechezau de foame, iar ca să-i moară, e că știindu-l pe stăpân, își pierdea și el capul. Dar aici sursele se tulbură. Manuscrisul original fiind pierdut, s-au păstrat doar două transcrieri traduse. Într-una scrie că Asadullaha și-a luat inima în dinți, a dus caii la apă să mănânce alge și că așa i-ar fi salvat. În cealaltă e scris tot ceva de apă, că i-ar fi hrănit cu… pește (!) și că vezi Doamne! caii s-ar fi otrăvit, iar de grăjdar nu se mai spune nimic. Să fi transcris greșit scribul ?…
Mă simt ca-n sânul lui Avram
Ideea că mitologia, cu ființele ei, ar fi fabulație, e probabil cea mai mare înșelătorie răspândită de „oamenii de știință”. În vechime, uriașii, zânele, balaurii, piticii, au fost stârpiți de oameni, dar desigur au existat. De atunci vine vorba asta. Cum știm, cu 4000 de ani în urmă Avraam (zis Avram), păstor și profet, a fost întâiul patriarh biblic. Când era tânăr (muri la 175 de ani), ducând odată oile la păscut, i s-au risipit ele într-o pădure. Alergă omul după oi și strânse câteva. Pădurea era vrăjită, bântuită de tot felul de lighioane, iar Avram se pomeni cu doi spiriduși nădușiți care-i căzură la picioare dârdâind de spaimă – amândoi cât o palmă de om, rugându-l cu lacrimi în ochi să-i scape de un ciclop care fugea după ei să-i mănânce. Păstorului i se făcu milă de pitici, ridică slavă lui Dumnezeu, deschise cămașa, îi luă la piept și plecă mai departe după celelalte oi. Într-o clipă îi apăru în cale ciclopul, cumplit. Dârz, Avram se opri, se aplecă, luă o bâtă de pe jos și se făcu la el. Monstrul urlă de stârni vânt în pădure, dar voinicul se repezi cu bâta. Atâta doar că aplecându-se, spiridușii alunecaseră de la piept, picând chiar în blana berbecului de lângă Avram. Așa că în timp ce acesta se lupta cu ciclopul, unul îi zise fericit celuilalt „Aici mă simt ca în sânul lui Avram.”
Nici cât o ceapă degerată
În portul Hamhung, provincia HamGyong sud, RPDC2, Ding-Dong (15) era cel mai tânăr ucenic din localul lui Nam-Ban „Zorii azurii”. Plin de elan, Ding-Dong intrase abia de o lună ca ajutor la Nam-Ban (61) care, maestru emerit al poporului, era un bucătar foarte exigent. Cum se știe, legumele cu mai multă apă e de dorit să nu înghețe, cum și că înainte de a o servi, mâncarea se gustă, dar băiatul nu cunoștea încă toate tainele meseriei. Vrând să-i arate maestrului pasiunea lui, într-o iarnă se hotărî să gătească acasă rață cu ceapă caramel, ca o surpriză. Văzuse că îi trebuia desigur o rață, zahăr, vin, suc de portocală, sare, piper, amidon, cimbru și salvie. Cum nu avea la îndemână mai nimic din toate astea, găsi pe stradă un biet pui amorțit de cioară, apoi luă oțet, sare și bicarbonat, dar când să mărunțească cepele, văzu că stând ele afară înghețaseră. „Ei, nu-i nimic” își zise, și se apucă să le toace, apoi le prăji, amestecă puiul de cioară copt cu ceapa, puse totul într-un vas și se prezentă țanțoș în fața lui Nam-Ban. Maestrul căscă ochii, apoi gura, luă două bețe, închise gura și ochii și cu teamă mare gustă puțin din mâncare, scuipă, mai gustă odată puțin, scuipă din nou, deschise larg ochii, zvârli cu vasul spre Ding-Dong care deja o luase la fugă și strigă „Nerodule, nu e bună nici cât o ceapă degerată!”
Nu e ușă de biserică
În tradiția meșteșugărească din Vârvoru de Jos, ba chiar în tot județul Dolj și în toată țara, de fapt în întreaga ortodoxie și chiar creștinătate, o biserică este un loc în care oamenii se strâng pentru rugăciune, iar ușa ei, de dorit și de obicei frumoasă și solidă, e făcută să despartă spațiul sfințit de lumea păcătoasă din jur. Da, doar că în urma unui foc în curte cu un vânt care împrăștiase scânteile, ușa bisericii din Vârvoru de Jos arse. Har Domnului în biserică n-a ars nimic, dar epitropul-casier trebui s-o înlocuiască pe loc, să nu se trezească părintele lipsă cu moaștele și odăjdiile. Dar de unde lemn și mai ales meșter? Lemn gros și uscat de fag nu mai era de mult iar tâmplarul era plecat la oraș. Ce pacoste! La urmă se hotărî, luă ce scule și cuie găsi, smulse din gard șipci mai bune și înjghebă ca un opritor cât să nu intre frigul și să nu dea buzna oamenii în sfântul locaș. Munci omul strună și o fixă la căderea nopții. Dimineață se duse să vadă cum arăta. Nu prea bine: scândurile nu se potriveau între ele și erau pline de noduri și găuri. „Asta e!” oftă el, „măcar părintele o să fie mulțumit că are ușă”. Se întoarse părintele la amiază de la protopop și când dădu cu ochii de pârjol se închină, iar când văzu jaful de la intrare se holbă și se-nchină de trei ori: „Asta nu e ușă de biserică!”
O întorci ca la Ploiești
Uite cum din nimic poate ieși o dramă dar și o zicală. Doi din Breaza se duceau cu căruța la Ploiești în piață să vândă dovleci, dar când ajunseseră ei aproape de oraș și tocmai treceau peste șinele trenului, cel care mâna căruța odată struni calul care se opri. „Ce faci omule, ești nebun?” și vecinul să ia biciul și să dea în cal. Vizitiul însă după o clipă de gândire: „Stai așa că am uitat ușa descuiată la casă”. Celălalt crezu că visează. „Bre, ești pe șina trenului! Dă-nainte la cal!” „Stai așa că mă întorc numaidecât” și trase frâiele cu dreapta iar calul se întoarse cuminte. „Dii, hăi!” și o luă înapoi. Vecinului nu-i venea să creadă, lăsă baltă, nici nu mai știa ce să spună. În timpul ăsta celălalt deja mâna calul puțin la trap. Și tăcură așa o vreme, iar când trecuseră de Câmpina, pe la Podul Vadului, aproape să intre în Breaza, tot pe șina de tren, vizitiul iarăși struni calul care se opri din nou ascultător. Trenul fluiera la vedere. Celălalt urlă la el ca scos din minți: „Ce faci nenorocitule, iar te-ai răzgândit?!” Vizitiul iar după o clipă: „M-am tot gândit și mi-am adus acum aminte că de fapt o încuiasem”. „Și acum ce-ai să faci? O întorci ca la Ploiești?” „Păi da”. Coti calul cu stânga de pe șine și abia că se urniră înapoi că trenul le trecu prin spate într-un șuierat cumplit.
Pagubă-n ciuperci
În Ghircina, Neamț, era un postăvar, Pârvu Câșleag și ajutorul lui, un băiat cam simpluț, Visarion Păgabu, fiul unei rude, pe care-l luase mai mult de milă. Deși era zdravăn, era împiedicat și nu se prea descurca la prăvălie, de oamenii îl batjocoreau chemându-l Pagubă. Băiatul avea însă un dar de preț și rar care uimea lumea – știa, simțea să deosebească ciupercile, nici măcar la miros sau la pipăit, ci numai la aspect. La o tocăniță sau o zacuscă, lumea îl chema ca să se asigure că nu riscă vreo nefăcută. Meșterul, chiar dacă priceput foarte, în schimb era slăbănog, și mai mult la cărat îl folosea pe flăcău. Într-o vreme rămăsese el cu marfă prea puțină așa că aduse de la Piatra Neamț o căruță de baloți. Cînd să descarce, strigă “Visarioanee!” Nimic. Încercă ușa prăvăliei – deschisă! Înăuntru nimeni. “Mama lui…”. Se adunau norii și dădea a ploaie. Omul începu să se-ngrijoreze. Se urcă înapoi în căruță pe baloții de postav, fiecare greu și îndesat cât un bivol și se puse să strige cât îl țineau puterile: “Visarioaneeee!! Visarioaneeee!! Mama ta… Vino să cari postavu’!” Și iar nimic. Și iar “Visa…” Și unul dintr-o curte “Nu-l mai striga măi Pârvule, Pagubă e la ciuperci.”
Până-n pânzele albe
Nefericiții derivau deja de câteva zile bune după furtună. Vâsleau ceva, dar mai mult îi duceau curenții. Marea, oglindă, s-ar fi zis un lac. Soarele s-ar fi zis cuptor. Aer parcă nici nu era. Fără aer nu erau nici păsări. Hrană ioc, apă ioc, puteri ioc. Abia schimbau priviri de moarte între ei. Odată un pește zburător sărea în barcă, apoi altul, și altul, se zbăteau speriați ceva, ei, mișcări încete, greoaie, până să prindă unul, nimereau înapoi în apă. Și unul îngaimă deodată cu glas stins „Ui-te, ui-te…” Alții întredeschiseră ochii. „Ce?” Unul: „O co-rab…” Altul: „Un-de?” „Aco-lo”. „Unde?” „Aco-lo… vezi pata ro-ș..” „Unde?” „Nu e roș-ie. E ver…” „E nea-gră”. „E roș-ie”. „Ce-i aia?” „Pânza.” „Păi sunt pir-ați”.”Da, nea-gră e, pirați”. „Nu e neag…”. „E albă”. „E un nor”. „Nu e nor, e pânze”. „E o cor-abie, am zis.” „Da, e o pânză.” „Sunt pân-ze… cora-bie”. „Da’ e dep-arte”. „Sunt nori.” „Nu… sunt pân-ze…albe.” „Gal…” „Nu, albe… e o cor-abie”. „Da… e cora-bie…” „E dep-arte”. Se mai animaseră puțin, până când unul care părea mai puțin mort, făcu: „Hei, sunt pânze albe, e o corabie. Vâsliți pân-acolo.” Și cu ultimele puteri se apucară să vâslească până-n pânzele albe. Și totuși pe ce vâsleau, pe atât ele piereau, căci de fapt era un nor.
Radu m-a chemat
La desființarea lagărului de muncă – de fapt de exterminare – de la Vorkuta (Republica Komi, URSS) a fost găsită această scrisoare-mărturie: «Cred că este 4 ianuarie 1951. Mă numesc Julius Krontl, sunt din Coswig, Sachsen și am 38 de ani. Am fost sergent major de tancuri în armata celui de-al III-lea Reich. De aproape 6 ani sunt prizonier aici și nu știu dacă voi scăpa vreodată. Am avut vecin de pat un român din Sibiu, plutonier de artilerie, Radu Ion, în vârstă de 41 de ani și cu care m-am împrietenit. Era vrednic, săritor și m-a învățat limba română. Avea scorbut, și mult timp a tot căutat să scape de munca mai grea. Uneori mai și reușea, și m-a învățat și pe mine cum să fac ca să scap. De la o vreme însă nu prea s-a mai putut. Ajunsese la 43 de kilograme și rușii au găsit cum să-l termine. Pe un ger la -27°C l-au scos afară să spargă o copcă pe râu, chipurile ca să prindă pește. N-a mai apucat: l-au găsit jos pe gheață cu capul în apă. Nimeni nu poate înțelege ce înseamnă să-ți pierzi singurul sprijin. Nu-l voi uita cât voi trăi. Dar nu cred că mult: de atunci m-a lovit ulcerul și am ajuns să mi se vadă coastele. Așa că aștept să primesc și eu un ordin care să mă pună jos ca pe el. Dar mă bucur, pentru că azi noapte l-am avut în vis și Radu m-a chemat.»
Rea de muscă
Prin anii 1940, pe vremea ocupației naziste, în satul Gjirokastër din sudul Albaniei era o femeie faimoasă în toată țara, Manushaqe. Faimoasă de frumoasă și trupeșă ce era, însă și de mofturoasă la bărbați. Să tot fi avut abia vreo paisprezece ani, și porniseră deja flăcăii din preajmă să-i dea roată, dar ea întorcea spatele fiecăruia, poate și de la poveștile pe care le citise, cu fete de împărat la nasul cărora nici un prinț nu ajungea. Trăia într-o familie mare și necăjită. În ogradă se învârteau trei găini, două capre și un porc, alături de o grădină de zarzavat. Mizeria mare. Iar vara cădea o arșiță care pârjolea tot, și cu ea ieșeau la viață toate gângăniile. Ziua roiau muștele, noaptea țânțarii. Dacă de ei se putea feri dormind sub o pânză, în schimb ziua, de muște, la treburile casei, nu se putea feri nicicum. Cu timpul, groaza muștelor – când năvăleau valuri-valuri în bucătărie, în camere, peste tot – ajunse să o înnebunească. De la căldură și mizerie. Lupta cu ele cât putea, izbea în sus, în jos, la dreapta, la stânga, dar când obosea fiind dovedită de ele, sfârșea smulgându-și hainele de pe ea și luând-o la goană pe ulițe în pielea goală. Iar cum dădea de un bărbat care s-o apere, se repezea urlând în brațele lui, așa că acesta, uluit dar mulțumit, se bucura de ea. Și i s-a zis rea de muscă. Ajunsă la 96 de ani, continuă la fel și astăzi.
Râde dracu’ de porumbii negri
Iată o legendă medievală târzie răspândită ici și colo în diferite locuri de pe întinderea bazinului carpato-dunărean. În unele așezări se împământenise vrăjitoria și apăruseră povești cu vampiri. Oamenii, pe lângă frica lui Dumnezeu, căpătaseră și frică mare de draci, cărora le dăduseră porecle năstrușnice – necuratul, aghiuță, împielițatul, încornoratul – încercând astfel să domolească tocmai frica. Până într-acolo încât atunci când se afla că cineva din obște se ocupa cu farmecele, năvăleau cu mic cu mare și-i făceau iute felul, de obicei în foc. În același timp, lumea se obișnuise să născocească cele mai felurite mijloace pentru a-i împiedica pe draci să pătrundă în așezările lor. Pe modelul sperietorilor de păsări, născociră sperietori de draci. Dat fiind că nu trecuse mult de când porumbul apucase să fie cunoscut, țăranii nu deprinseseră încă tainele culturii acestei cereale, de aceea cantități mari de știuleți se stricau, putrezeau. Pe scurt, în loc să-i arunce, se gândiră ei să încropească asemenea sperietori. Așa că înconjurară așezările lor cu niște șandramale făcute din acești știuleți care, lăsați de izbeliște, între timp se și înnegreau. Fapt e că mărturii concordante au arătat că mai multe asemenea ființe nefaste au fost văzute hohotind și tăvălindu-se pe jos de râs la vederea acestor drăcovenii ridicole.
S-a dus pe apa Sâmbetei
În satul Sâmbăta din Bihor, cu peste 500 de ani în urmă existau două biserici: una ortodoxă și una greco-catolică. Satul număra cam 2/3 ortodocși și 1/3 greco-catolici. Între ei nu prea era chiar mereu pace și prietenie. Se putea ca uneori să iasă vrajbe dintr-o parte sau din cealaltă, din nimic sau din vechi ranchiuni. Așa s-a întâmplat în 1814, la vremea Adventului greco-catolic, când vlădica de Oradea dărui parohiei un minunat potir din aur, pe care părintele Cherecheș îl așeză imediat cu grijă și cinste mare pe Sfânta Masă. Nici una nici două, vestea se răspândi la ortodocși. Mai în glumă, mai în serios, într-o seară înainte de Ajunul Crăciunului, Flaviu, un băietan al preotului ortodox Pagocea, se cățără cu greu până la o ferestruică prost închisă a bisericii, căzu înăuntru, băgă potirul în cămașă, propti un scaun la zid, se cățără înapoi, căzu în iarbă și o rupse la fugă. Numai că Mólnar, paznicul din chioșc, moțăia dar nu dormea și auzise icnetul băiatului la cădere. Și unde se porni pe urmele lui zbierând „Hoțul ! Prindeți hoțul !” de ridică tot satul după el. Flaviu fugi cât fugi, ieși din sat, o luă pe câmpie, dar mulțimea după el, așa că ajungând în satul vecin Copăceni se lăsă păgubaș și zvârli potirul în râul repede Vida. Degeaba îl prinseră și bătură zdravăn sătenii: de acum potirul se dusese pe apa Sâmbetei.
S-a dus pe copcă
Sunt însă și pățanii mult mai triste. Kyllikki era o fetiță zglobie de opt ani din orașul finlandez Jyväskylä. De mică, tatăl ei, Kullervo, îi sădise dragostea pentru animale și mai ales pentru peștii cei tăcuți. Lacul Ristiselkä era aproape. Când putea – vara, iarna – o lua cu el. Așa, o dată, de Pyhäinpäivä, la un început de noiembrie, plecară după pești. Frigul începuse de prin septembrie, dar de curând se înăsprise strașnic. Ajunși la marginea lacului, ar fi zis că acesta se pitise sub o placă de gheață, totuși nu într-atât de groasă încât să nu poată vedea peștii care se plimbau liniștiți sub ea. Fetița ceru tatălui să prindă o știucă pentru ca mama să pregătească acasă plachie pe cinste. Întâi Kullervo se împotrivi, dar cum să reziste copilei ? Se duse înapoi la sanie, luă un târnăcop și sculele de pescuit, se întoarse la Kyllikki și din câteva lovituri făcu o copcă pe măsură apoi aruncă în apă nada și dădu fetei să țină sfoara. Dar uitase plasa, și văzând o namilă de știucă care deja se foia la vedere, se repezi din nou la sanie și în vreme ce căuta înfierbântat printre troace, auzi un țipăt scurt. Când se uită în spate de unde venea țipătul îngheță ! Copila dispărea sub gheață trasă de știucă.
S-a spart în figuri
După nenumărate peregrinări prin Asia, celebrul negustor, explorator și scriitor Marco Polo s-a întors în cetatea lui Veneția cu un mare număr de daruri și obiecte de preț strânse în călătorii. Printre ele un splendid vas de cult oferit de împăratul Kublai Han, nepotul lui Gingis Han și fondator al dinastiei Yuan. Vasul, făcut din porțelan alb și ornat cu motive florale și animale albastre, avea o caracteristică unică: el era – să spunem – „asamblat”, oarecum ca mozaicurile și vitraliile. Contururile figurilor albastre delimitau fizic fiecare model – floare, pasăre sau friză, cu deosebirea (față de mozaicuri și vitralii) că liniile de unire erau atât de fine încât practic imperceptibile. Drept omagiu, marele explorator hotărî să dăruiască vasul Dogelui Pietro Gradenigo. Polo se prezentă la palat cu patru servitori uzi de sudoare purtând vasul cu grijă infinită pe o mică targă din lemn. Când să se apropie însă de tron, doi uriași mastiffi de-a dreapta și de-a stânga Dogelui porniră brusc să latre tare și gros. Speriat, unul dintre servitori scăpă mânerul tărgii din mână. Vasul căzu pe pavajul de marmură și se sparse pe dată în figurile din care era compus. Nu se cunoaște soarta servitorului, ci doar faptul că toate figurile, până și cele mai mici, au fost recuperate și folosite ca pietre ornamentale de către bijutierii venețieni.
[…]
[3 decembrie 2025]