Se poate și așa (urmare)

Aseară, aproape de casă, pe tro­tuar mi-a atras atenția o hâr­tie albă ceva mai mare decât jumă­tate din­tr-o foaie nor­mală. Am ridi­cat-o de pe jos și… sur­priză: nu era o foaie de hăr­tie ci un plic. Neli­pit. Fără adresă, nici expe­di­tor nici des­ti­na­tar. Noroc că nu plouase. Mirat, l-am luat în casă să văd despre ce e vor­ba, zicân­du-mi că cine știe?, poate cine­va l-a pier­dut și găsesc în el ceva ca să-l pot înmâ­na unuia sau celui­lalt. Înăun­tru un fel de scri­soare, dar de fapt mai mult decât atât: un fel de lung schimb între două per­soane, s-ar fi zis un tată cu fiul său. Cum nu apă­rea nici un nume, m-am gân­dit că nu fac nimic rău dacă citesc. Și ce am aflat din acest schimb măr­tu­ri­sesc că m-a tul­bu­rat. Iată aici.

*

19 noiem­brie 2025

Dra­gul meu fiu,

Toc­mai am luat cunoș­tință de arti­co­lul de pe ver­so, care m-a impre­sio­nat pro­fund, în spe­cial prin ape­lul lan­sat tați­lor din întrea­ga lume de către Ste­phen Gra­ham, crea­to­rul seria­lu­lui „Ado­les­cence”, de a scrie o scri­soare fii­lor lor despre viziu­nea și expe­riența lor legată de mas­cu­li­ni­tate. Ca urmare n-am ezi­tat nici o clipă să-ți adre­sez o ast­fel de scri­soare bogată în conți­nut despre viziu­nea și expe­riența mea asu­pra mas­cu­li­nității, iat-o.

Totuși, după o scurtă dar rapidă reflecție, mi-am dat sea­ma că  de fapt nu am abso­lut nimic să-ți spun care să nu fie deja cuprins din abun­dență în ocea­nul de schim­bu­ri scrise, orale, video și tele­pa­tice din toți anii din urmă, și aceas­ta, bineînțeles, mult din­co­lo de pro­pria mea viziune și expe­riență a mas­cu­li­nității, în care nu aș putea sepa­ra aspec­tul pro­fund de sexualitate.

Așa­dar, mă văd obli­gat să închei pre­ma­tur această scri­soare, adre­sân­du-ți salută­rile mele călduroase.

Tatăl tău

Publi­cat la 19 noiem­brie 2025, ora 17:44

REGA­TUL UNIT

Mas­cu­li­ni­tate: Keir Star­mer se adre­sează fiu­lui său adolescent

Pre­mie­rul a hotă­rât să difu­zeze un video­clip cu un ton intim pen­tru Ziua Inter­națio­nală a Bărbatului.

Pre­mie­rul bri­ta­nic Keir Star­mer i-a adre­sat mier­cu­ri un mesaj video fiu­lui său de 17 ani, publi­cat pe rețe­lele sociale, în care spune că este „mân­dru” de el, evo­când tema mas­cu­li­nității și seria­lul „Ado­les­cence”.

Mesa­jul, cu un ton intim, este difu­zat cu oca­zia Zilei Inter­națio­nale a băr­ba­tu­lui, în timp ce guver­nul lan­sează un plan stra­te­gic pen­tru com­ba­te­rea sinu­ci­de­rii, a pro­ble­me­lor de sănă­tate min­tală și a depen­dențe­lor care afec­tează băr­bații și adolescenții.

„Știu că tine­rii băr­bați sunt supuși unor pre­siu­ni despre care este greu să vor­bească și își pun întrebă­ri la care, sin­cer, este greu de răs­puns. Întrebă­ri despre sănă­ta­tea min­tală, mas­cu­li­ni­tate, rețele sociale”, spune lide­rul labu­rist în fața camerei.

Keir Star­mer amin­tește că a urmă­rit împreună cu cei doi copii ai săi seria­lul feno­men „Ado­les­cence”, unul dintre cele mai popu­lare seriale bri­ta­nice de pe Net­flix, care tra­tează subiec­tul uci­de­rii unei tinere fete de către un coleg de clasă și influența idei­lor mas­cu­li­niste asu­pra băieților.

„Ca tată, a fost uneo­ri greu de pri­vit. Dar dacă există o năde­jde pe care o am în mine este cea de a conti­nua să vor­bim unii cu alții, să învățăm unii de la alții, să ne ajutăm unii pe alții”, zice el.

Acest mesaj face ecou unei iniția­tive lan­sate de Ste­phen Gra­ham, crea­to­rul seria­lu­lui „Ado­les­cence”, care i-a invi­tat recent pe tații din întrea­ga lume să scrie o scri­soare fii­lor lor despre viziu­nea și expe­riența lor legată de mas­cu­li­ni­tate, în cadrul unui proiect de carte.

În video­cli­pul său de nici trei minute, între­rupt de ceea ce par a fi ima­gi­ni de arhivă per­so­nală, Keir Star­mer vor­bește și despre relația cu pro­priul său tată, pe care o des­crie drept dis­tantă: „el și cu mine nu vor­beam cu adevă­rat nicio­dată, nu am învățat nicio­dată să ne cunoaștem”.

Hotă­rât ca relația cu fiul său să fie „dife­rită”, el poves­tește bucu­ria de a petrece timp cu aces­ta, în spe­cial mer­gând împreună să vadă meciu­rile echi­pei Arsenal.

El îl îndeamnă de ase­me­nea pe fiul său – și, mai larg, pe tine­ri – să nu cadă în auto-devalorizare.

Apoi:

Fiul – Legat de conți­nut, într-adevăr, nu cred că ai mare lucru nou de scris. În schimb ches­tiu­nea mas­cu­li­nității este largă și poate face obiec­tul unei dis­cuții, mai ales când citesc că zici “nu aș putea sepa­ra aspec­tul pro­fund de sexua­li­tate“. Pen­tru mine ca băr­bat, mas­cu­li­ni­ta­tea și sexua­li­ta­tea nu au strict nici o legă­tură. Ar putea fi un subiect dră­guț de dezbătut.

Tatăl – Bine.

Fiul – Și ca să dau dru­mul reflecției, pun asta aici: pen­tru mine, atât mas­cu­li­ni­ta­tea cât și femi­ni­ta­tea sunt concepte care prin natu­ra lor însăși creează un cadru rigid de regu­li și prac­ti­ci care nu pot, prin defi­niție, să cores­pundă diver­sității per­so­na­lități­lor ce com­pun ființa umană.

Cum am putea par­ca în două căsuțe unice natu­ra infi­nit de diversă a ființe­lor umane? Fap­tul de a cali­fi­ca o culoare (de pildă albas­tru sau roz) drept mas­cu­lină sau femi­nină nu este în esenă, absurd? Atri­bui­rea forței mas­cu­li­nu­lui și fra­gi­lității femi­ni­nu­lui, a intran­si­genței mas­cu­li­nu­lui și a „îngri­ji­rii” femi­ni­nu­lui nu demons­trează oare o înțe­le­gere foarte limi­tată a ceea ce sunt un băr­bat și o femeie?

Toate aceste ste­reo­ti­pu­ri sunt pen­tru mine în mare parte răs­punză­toare de per­pe­tua­rea veș­nică a ero­ri­lor de edu­cație care ajung să conducă la anu­mite dezastre per­so­nale la vârs­ta adultă. Se ajunge la băr­bați care nu se simt bine în pie­lea lor, pen­tru că nu cores­pund pres­cripții­lor mas­cu­li­nu­lui și viri­lității. Se ajunge la femei care se stră­duiesc să se eman­ci­peze de constrân­ge­rile femi­nității pe care socie­ta­tea le impune, împie­di­cân­du-le să se dez­volte liber ca ființe umane și fiind domi­nate de băr­bați convinși că anu­mite lucru­ri li se cuvin prin natură de drept.

Închei spu­nând că după mine, cea mai dăună­toare pre­siune dintre toate este cu sigu­ranță cea a pre­su­pu­sei absențe a fra­gi­lității la băr­bați. Un băr­bat nu plânge. Un băr­bat nu își împărtășește emoțiile și, în sfârșit, un băr­bat este res­pon­sa­bil, ca și cum o femeie n-ar fi. Aceste linii de com­por­tament trans­mise copii­lor dau naș­tere adulți­lor care poves­tesc despre absența unui „te iubesc” și „sunt mân­dru de tine” din par­tea tați­lor lor și despre inca­pa­ci­ta­tea lor de a-și expri­ma emoțiile care, zăvo­râte, ajung uneo­ri să-i dis­trugă pe dinăuntru…

Ei bine, în toată asta, voi doi ați scos din pălă­rie o minune. O edu­cație care era liniș­tit cu 50 de ani înainte. O edu­cație non­vio­lentă și construc­tivă, bazată pe ceva fun­da­men­tal: comu­ni­ca­rea. Și cu cât trec anii, cu atât văd cât de departe este încă socie­ta­tea de a atinge măcar bazele a ceea ce voi, părinții mei, ați reușit să faceți cu atât de mulți ani în urmă, și cu atât îmi dau sea­ma, pe de o parte, de noro­cul pe care l-am avut, dar și de geniul care v-a ani­mat la vre­mea res­pec­tivă. Pen­tru că nimic – dar abso­lut nimic! – nu vă putea atun­ci îndru­ma spre o ast­fel de abor­dare a edu­cației decât o inte­li­gență ieșită din comun. Și tre­buie să constatăm, astă­zi, că voi erați cei care aveați drep­tate, nu societatea.

Tatăl – Încep să fiu stu­pe­fiat, side­rat, fără să mai înțe­leg nimic din felul în care pri­veș­ti actul de a scrie și mai ales de a citi. Pe de o parte îți tri­mit un text cât jumă­tate din dez­vol­ta­rea pe care ai făcut-o aici și e erupție vul­ca­nică pe fun­dal de „De câte ori nu ți-am spus să nu te întin­zi în ase­me­nea lite­ra­tu­ri?! Nu am timp pen­tru asta. Și pre­fer să suni.” Pe de alta, e sufi­cient să des­chid (uneo­ri invo­lun­tar, ca acum) un subiect oare­care, ca să te arun­ci asu­pra lui timp de 30 de minute în forță și fără oprire. Dacă ar fi doar cele pro­fe­sio­nale, dar uite că sunt și altele, nebănuite.

Fiul – Nu am vrut decât să pun bazele unei dis­cuții vii­toare aici. În plus e sâmbătă și m-am hotă­rât să nu lucrez, deci aveam un pic de timp la dispoziție.

Tatăl – Per­so­nal, n-am abso­lut nimic de împărțit cu ter­me­nul de mas­cu­li­ni­tate, al cărui sens îl înțe­leg abia pe jumă­tate, motiv pen­tru care a tre­buit să mă refu­giez în dicțio­nar, de unde am ieșit mai prost decât am intrat. Deci de aici înainte, tot amplul demers pe care îl dez­bați cu atâ­ta vigoare mă lasă per­fect mut și agricol.

În schimb, fina­lul m-a rupt în două. De fapt, nu era nimic consi­de­ra­bil nou față de felul în care îți vezi trăi­rile și de ceea ce ai pri­mit de la noi în toată vas­ti­ta­tea, finețea și pro­fun­zi­mea lui. În schimb, pur și sim­plu încep să observ cum prinde rădă­ci­ni în mine un anu­mit sen­ti­ment de „too much”, pen­tru că nicio­dată, DAR NICIO­DATĂ nu ne-am (fi) ima­gi­nat că felul în care te-am cres­cut, în modul cel mai natu­ral cu putință, fără niciun plan sau pro­gram, fără linii direc­toare, de fapt fără niciun scop pre­cis, ci pur și sim­plu pen­tru că așa simțeam, ei bine, că toate astea aveau să dea un ase­me­nea rezul­tat, care a fost, este și va rămâne cu mult din­co­lo de așteptă­rile noastre. Iar asta, ca să încasăm aceste rezul­tate, crede-mă, e ca și cum într-un ruc­sac umflat la maxi­mum ne încăpățânăm să mai îndesăm și alte lucru­ri, dacă înțe­le­gi meta­fo­ra. Oh Doamne, cât de departe, neîn­sem­nate, ridi­cole, mizere, pier­dute în uitare par toate dățile în care ne-am cioc­nit, în care ne-am ener­vat, cu toții, în care te-am cer­tat, în care te-am pedep­sit, în care ne-am supă­rat, în care am explo­dat… Totuși, există un aspect pe care nu-l mențio­ne­zi la final: inte­li­gență pro­ba­bil ieșită din comun, să zicem, dar dublată, dacă nu chiar guver­nată de o iubire din­co­lo de închipuire.

Fiul – Înțe­leg că poate părea mult, dar este doar sim­plă drep­tate. Știu că nu ați pla­ni­fi­cat nimic conș­tient, ceea ce face cele făcute cu atât mai excepțio­nal. Sigur, dar dra­gos­tea nu e des­tul. Dra­gos­tea prost ges­tio­nată poate fi și dis­truc­tivă. Ceea ce ați știut să faceți a fost să o mate­ria­li­zați în cea mai fru­moasă formă.

Tatăl – Într-adevăr, conform ima­gi­nii cât se poate de expli­cite a toro­nu­lui. Împreună, amân­două, aso­ciate cu bunul-simț, simțul măsu­rii, al ridi­co­lu­lui și al situații­lor, dau minu­ni. Doar că nu noi am orches­trat toate astea, ci ale­ge­rea înge­ru­lui. Și este vala­bil și pen­tru tine.

Trag năde­jde că acum e poate mai lim­pede de ce am fost tul­bu­rat. În fond a fost o confir­mare vie că se poate și așa. Iar scri­soa­rea m-am hotă­rât să o păs­trez, ca să o pot ară­ta și altora.

[22 noiem­brie 2025]