E lucru bine știut: bogăția unei limbi este prima dovadă a bogăției unei culturi, și de acolo a imaginației, vioiciunii și bogăției intelectuale ale unui popor. Tot așa și la limba română, cu bogăția ei de „vorbe” care de care mai sugestivă și mai plastică, unele născute în țară, altele venite din gură în gură de prin alte părți. Dar câți oare le cunosc originile, majoritatea de neînțeles, unele uimitoare? „Ex nihilo, nihil.” Din nimic, nimic. Maxima asta nu merge însă la originile expresiilor, căci fiecare dintre ele vine sigur de la ceva, de undeva. Am ales aici dintre cele mai folosite, cu explicații asupra punctului de plecare al fiecăreia.1
[…]
S-a supărat ca văcaru’ pe sat
La răscoala din 1907, în satul Gălbejani-din-Vale era un țăran înstărit, văcar vestit, vânjos, pe nume Vasile Văcaru, zis VV, adică Veve. Când a izbucnit răscoala și mulțimea a ieșit cu mic cu mare, cu bâte, țăpoaie, topoare și coase, Vasile ăsta s-a încăpățânat și a rămas îmbufnat în casă la el, refuzând să-și riște pielea, cireada de peste o sută de vaci, cât și averea pentru ceva care bănuia el că n-avea cum să se sfârșească cu bine. Și cum puhoiul de răsculați trecea pe uliță taman prin fața curții lui, sătenii strigau „Haide bre Veve, ce mama ta, ieși și tu bre din vizuină, să batem strașnic la boieri, mama lor de boieri!”. Dar el nu și nu, trase și obloanele de la toate ferestrele. Până când unii, ultimii din coadă, văzând asta, năvăliră în ogradă și de supărare, ca să-i facă rău, îi sloboziră vacile din staule, care o luară razna mugind printre oameni. Abia atunci înțelese Vasile că nu e de glumă, așa că țâșni din casă trăgând furios în aer cu pistolul (avea pistol), dar oamenii se împrăștiaseră deja în toate direcțiile. Și așa a rămas văcaru’ ăsta veșnic supărat pe sat, căci i-au trebuit mai multe zile până să-și strângă din nou – cu mare osteneală – toate vacile.
S-a terminat în coadă de pește
Surdu’ și Orbu’ erau prieteni și pariau încontinuu unul împotriva celuilalt. Pentru orice. Pe orice. Ba că următoarea mașină de pe stradă va fi sau nu verde. Ba că va ploua sau nu în următoarele cinci minute – pe ceas. Ba că firele de nisip luate într-un pumn sunt mai multe sau mai puține de o mie. Odată hotărâră ei să prânzească la o cherhana vestită, poftind după ciorba și plachia care se făceau acolo – cu pește proaspăt prins – într-o bucătărie alăturată. Era abia ora unsprezece, mâncărurile erau deja pe foc dar mai era nevoie de ceva timp până să fie gata, așa că cei doi prieteni luară loc la o masă și ca să înșele foamea începură mai cu o afumătură, mai cu o măslină, mai cu un țoi de rachiu, și iar așa până se făcu miezul zilei și ospătarul le puse pe masă ciorbele aburinde. Veseli de la rachiu, unul făcu: „Pariu că peștele meu are mai puțin de o sută de oase”. „Pariu” zise celălalt. Era vorba despre jumătatea din spate a unei scrumbii mijlocii. Și se puseră ei pe înfulecat dezosând peștii, iar când să ajungă aproape de coadă începură deja nerăbdători să numere oasele deja dezgolite. Doar că ochii li se cam tulburaseră, degetele le cam tremurau și numerele li se cam încurcau în cap, așa că după ce numărară ei de vreo trei ori hotărâră să se lase păgubași, renunțară la plachii iar pariul lor se termină în coada de pește.
Să despice firu-n patru
Puțini mai știu că vorba asta amintește un fapt adevărat petrecut în 1917 într-o tranșee din Marele Război unde luptau cot la cot „păroșii” Rémy d’Arvoul din Lyon, scoțianul Angus MacLachlan și grecii Kostas Spanos și Aris Petrou. Oamenii nu se simpatizau. Frig iute, ceață groasă, dușman departe, obuze și gloanțe rare: timpul trecea greu. Printre rugăciuni, tot ascunzându-se ei sau curățind noroiul, începu fiecare să depene de-ale lui. Scoțianul că nu mai știa nimic de iubită. Un grec aflase că-i murise mama. Celălalt grec că de când cu războiul afacerile înfloriseră. În timpul ăsta, francezul își ascuțea atent baioneta pe o piatră găsită pe jos. „Ești gata deja să-njunghii vreun turc ?” râse cinic Angus. Tăcut, Rémy smulse scurt un fir din mustața cât mătura și țintindu-l pe scoțian, apoi pe greci, zise calm: „Pariu pe o țigare că-l despic în patru” ? Cei trei schimbară ochiade amuzate, pufniră și încuviințară. Și numai ce omul propti firul în fața ochilor, linse lama baionetei, o potrivi pe capătul firului, îl strânse bine și cu limba între dinți, încet-încet, foarte încet, îl crestă până ajunse la celălalt capăt. Jumătate de fir închise bine în pumn iar cu cealaltă făcu la fel. Și încă o dată. Oamenilor le ieșiseră ochii din orbite. Când termină, le arătă senin cele patru sferturi de fire și zise mucalit: „Acum ia dați țigarea”.
Și-a luat nasul la purtare
Savinien de Cyrano zis de Bergerac a trăit în vremea înfloritoare a regatului francez sub domniile lui Ludovic al XIII-lea și al XIV-lea. Personalitate publică, exploziv, inspirat, mândru, erudit, iute, cu verb bogat, de Bergerac nu evita provocările, ba se poate spune că le căuta chiar. Avea o particularitate fizică rară, dacă nu chiar unică, pe care nu numai că nu o ascundea, ci o scotea mai abitir în evidență: un nas foarte mare. Cei care-l știau nu ezitau să-l necăjească numai pentru a se amuza înapoi cu replici usturătoare pline de vervă, iar cei care nu-l cunoșteau se prefăceau din discreție că nu observă acest „detaliu”. Dar Cyrano era ager și adesea chiar el deschidea discuția pe ton emfatic. Lumea însă începuse să vorbească pe la colțuri despre aparițiile lui teatrale care de fapt ar fi fost o perdea de fum ce ascundea o mare stinghereală cauzată de acest „defect”. Până în ziua când Louis, viconte de Arpajon, marchiz de Séverac, conte de Rodez, baron de Salvagnac și de Montclar, îl pofti la palatul său spre a-i conferi Ordinul de Mare Merit al Jartierei pentru serviciile deosebite aduse Regimentului Gărzilor Franceze. Ca urmare, întors la Paris călare, omul se închipui încununat precum împărații romani intrând triumfal în Roma, și străbătu orașul purtându-și falnic nasul în vânt ca pe un drapel.
Și-a turnat cenușă în cap
1897. Dobrotă era mecanic, conducea locomotiva, iar Marin Fundatu era fochist pe ea. Trenul lega Tecuci de Bârlad, 50 km, 2 ore. Grijă mare la încrucișări. Ochii mari după oameni, dobitoace, șarete, atelaje și uneori câte un automobil cu aburi, care și el tăia calea abia urnindu-se. Dacă mai și ploua, ningea, era ceață sau era în ianuarie, teama creștea. Lămpile cu gaz abia luminau la o aruncătură de băț. Pe traseu erau trei bariere, dar acarii deseori moțăiau sau chiar dormeau. Așa odată au ferit în extremă o mătușă care se poticnise la trecere. Locomotiva a frânat cât a putut Dobrotă să tragă de fier, de s-au ciocnit toți călătorii între ei. De atunci, cât timp se mișca trenul, erau amândoi cu ochii holbați pe șine. La fel și-n seara aia, doar că dând o lapoviță groasă, Dobrotă ieși din cabină ca să tot șteargă geamurile căci nu mai vedeau nimic și lăsă colegul la condus. Unul cu spatele către față, celălalt cu un ochi la șine și unul la cazan, și deodată izbiră ceva mare și greu care căzu cu zgomot. Mecanicul se răsturnă și se rostogoli jos. Trenul opri. Fochistul sări cu groază din cabină: pe șine zăcea mort un bou imens. Peste el, întins, gemea Dobrotă. Fundatu să se țicnească nu alta: alerga în sus și-n jos zbierând, și tot așa până ce sări înapoi în cabină, înșfăcă găleata cu cenușă și și-o turnă în cap pe toată.
Și-a dat arama pe față
E povestea unui hoț de cel mai înalt nivel, regele hoților. Porecla? Corbul. La activ, zeci de jafuri celebre: picturi, cărți rare, bijuterii, antichități. Devenit bogat, ajunsese să fure doar pentru aventură, din pasiune și sfidare. Niciodată prins, până când la Torino și-a fixat ca pradă Giulgiul din Domul Metropolitan Sfântul Ioan Botezătorul. Tentativa s-a petrecut într-o noapte fără lună. Cățărat pe acoperiș apoi coborât pe fațadă până la o fereastră forțată de la etaj, de acolo intrat în anexa catedralei, ajuns în marea sală a armelor de lângă capela regală unde însă planul său bine ticluit întâlni un obstacol nebănuit. Chiar cînd urma să se strecoare în capelă, unde se afla Giulgiul, auzi vorbe și pași pe solul de granit. Doi paznici cu făclii intrară pe ușă vorbind aprins, așa că se ascunse într-o clipă în dosul unei coloane. Cei doi oprindu-se tot argumentând, hoțul se furișă tiptil după o veche armură de aramă din secolul XV dintr-un colț al sălii și se vârî pe nesimțite prin spate înăuntrul ei. Fața rămânându-i însă descoperită, ridică mâna înzăuată cu grijă infinită pentru a-și coborî arama vizierei pe față. Dar metalul îl trădă cu un scârțâit infect. Paznicii tăcură. Hoțul încremeni. Doar că pânza de păianjen crescută în coif și vizieră îi gâdilă nările, iar regele hoților nu putu să biruie un strănut care îl dădu de gol.
Te uiți ca vițelul la poarta nouă
Istrate Gherganu din Tătărani ținea în curte un câine, un bou, o vacă și un vițel de două luni, iar pe vatră o pisică. Boul, vaca și vițelul îi scotea zilnic la păscut. Dar cum banii nu-l aruncau din casă, gardul și poarta curții ajunseseră o jale, de ieșeau și intrau în voie câinele și pisica lui, dar și ale altora. Se hotărî deci să le schimbe cu unele noi. Strânse leu după leu, luă bulumaci de fag, cuie de oțel și plasă de zinc, lucră zece zile la gard până îl înlocui cu totul, dar poarta o lăsă. O gândise mândră, cu două canaturi mari, să poată trece carul și cu țepi aurii la vârf, iar alături una mică de un canat, pentru oameni și dobitoace. Așa că le tocmi la un fierar din Iași, Floricel Mânzatu. Acesta i le promise peste o lună, că nu doar el era client, dar după două luni tot nu erau gata. Între timp Istrate își vedea de treaba lui cu gospodăria și animalele, care de când cu gardul cel nou nu se mai foiau decât prin poartă. Și iată într-o dimineață, când să iasă cu vitele la izlaz, apare Mânzatu cu porțile în căruță, să le schimbe. Bucuros, omul îi plăti după tocmeală, plecă la pășune cu animalele și se întoarse pe înserat. Porțile luceau minunat. O deschise pe cea mică, băgă boul și vaca în curte, dar când să ajungă să bage și vițelul, acesta rămăsese pe loc înțepenit, uitându-se țintă la poarta cea mare pe care vezi bine nu o cunoștea.
Tichie de mărgăritar i-a trebuit
De peste 250 de ani, carnavalul de la Rio de Janeiro era pe departe cel mai vestit din lume, iar la cei 85 de ani ai săi, Bartolomeu Evangelista Carvalho de Almeida Martins Pereira, zis Barto, era probabil cel mai în vârstă și vestit participant la fiecare dintre ultimele 76 de ediții. Cu anii devenise ca o mascotă a carnavalului, iar prietenii se întreceau să creeze care alegorice numai pentru el. Barto, fost timonier, fusese burlac toată viața, așa că nu trebuise să dea niciodată socoteală cuiva de felul cum se pregătea – adică se împopoțona – pentru carnaval, și cum nu fusese înzestrat cu prea mult gust, ținutele lui îi măriseră faima. O dată pe an, omul nu se lipsea de nimic. Fuste, pene, aripi, bluze, colanți. Asta poate pentru că nici nu fusese dăruit de natură cu un chip prea frumos și cu un trup prea atletic. Chel, nas mare, zbârcituri de la fumat, scund, slab, mâini lungi. Și iată că în acel an ceva cu totul deosebit îi trecu prin minte: să se înveșmânteze în straiele naturii, așa că-și făcu din liane o mantie până-n pământ, peste care aruncă un fel de capă din frunze de brusturi. În picioare încălțări din scoarță de copac, iar pe cap își răsuci două frunze de nufăr pe care le decoră cu țurțuri de vâsc. Și ieși așa, mândru, pe drum. Iar mulțimea: „Ia uitați-vă și la moș Barto, nu se mai astâmpără, tichie de mărgăritar i-a trebuit…”
Tufă de Veneția
În Turcia tradițiile au viață lungă. Una dintre ele se ducea până la începutul secolului XIX, pe timpul sultanului Mustafa al IV-lea. Era vremea dezvoltării comerțului cu orașele-republici italiene, Genova, Florența, Siena, Pisa, dar mai ales Veneția. Obscurantismul și superstițiile dominau. Așa odată Çelik Sertac, negustor în Smirna, se întoarse dintr-o călătorie în Serenissima cu un snop de frunze și flori de rododendron zicând că le luase de la un vraci arab care îi jurase că vindecă orice fel de scurgere. Vestea se răspândi ca fulgerul în oraș, apoi în provincie, apoi în regiunea egeeană, apoi în toată Anatolia și la urmă, în câțiva ani, în întreaga țară. Comerțul cu rododendron înflori. Poporul începuse să-l cultive prin grădini și puțini mai erau cei care știau că totul pornise de la un snop de frunze aduse din Veneția. Purtați de legendă, oamenii ajunseseră să folosească planta în cele mai diferite feluri și supărări. Dar mirare: cu foarte rare excepții, rezultatele se dovediră departe de așteptări. Scurgerile, eczemele, varicele, secrețiile, arsurile, chiar și descântate rămâneau fără efect. De unde odinioară planta purtase nădejdea țării, lumea sfârși prin a numi tufă de Veneția orice înșelătorie, orice decepție, orice lucru bun de nimic.
Umblă cu cioara vopsită
În 1820, Naïm Al-Badr era cel mai iubit artist ambulant din Casablanca. Își muta ghereta din loc în loc și cu o inspirație rară scornea diverse povești cu care încânta poporul. În lăzile lui ducea felurite accesorii, măști, deghizări și straie, iar într-o colivie mare avea încă de copil un papagal macao multicolor cu care încheia triumfal spectacolele. Al-Bu, așa îl zisese, îngâna melodii dragi și recita poezii cu care mira mulțimea. Dar într-o dimineață, brusc, îngrozit, Naïm îl găsi căzut țeapăn în colivie. Abia atunci își aminti că Al-Bu avea 38 de ani. Omul trase obloanele la gheretă și pe o placă scrise „Reprezentații anulate până la viitorul anunț”. După ce îl plânse trei zile și se frământă alte câteva, pentru ca să-și poată câștiga zilele cât și în cinstea papagalului, hotărî să continue. Dar cum?! Asemenea papagali nu mai găsea, în schimb erau peste tot ciori la fel de mari. Puse în ascuns doi copii să prindă una ca smoala, o pictă cu roșu, galben, albastru și verde, și preț de o lună se căzni degeaba să învețe cântece și poezii. Pe lângă „cra-cra”, pasărea dacă mai scotea alt sunet. Sleit și posomorât, omul schimbă placa: „Lume-lume, veniți să-l vedeți pe fiul lui Al-Bu!” Apoi deschise obloanele și lumea se adună la vedetă. Dar numaidecât, scârbiți, oameni se împrăștiară bombănind „Naïm a ajuns că umblă cu cioara vopsită”.
Ura și la gară
Încleștările sociale din România au fost presărate cu situații de cruntă încordare. În 1931 poporul o ducea greu. Economia era în plină criză. Partidul comunist abia că se închega. Autoritățile și jandarmeria supravegheau cu mare atenție fiecare mișcare proletară și urmăreau îndeaproape grevele și manifestații de protest mai mari sau mai mici, deseori înăbușite violent. Se întâmplase în Uricani, în Lespezi (Vrancea), în Brazi și chiar în Brașov. Într-o duminică, celula din Agnita chemă poporul să meargă la demonstrație în fața prefecturii din Sibiu. Se adunară aproape o sută. Învățând din cele pățite de curând de alții, cuvântul de ordine fu „Liniște, fără lozinci.” Aș! Oriunde se găsesc câțiva zurbagii. Fapt e că în tren, timp de o oră, trei scandalagii făcură echipă. Unul, Florea Gugiulău, zbiera de pe coridor „Trăiască Partidul Comunist”, iar ceilalți doi – Petru Câștelnic și Olga Bolnici – în compartimente ațâțau lumea să strige în cor „Uraaa! Uraaa!”. Când aproape să ajungă trenul în gara din Sibiu, cu toate că știa bine că nu departe se afla spitalul iar alături o biserică și că înțelept ar fi fost să nu iște zarvă înainte să ajungă la prefectură, Bolnici nu-și putu stăpâni un ultim îndemn: „Și să fie foarte clar pentru toți: strigăm ura și la gară !”
Vax albina
Damian Colojan era un tunar oltean scund, argint viu dar vrednic, din Batalionul 12 Panduri care lupta la Plevna în războiul pentru independența României lângă tovarășul lui Gherase Copceanu, un moldovean zdravăn dar cam împiedicat. Veșnic neastâmpărat chiar în toiul luptelor, Damian înșira poznele cu care nu înceta să-l sâcâie pe Gherase, care la rândul lui le încasa doar mormăind gros ceva de felul „Da’ mai termină odată” sau „Răule” sau „Iarăși ?! Ce mai e și asta ?!” Așa făcuse când vrând să sară în cizme pentru încolonare se trezise cu ele legate una de cealaltă cu nojițele, sau când Damian îi schimbase hainele cu ale lui, de era să le rupă, și iar când îi turnase un capac de sare în gamelă. În noaptea cu pricina, când plutonul sforăia strașnic, la lumina lunii ștrengarul luă încet cizmele lui Gherase, le lustrui atent cu mantaua de se vedea în ele, se furișă la patul unui vecin care primise de acasă un borcănaș cu miere, luă din el cu baioneta cât trebuia, unse cizmele, întinse priceput mierea pe toate fețele, le puse la loc și se culcă la rândul lui. În zori, când se dădu deșteptarea, după ce se îmbrăcă, vrând să-și tragă cizmele, lui Gherase mai că i se lipiră mâinile pe ele. Văzându-l, sergentul proptit în fața lui i se răsti cu arțag „Bravo moldovene, acum ești și cel mai fercheș, ai cizmele unse cu vax albină !”
Vinde blana ursului din pădure
Mic dar mândru, satul Gurasada (Hunedoara) ascundea multe ciudățenii. Avea un izvor de vin, de fapt de șpriț, o tarla unde creștea grâu roz și o vie cu cinci boabe la ciorchine, dar mai ales îl avea pe Demostene Ganțu care mânca fier, pe Erzsébet Balog care cu stânga făcea vrăji pe găini și pe Costea Tănase, zis Iala, care mințea cum respira. Mai erau și alte ciudățenii – copacii care luminau, pietrele moi, șoarecii cu pete, Gajgan albinosul transparent. Toate astea cam speriau pe oameni, tocmai de aceea pe Costea cel mai mult îl iubeau, că de fapt fiecare mințea, dar nimeni ca el. Nu era zi ca Iala să nu iasă pe ulițe strigând ba „Ia la cartofu’ vesel !” (zicând că văzuse el cartofi care țâșneau din pământ), ba „Ia la urechile de sănătate !„ (zicând că avea în tolbă gângănii ale căror urechi lecuiau guta), ba „Ia la mortu care cântă !” (zicând că avea cenușă de la un gurist cu două capete), baa… tot așa, câte și mai câte, desigur toate niște născociri. Și numai odată apăru el cu gura mare trăgând o ladă: „Ia la blana de la urs” (zicând că dacă frecai perii se făceau bani). Și cum trecea prin fața bisericii și a primăriei, ieși lumea râzând. Părintele, sătul de prostii, se făcu către băiat să-l certe, dar primarul, alături, se aplecă spre el surâzând mucalit: „Lasă-l bre părinte, nu-l știi că e de-al nostru ?… Vinde pielea ursului din pădure…”
Vrei nu vrei, bea Grigore aghiazmă
Poveștile vorbelor se încheie cu cea care se pare să fie dintre cele mai vechi. În secolul al XI-lea, înainte de Marea Schismă, la sfânta așezare Amalfinon de la Sfântul Munte Athos viețuiau liniștiți câțiva călugări benedictini sub grija starețului Dimitrie. Leo cel Bătrân o întemeiase de aproape un secol spre capătul de est a peninsulei, la 250 de metri de țărmul Mării Egee. Vestea mersese că monahii omeneau adesea o noapte, două, călătorii și marinarii coborâți de pe corăbii în portul alăturat. Așa, odată, acostă un vas de corsari ca vai de el, mai să se scufunde, arătând semnele severe ale unei bătălii: pânză sfâșiată, catarg rupt, oameni morți pe punte, găuri în flancuri. Din corabie se târâră spre mănăstire trei pirați, dar numai unul ajunse să fie ridicat și îngrijit de viețuitori. După vreo săptămână omul începu să se întremeze. Mânca și vorbea. Îi zicea Grigore, 31 de ani, bulgar, păgân, de 18 ani pirat. Mai stătu el câtva până se ridică, mulțumi și dădu să plece. Monahii însă hotărâți să-l boteze. Grigore ioc. Atunci frații îl încuiară în odaie și în frunte cu starețul căzură la rugăciuni mari către Pronie ca să-l înmoaie să se creștineze. Așa după trei zile intrară la el în odaie de era pe jos tot plâns. Și se boteză omul chiar în ceasul acela, iar frații își ziseră între ei „volens nolens, Gregorius aquam benedictam bibit”.
[24 ianuarie 2026]