SUA contra ORICUI (urmare)

25 de zile de la izbuc­ni­rea conflic­tu­lui între Israel plus SUA și Iran. Și invers. Nu e ceas fără ca de la Washing­ton și Ieru­sa­lim să vină decla­rații marțiale asi­gu­rând lumea – la înce­put – ba că răz­boiul se va ter­mi­na în două-trei săptă­mâ­ni, apoi foarte repede, ba că a fost dis­trus un număr consi­de­ra­bil (mereu dife­rit) de vapoare, ins­ta­lații petro­liere, centre stra­te­gice mili­tare, etc, ba că forțele aeriene ira­niene au fost ani­hi­late, ba că urmează să fie, ba că cele mai mari dis­tru­ge­ri abia urmează, ba că vor nimi­ci pe toți actua­lii conducă­to­ri și vor alege pe vii­to­rii… În răs­puns, Iran declară la fel de ferm că ata­cu­rile la care a fost supusă țara au făcut un număr consi­de­ra­bil de vic­time printre popu­lația de civi­li nevi­no­vați, ba că ata­ca­to­rii să facă bine să-și bage mințile în cap că vor putea câș­ti­ga acest răz­boi, ba că aceș­tia au vizat șco­li și spi­tale, ba să-și vadă de pro­pria lor secu­ri­tate, ba că Iran și nu ata­ca­to­rii va fixa când se va încheia conflic­tul, țara a biruit situații și mai grele, etc…

Rămâne că e totuși ceva fun­da­men­tal pate­tic în această fan­fa­ro­nadă occi­den­tală, ori­cât se știe că pro­pa­gan­da dema­go­gică are un rol bine pre­ci­zat în arse­na­lul orică­rui beli­ge­rant. Ins­tinc­tiv gân­dul se întoarce cu trei dece­nii în urmă la așa-zisele răz­boaie din Golf. Coa­liția occi­den­tală împo­tri­va Ira­ku­lui. Decla­mațiile lui Sad­dam Hus­sein. Tunul stra­tos­fe­ric. Bom­bele chi­mice. Armele de dis­tru­gere în masă. Rezul­ta­tul e știut. Ce nu am impre­sia că se ia des­tul în serios este sim­plul fapt că Iran nu e Irak. Că pen­tru Occi­dent ambele țări sunt popu­late de bar­ba­ri pri­mi­ti­vi conduși de căpe­te­nii fana­tice e una. Dar lăsând Irak la o parte, ce știu e că ira­nie­nii de azi se spri­jină de mile­nii pe impe­riile ahe­me­nid și per­san, și pe figu­rile lui Cirus cel Mare, Xerxes I și Darius III. Printre altele. Ce mai știu e că pen­tru popoare ca cel ira­nian, sufe­rințele au alte unități de măsură decât cele occi­den­tale. De o parte, până acum se spune că în conflict au murit șapte sol­dați ame­ri­ca­ni. Sicriul fiecă­ruia dintre ei a fost pri­mit în Sta­tele Unite cu onor fie de preșe­dinte, fie de vice-preșe­dinte. De cea­laltă parte, se spune că numă­rul vic­ti­me­lor mili­tare ale Ira­nu­lui e incom­pa­ra­bil mai mare, dar nu se spune și nu se știe dacă vreun ofi­cial de prim rang a fost prezent la cere­mo­nia înmor­mântă­rii vreu­neia. Pen­tru orien­tal, pe dea­su­pra ase­diat, viața are alt preț decât pen­tru ata­ca­tor. Țin­ta e alta: de a-și apă­ra pămân­tul și nea­mul. Iar lucrul ăsta n-are preț și nu există sufe­rință care să-l dezar­meze. În față, ame­ri­ca­nul și israe­lia­nul luptă și mor pe un pământ străin potri­vit unor ordine emise ca urmare a unei stra­te­gii așa-zise pre­ven­tive care cere ca un duș­man să fie dis­trus pe baza prin­ci­piu­lui că el ar putea deve­ni cu adevă­rat periculos.

Culmea e că deși se fac ani buni de când lumea a deve­nit un sat și orice atro­ci­tate e posi­bilă oriunde ori­când, de multe ori cu mij­loace deri­zo­rii, s-ar zice că Occi­den­tul ori încă nu va fi înțeles, ori se com­place în ideea că ridi­ca­rea noto­rie a nive­lu­lui de secu­ri­tate îl pune la adă­post de sur­prize, când e știut ce efecte catas­tro­fale poate pro­duce un “banal” aten­tat reven­di­cat într-un maga­zin ali­men­tar, o stație de ben­zină sau la un meci ami­cal de fotbal.

[23 mar­tie 2026]