A doua zi după încheierea negocierilor sterile duse la Geneva sub egida Sultanatului Oman și în ajun de Mărțișor, Statele Unite ale Americii împreună cu Statul Israel au atacat Republica Islamică Iran. Nu mă opresc aici la bilanțul celor trei săptămîni de război constant, nici la analizele și pronosticurile care abundă de peste tot, nu cântăresc nici forțele angajate de o parte și de alta, nu scrutez nici perspectivele economice și politice pe termen scurt, mediu sau lung, ci arunc numai o privire istorică la rece.
Am căutat ce a însemnat pentru Statele Unite (ca atacat sau ca atacator) mai mult de un secol de confruntări, conflicte, bătălii și războaie. Cu ce s-a ales această țară în urma lor. Cum s-a încheiat sau soldat fiecare dintre acestea. Care este “clasamentul” astăzi. Și am identificat șapte situații finale diferite. Din anul 1900 și până astăzi, Statele Unite ale Americii au fost parte în 29 de conflicte importante, cu următoarele rezultate:
9 retrageri,
7 victorii ale alianței SUA cu alte state,
6 situații neclare, rămase incerte,
3 înfrângeri,
2 victorii,
1 armistițiu,
1 pace.
Grupând rapid aceste rezultate, din totalul celor 29 de confruntări rezultă 9 câștiguri, 12 pierderi și 8 finaluri discutabile. Adică numai în sub o treime dintre ele SUA pot revendica succese clare, și numai în sub 1% singure. Șocant ? Hm, da și nu.
Da, pentru că odată cu intrarea în secolul 20, cu explozia fără precedent a revoluției industriale și cu diluarea, apoi cu destrămarea imperiilor coloniale, SUA s-au ridicat în scurt timp la un statut de mare putere mondială economică și militară, statut pe care l-au revendicat fără întârziere, culminând după 1945 cu acela de jandarm mondial. Neuitând pe de o parte că de multă vreme supremația tehnologică și resursele financiare americane nu au făcut decât să crească incomparabil mai rapid decât în oricare altă țară. (Cu excepția Chinei, în ultimele decenii.) Iar pe de altă parte, că bugetul militar american (primul din lume) reprezintă aproape 40% din cel mondial și egalează în clasament pe cel cumulat al următoarelor 8 țări. În aceste condiții deci, la prima vedere un asemenea “palmares” atât de contrastat într-adevăr ar avea de ce să surprindă. Atâta numai că…
Nu, pentru că orice conflict de acest fel nu se compune și reduce numai și exclusiv la chestiunea militară. Din el fac parte importanți și numeroși factori economici, politici, sociali, culturali, ideologici, ecologici, demografici, care devin esențiali cu precădere după încheierea ostilităților, indiferent de câștigător sau învins. Cu cât beligerantul e mai puternic, mai mare, mai numeros – cazul SUA – cu atât teoretic impactul conflictului poate fi absorbit mai lesne. Dar niciodată fără a lăsa urme adânci – războaiele mondiale, Coreea, Cuba, Vietnam, Irak, Afganistan, Siria, sunt tot atâtea exemple. O privire retrospectivă rapidă și de ansamblu din unghiul american asupra rezultatelor bune, mediocre și proaste ale acestor confruntări arată însă că toți acești factori sunt de regulă fie subestimați, fie greșit apreciați, fie de-a dreptul ignorați. Poate cu excepția celui de al doilea război mondial, unde au fost parte a unei coaliții, Statele Unite nu au avut niciodată un proiect realist, solid, coerent și câștigător care să ia în seamă acești factori pe termen lung. Crezând orbește în dreptatea implacabilă a glonțului și în cumplita maximă a doamnei de Pompadour «După noi, potopul!», pe unde a trecut americanul nu s-a ocupat decât de război, nelăsând în urmă altceva în afară de jale și dezastru.
Măcar dacă de data asta lucrurile ar sta altfel… Doar că absolut nimic nu prefigurează o asemenea schimbare de paradigmă. Dimpotrivă. Și măcar dacă de data asta bătăliile nu s-ar întinde zeci de ani, ca în Haiti, Vietnam, Afganistan și Siria. Doar că n-ar fi de mirare ca față cu adversari mult mai slabi, însă care-și apără pământul și modul de viață, sinistra aroganță americană să nu fi învățat nimic din eșecurile trecutului în virtutea principiului abstract de impunere obligatorie a democrației occidentale.
[22 martie 2026]