[…]

S-a supărat ca văcaru’ pe sat

La răscoala din 1907, în satul Gălbejani-din-Vale era un țăran înstărit, văcar vestit, vânjos, pe nume Vasile Văcaru, zis VV, adică Veve. Când a izbucnit răscoala și mulțimea a ieșit cu mic cu mare, cu bâte, țăpoaie, topoare și coase, Vasile ăsta s-a încăpățânat și a rămas îmbufnat în casă la el, refuzând să-și riște pielea, cireada de peste o sută de vaci, cât și averea pentru ceva care bănuia el că n-avea cum să se sfârșească cu bine. Și cum puhoiul de răsculați trecea pe uliță taman prin fața curții lui, sătenii strigau „Haide bre Veve, ce mama ta, ieși și tu bre din vizuină, să batem strașnic la boieri, mama lor de boieri!”. Dar el nu și nu, trase și obloanele de la toate ferestrele. Până când unii, ultimii din coadă, văzând asta, năvăliră în ogradă și de supărare, ca să-i facă rău, îi sloboziră vacile din staule, care o luară razna mugind printre oameni. Abia atunci înțelese Vasile că nu e de glumă, așa că țâșni din casă trăgând furios în aer cu pistolul (avea pistol), dar oamenii se împrăștiaseră deja în toate direcțiile. Și așa a rămas văcaru’ ăsta veșnic supărat pe sat, căci i-au trebuit mai multe zile până să-și strângă din nou – cu mare osteneală – toate vacile.

S-a terminat în coadă de pește

Surdu’ și Orbu’ erau prieteni și pariau încontinuu unul împotriva celuilalt. Pentru orice. Pe orice. Ba că următoarea mașină de pe stradă va fi sau nu verde. Ba că va ploua sau nu în următoarele cinci minute – pe ceas. Ba că firele de nisip luate într-un pumn sunt mai multe sau mai puține de o mie. Odată hotărâră ei să prânzească la o cherhana vestită, poftind după ciorba și plachia care se făceau acolo – cu pește proaspăt prins – într-o bucătărie alăturată. Era abia ora unsprezece, mâncărurile erau deja pe foc dar mai era nevoie de ceva timp până să fie gata, așa că cei doi prieteni luară loc la o masă și ca să înșele foamea începură mai cu o afumătură, mai cu o măslină, mai cu un țoi de rachiu, și iar așa până se făcu miezul zilei și ospătarul le puse pe masă ciorbele aburinde. Veseli de la rachiu, unul făcu: „Pariu că peștele meu are mai puțin de o sută de oase”. „Pariu” zise celălalt. Era vorba despre jumătatea din spate a unei scrumbii mijlocii. Și se puseră ei pe înfulecat dezosând peștii, iar când să ajungă aproape de coadă începură deja nerăbdători să numere oasele deja dezgolite. Doar că ochii li se cam tulburaseră, degetele le cam tremurau și numerele li se cam încurcau în cap, așa că după ce numărară ei de vreo trei ori hotărâră să se lase păgubași, renunțară la plachii iar pariul lor se termină în coada de pește.

Să despice firu-n patru

Puțini mai știu că vorba asta amintește un fapt adevărat petrecut în 1917 într-o tranșee din Marele Război unde luptau cot la cot „păroșii” Rémy d’Arvoul din Lyon, scoțianul Angus MacLachlan și grecii Kostas Spanos și Aris Petrou. Oamenii nu se simpatizau. Frig iute, ceață groasă, dușman departe, obuze și gloanțe rare: timpul trecea greu. Printre rugăciuni, tot ascunzându-se ei sau curățind noroiul, începu fiecare să depene de-ale lui. Scoțianul că nu mai știa nimic de iubită. Un grec aflase că-i murise mama. Celălalt grec că de când cu războiul afacerile înfloriseră. În timpul ăsta, francezul își ascuțea atent baioneta pe o piatră găsită pe jos. „Ești gata deja să-njunghii vreun turc ?” râse cinic Angus. Tăcut, Rémy smulse scurt un fir din mustața cât mătura și țintindu-l pe scoțian, apoi pe greci, zise calm: „Pariu pe o țigare că-l despic în patru” ? Cei trei schimbară ochiade amuzate, pufniră și încuviințară. Și numai ce omul propti firul în fața ochilor, linse lama baionetei, o potrivi pe capătul firului, îl strânse bine și cu limba între dinți, încet-încet, foarte încet, îl crestă până ajunse la celălalt capăt. Jumătate de fir închise bine în pumn iar cu cealaltă făcu la fel. Și încă o dată. Oamenilor le ieșiseră ochii din orbite. Când termină, le arătă senin cele patru sferturi de fire și zise mucalit: „Acum ia dați țigarea”.

Și-a luat nasul la purtare

Savinien de Cyrano zis de Bergerac a trăit în vremea înfloritoare a regatului francez sub domniile lui Ludovic al XIII-lea și al XIV-lea. Personalitate publică, exploziv, inspirat, mândru, erudit, iute, cu verb bogat, de Bergerac nu evita provocările, ba se poate spune că le căuta chiar. Avea o particularitate fizică rară, dacă nu chiar unică, pe care nu numai că nu o ascundea, ci o scotea mai abitir în evidență: un nas foarte mare. Cei care-l știau nu ezitau să-l necăjească numai pentru a se amuza înapoi cu replici usturătoare pline de vervă, iar cei care nu-l cunoșteau se prefăceau din discreție că nu observă acest „detaliu”. Dar Cyrano era ager și adesea chiar el deschidea discuția pe ton emfatic. Lumea însă începuse să vorbească pe la colțuri despre aparițiile lui teatrale care de fapt ar fi fost o perdea de fum ce ascundea o mare stinghereală cauzată de acest „defect”. Până în ziua când Louis, viconte de Arpajon, marchiz de Séverac, conte de Rodez, baron de Salvagnac și de Montclar, îl pofti la palatul său spre a-i conferi Ordinul de Mare Merit al Jartierei pentru serviciile deosebite aduse Regimentului Gărzilor Franceze. Ca urmare, întors la Paris călare, omul se închipui încununat precum împărații romani intrând triumfal în Roma, și străbătu orașul purtându-și falnic nasul în vânt ca pe un drapel.

Și-a turnat cenușă în cap

1897. Dobrotă era mecanic, conducea locomotiva, iar Marin Fundatu era fochist pe ea. Trenul lega Tecuci de Bârlad, 50 km, 2 ore. Grijă mare la încrucișări. Ochii mari după oameni, dobitoace, șarete, atelaje și uneori câte un automobil cu aburi, care și el tăia calea abia urnindu-se. Dacă mai și ploua, ningea, era ceață sau era în ianuarie, teama creștea. Lămpile cu gaz abia luminau la o aruncătură de băț. Pe traseu erau trei bariere, dar acarii deseori moțăiau sau chiar dormeau. Așa odată au ferit în extremă o mătușă care se poticnise la trecere. Locomotiva a frânat cât a putut Dobrotă să tragă de fier, de s-au ciocnit toți călătorii între ei. De atunci, cât timp se mișca trenul, erau amândoi cu ochii holbați pe șine. La fel și-n seara aia, doar că dând o lapoviță groasă, Dobrotă ieși din cabină ca să tot șteargă geamurile căci nu mai vedeau nimic și lăsă colegul la condus. Unul cu spatele către față, celălalt cu un ochi la șine și unul la cazan, și deodată izbiră ceva mare și greu care căzu cu zgomot. Mecanicul se răsturnă și se rostogoli jos. Trenul opri. Fochistul sări cu groază din cabină: pe șine zăcea mort un bou imens. Peste el, întins, gemea Dobrotă. Fundatu să se țicnească nu alta: alerga în sus și-n jos zbierând, și tot așa până ce sări înapoi în cabină, înșfăcă găleata cu cenușă și și-o turnă în cap pe toată.

Și-a dat arama pe față

E povestea unui hoț de cel mai înalt nivel, regele hoților. Porecla? Corbul. La activ, zeci de jafuri celebre: picturi, cărți rare, bijuterii, antichități. Devenit bogat, ajunsese să fure doar pentru aventură, din pasiune și sfidare. Niciodată prins, până când la Torino și-a fixat ca pradă Giulgiul din Domul Metropolitan Sfântul Ioan Botezătorul. Tentativa s-a petrecut într-o noapte fără lună. Cățărat pe acoperiș apoi coborât pe fațadă până la o fereastră forțată de la etaj, de acolo intrat în anexa catedralei, ajuns în marea sală a armelor de lângă capela regală unde însă planul său bine ticluit întâlni un obstacol nebănuit. Chiar cînd urma să se strecoare în capelă, unde se afla Giulgiul, auzi vorbe și pași pe solul de granit. Doi paznici cu făclii intrară pe ușă vorbind aprins, așa că se ascunse într-o clipă în dosul unei coloane. Cei doi oprindu-se tot argumentând, hoțul se furișă tiptil după o veche armură de aramă din secolul XV dintr-un colț al sălii și se vârî pe nesimțite prin spate înăuntrul ei. Fața rămânându-i însă descoperită, ridică mâna înzăuată cu grijă infinită pentru a-și coborî arama vizierei pe față. Dar metalul îl trădă cu un scârțâit infect. Paznicii tăcură. Hoțul încremeni. Doar că pânza de păianjen crescută în coif și vizieră îi gâdilă nările, iar regele hoților nu putu să biruie un strănut care îl dădu de gol.

Te uiți ca vițelul la poarta nouă

Istrate Gherganu din Tătărani ținea în curte un câine, un bou, o vacă și un vițel de două luni, iar pe vatră o pisică. Boul, vaca și vițelul îi scotea zilnic la păscut. Dar cum banii nu-l aruncau din casă, gardul și poarta curții ajunseseră o jale, de ieșeau și intrau în voie câinele și pisica lui, dar și ale altora. Se hotărî deci să le schimbe cu unele noi. Strânse leu după leu, luă bulumaci de fag, cuie de oțel și plasă de zinc, lucră zece zile la gard până îl înlocui cu totul, dar poarta o lăsă. O gândise mândră, cu două canaturi mari, să poată trece carul și cu țepi aurii la vârf, iar alături una mică de un canat, pentru oameni și dobitoace. Așa că le tocmi la un fierar din Iași, Floricel Mânzatu. Acesta i le promise peste o lună, că nu doar el era client, dar după două luni tot nu erau gata. Între timp Istrate își vedea de treaba lui cu gospodăria și animalele, care de când cu gardul cel nou nu se mai foiau decât prin poartă. Și iată într-o dimineață, când să iasă cu vitele la izlaz, apare Mânzatu cu porțile în căruță, să le schimbe. Bucuros, omul îi plăti după tocmeală, plecă la pășune cu animalele și se întoarse pe înserat. Porțile luceau minunat. O deschise pe cea mică, băgă boul și vaca în curte, dar când să ajungă să bage și vițelul, acesta rămăsese pe loc înțepenit, uitându-se țintă la poarta cea mare pe care vezi bine nu o cunoștea.

Tichie de mărgăritar i-a trebuit

De peste 250 de ani, carnavalul de la Rio de Janeiro era pe departe cel mai vestit din lume, iar la cei 85 de ani ai săi, Bartolomeu Evangelista Carvalho de Almeida Martins Pereira, zis Barto, era probabil cel mai în vârstă și vestit participant la fiecare dintre ultimele 76 de ediții. Cu anii devenise ca o mascotă a carnavalului, iar prietenii se întreceau să creeze care alegorice numai pentru el. Barto, fost timonier, fusese burlac toată viața, așa că nu trebuise să dea niciodată socoteală cuiva de felul cum se pregătea – adică se împopoțona – pentru carnaval, și cum nu fusese înzestrat cu prea mult gust, ținutele lui îi măriseră faima. O dată pe an, omul nu se lipsea de nimic. Fuste, pene, aripi, bluze, colanți. Asta poate pentru că nici nu fusese dăruit de natură cu un chip prea frumos și cu un trup prea atletic. Chel, nas mare, zbârcituri de la fumat, scund, slab, mâini lungi. Și iată că în acel an ceva cu totul deosebit îi trecu prin minte: să se înveșmânteze în straiele naturii, așa că-și făcu din liane o mantie până-n pământ, peste care aruncă un fel de capă din frunze de brusturi. În picioare încălțări din scoarță de copac, iar pe cap își răsuci două frunze de nufăr pe care le decoră cu țurțuri de vâsc. Și ieși așa, mândru, pe drum. Iar mulțimea: „Ia uitați-vă și la moș Barto, nu se mai astâmpără, tichie de mărgăritar i-a trebuit…”

Tufă de Veneția

În Turcia tradițiile au viață lungă. Una dintre ele se ducea până la începutul secolului XIX, pe timpul sultanului Mustafa al IV-lea. Era vremea dezvoltării comerțului cu orașele-republici italiene, Genova, Florența, Siena, Pisa, dar mai ales Veneția. Obscurantismul și superstițiile dominau. Așa odată Çelik Sertac, negustor în Smirna, se întoarse dintr-o călătorie în Serenissima cu un snop de  frunze și flori de rododendron zicând că le luase de la un vraci arab care îi jurase că vindecă orice fel de scurgere. Vestea se răspândi ca fulgerul în oraș, apoi în provincie, apoi în regiunea egeeană, apoi în toată Anatolia și la urmă, în câțiva ani, în întreaga țară. Comerțul cu rododendron înflori. Poporul începuse să-l cultive prin grădini și puțini mai erau cei care știau că totul pornise de la un snop de frunze aduse din Veneția. Purtați de legendă, oamenii ajunseseră să folosească planta în cele mai diferite feluri și supărări. Dar mirare: cu foarte rare excepții, rezultatele se dovediră departe de așteptări. Scurgerile, eczemele, varicele, secrețiile, arsurile, chiar și descântate rămâneau fără efect. De unde odinioară planta purtase nădejdea țării, lumea sfârși prin a numi tufă de Veneția orice înșelătorie, orice decepție, orice lucru bun de nimic. 

Umblă cu cioara vopsită

În 1820, Naïm Al-Badr era cel mai iubit artist ambulant din Casablanca. Își muta ghereta din loc în loc și cu o inspirație rară scornea diverse povești cu care încânta poporul. În lăzile lui ducea felurite accesorii, măști, deghizări și straie, iar într-o colivie mare avea încă de copil un papagal macao multicolor cu care încheia triumfal spectacolele. Al-Bu, așa îl zisese, îngâna melodii dragi și recita poezii cu care mira mulțimea. Dar într-o dimineață, brusc, îngrozit, Naïm îl găsi căzut țeapăn în colivie. Abia atunci își aminti că Al-Bu avea 38 de ani. Omul trase obloanele la gheretă și pe o placă scrise „Reprezentații anulate până la viitorul anunț”. După ce îl plânse trei zile și se frământă alte câteva, pentru ca să-și poată câștiga zilele cât și în cinstea papagalului, hotărî să continue. Dar cum?! Asemenea papagali nu mai găsea, în schimb erau peste tot ciori la fel de mari. Puse în ascuns doi copii să prindă una ca smoala, o pictă cu roșu, galben, albastru și verde, și preț de o lună se căzni degeaba să învețe cântece și poezii. Pe lângă „cra-cra”, pasărea dacă mai scotea alt sunet. Sleit și posomorât, omul schimbă placa: „Lume-lume, veniți să-l vedeți pe fiul lui Al-Bu!” Apoi deschise obloanele și lumea se adună la vedetă. Dar numaidecât, scârbiți, oameni se împrăștiară bombănind „Naïm a ajuns că umblă cu cioara vopsită”.

Ura și la gară

Încleștările sociale din România au fost presărate cu situații de cruntă încordare. În 1931 poporul o ducea greu. Economia era în plină criză. Partidul comunist abia că se închega. Autoritățile și jandarmeria supravegheau cu mare atenție fiecare mișcare proletară și urmăreau îndeaproape grevele și manifestații de protest mai mari sau mai mici, deseori înăbușite violent. Se întâmplase în Uricani, în Lespezi (Vrancea), în Brazi și chiar în Brașov. Într-o duminică, celula din Agnita chemă poporul să meargă la demonstrație în fața prefecturii din Sibiu. Se adunară aproape o sută. Învățând din cele pățite de curând de alții, cuvântul de ordine fu „Liniște, fără lozinci.” Aș! Oriunde se găsesc câțiva zurbagii. Fapt e că în tren, timp de o oră, trei scandalagii făcură echipă. Unul, Florea Gugiulău, zbiera de pe coridor „Trăiască Partidul Comunist”, iar ceilalți doi – Petru Câștelnic și Olga Bolnici – în compartimente ațâțau lumea să strige în cor „Uraaa! Uraaa!”. Când aproape să ajungă trenul în gara din Sibiu, cu toate că știa bine că nu departe se afla spitalul iar alături o biserică și că înțelept ar fi fost să nu iște zarvă înainte să ajungă la prefectură, Bolnici nu-și putu stăpâni un ultim îndemn: „Și să fie foarte clar pentru toți: strigăm ura și la gară !”

Vax albina

Damian Colojan era un tunar oltean scund, argint viu dar vrednic, din Batalionul 12 Panduri care lupta la Plevna în războiul pentru independența României lângă tovarășul lui Gherase Copceanu, un moldovean zdravăn dar cam împiedicat. Veșnic neastâmpărat chiar în toiul luptelor, Damian înșira poznele cu care nu înceta să-l sâcâie pe Gherase, care la rândul lui le încasa doar mormăind gros ceva de felul „Da’ mai termină odată” sau „Răule” sau „Iarăși ?! Ce mai e și asta ?!” Așa făcuse când vrând să sară în cizme pentru încolonare se trezise cu ele legate una de cealaltă cu nojițele, sau când Damian îi schimbase hainele cu ale lui, de era să le rupă, și iar când îi turnase un capac de sare în gamelă. În noaptea cu pricina, când plutonul sforăia strașnic, la lumina lunii ștrengarul luă încet cizmele lui Gherase, le lustrui atent cu mantaua de se vedea în ele, se furișă la patul unui vecin care primise de acasă un borcănaș cu miere, luă din el cu baioneta cât trebuia, unse cizmele, întinse priceput mierea pe toate fețele, le puse la loc și se culcă la rândul lui. În zori, când se dădu deșteptarea, după ce se îmbrăcă, vrând să-și tragă cizmele, lui Gherase mai că i se lipiră mâinile pe ele. Văzându-l, sergentul proptit în fața lui i se răsti cu arțag „Bravo moldovene, acum ești și cel mai fercheș, ai cizmele unse cu vax albină !”

Vinde blana ursului din pădure

Mic dar mândru, satul Gurasada (Hunedoara) ascundea multe ciudățenii. Avea un izvor de vin, de fapt de șpriț, o tarla unde creștea grâu roz și o vie cu cinci boabe la ciorchine, dar mai ales îl avea pe Demostene Ganțu care mânca fier, pe Erzsébet Balog care cu stânga făcea vrăji pe găini și pe Costea Tănase, zis Iala, care mințea cum respira. Mai erau și alte ciudățenii – copacii care luminau, pietrele moi, șoarecii cu pete, Gajgan albinosul transparent. Toate astea cam speriau pe oameni, tocmai de aceea pe Costea cel mai mult îl iubeau, că de fapt fiecare mințea, dar nimeni ca el. Nu era zi ca Iala să nu iasă pe ulițe strigând ba „Ia la cartofu’ vesel !” (zicând că văzuse el cartofi care țâșneau din pământ), ba „Ia la urechile de sănătate !„ (zicând că avea în tolbă gângănii ale căror urechi lecuiau guta), ba „Ia la mortu care cântă !” (zicând că avea cenușă de la un gurist cu două capete), baa… tot așa, câte și mai câte, desigur toate niște născociri. Și numai odată apăru el cu gura mare trăgând o ladă: „Ia la blana de la urs” (zicând că dacă frecai perii se făceau bani). Și cum trecea prin fața bisericii și a primăriei, ieși lumea râzând. Părintele, sătul de prostii, se făcu către băiat să-l certe, dar primarul, alături, se aplecă spre el surâzând mucalit: „Lasă-l bre părinte, nu-l știi că e de-al nostru ?… Vinde pielea ursului din pădure…”

Vrei nu vrei, bea Grigore aghiazmă

Poveștile vorbelor se încheie cu cea care se pare să fie dintre cele mai vechi. În secolul al XI-lea, înainte de Marea Schismă, la sfânta așezare Amalfinon de la Sfântul Munte Athos viețuiau liniștiți câțiva călugări benedictini sub grija starețului Dimitrie. Leo cel Bătrân o întemeiase de aproape un secol spre capătul de est a peninsulei, la 250 de metri de țărmul Mării Egee. Vestea mersese că monahii omeneau adesea o noapte, două, călătorii și marinarii coborâți de pe corăbii în portul alăturat. Așa, odată, acostă un vas de corsari ca vai de el, mai să se scufunde, arătând semnele severe ale unei bătălii: pânză sfâșiată, catarg rupt, oameni morți pe punte, găuri în flancuri. Din corabie se târâră spre mănăstire trei pirați, dar numai unul ajunse să fie ridicat și îngrijit de viețuitori. După vreo săptămână omul începu să se întremeze. Mânca și vorbea. Îi zicea Grigore, 31 de ani, bulgar, păgân, de 18 ani pirat. Mai stătu el câtva până se ridică, mulțumi și dădu să plece. Monahii însă hotărâți să-l boteze. Grigore ioc. Atunci frații îl încuiară în odaie și în frunte cu starețul căzură la rugăciuni mari către Pronie ca să-l înmoaie să se creștineze. Așa după trei zile intrară la el în odaie de era pe jos tot plâns. Și se boteză omul chiar în ceasul acela, iar frații își ziseră între ei „volens nolens, Gregorius aquam benedictam bibit”.

[24 ianuarie 2026]

L’article Poveștile vorbelor (5/5) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

[…]

La dracu’ cu cărți

Unii specialiști în istoria literaturii apreciază că expresia ar proveni de la un joc de cuvinte încrucișate găsit cu totul întâmplător în biblioteca comunei Ciolăneștii-din Deal, datând se pare încă din anul 1759, de pe vremea domniei lui Scarlat Grigorie Ghica, altfel știut ca rebusist de temut, în timp ce anumiți istorici contestă autenticitatea documentului. Faptul este că într-adevăr fragmentul descoperit cuprinde un joc de cuvinte care eventual ar putea fi considerat la originea acestei expresii, dat fiind că în dialectul regional folosit la acea epocă, ladră era numele vasului în care demnitarii palatului obișnuiau să-și facă nevoile pe timpul nopții.

Cum din când în când slujitorii mai uitau să pregătească recipientul – care trebuia pus la îndemână într-un anumit loc (dar nu la vedere) sub patul dregătorului, sau chiar al domnitorului – nu era prea rar ca unul dintre aceștia să se trezească noaptea urlând după vas: „Unde dracu’ e ladra ?!” Urma că pentru a da de vas și a-și ușura stăpânul, slujitorii alergau îngroziți peste tot fluturând făcliile, căci adesea vinovatul uitase până și unde pusese sau văzuse vasul, și nici că nu împărtășise lucrul ăsta altuia. Cu anii, din aceste peripeții neplăcute s-a tras în cele din urmă această binecunoscută expresie care se referă la iad, statornicindu-se până în zilele noastre.

La paștele cailor

Nici până astăzi nu s-a putut găsi o explicație convingătoare și categorică pentru această zicală. Ce se presupune este numai că ea ar putea proveni din Rajasthan și că prima mențiune indirectă ar avea peste 3300 de ani. Indirectă pentru că în imnul vedic Rigveda a fost găsită expresia „…foarte tare…așa că Sukhwinder… turma de cămile la păscut pe dealuri”. Mult mai târziu, la anul 700, într-un pasaj din a unsprezecea Rugăciune Șoptită, Ali ibn al-Husayn al-Sajjad pomenește despre un grăjdar sărac din valea Iordanului, Asadullah, care avea în grijă herghelia imamului și care odată se trezi că nu mai avea cu ce să-i hrănească, căci soarele pîrjolise tot. Ce să facă?! Caii nechezau de foame, iar ca să-i moară, e că știindu-l pe stăpân, își pierdea și el capul. Dar aici sursele se tulbură. Manuscrisul original fiind pierdut, s-au păstrat doar două transcrieri traduse. Într-una scrie că Asadullaha și-a luat inima în dinți, a dus caii la apă să mănânce alge și că așa i-ar fi salvat. În cealaltă e scris tot ceva de apă, că i-ar fi hrănit cu… pește (!) și că vezi Doamne! caii s-ar fi otrăvit, iar de grăjdar nu se mai spune nimic. Să fi transcris greșit scribul ?…

Mă simt ca-n sânul lui Avram

Ideea că mitologia, cu ființele ei, ar fi fabulație, e probabil cea mai mare înșelătorie răspândită de „oamenii de știință”. În vechime, uriașii, zânele, balaurii, piticii, au fost stârpiți de oameni, dar desigur au existat. De atunci vine vorba asta. Cum știm, cu 4000 de ani în urmă Avraam (zis Avram), păstor și profet, a fost întâiul patriarh biblic. Când era tânăr (muri la 175 de ani), ducând odată oile la păscut, i s-au risipit ele într-o pădure. Alergă omul după oi și strânse câteva. Pădurea era vrăjită, bântuită de tot felul de lighioane, iar Avram se pomeni cu doi spiriduși nădușiți care-i căzură la picioare dârdâind de spaimă – amândoi cât o palmă de om, rugându-l cu lacrimi în ochi să-i scape de un ciclop care fugea după ei să-i mănânce. Păstorului i se făcu milă de pitici, ridică slavă lui Dumnezeu, deschise cămașa, îi luă la piept și plecă mai departe după celelalte oi. Într-o clipă îi apăru în cale ciclopul, cumplit. Dârz, Avram se opri, se aplecă, luă o bâtă de pe jos și se făcu la el. Monstrul urlă de stârni vânt în pădure, dar voinicul se repezi cu bâta. Atâta doar că aplecându-se, spiridușii alunecaseră de la piept, picând chiar în blana berbecului de lângă Avram. Așa că în timp ce acesta se lupta cu ciclopul, unul îi zise fericit celuilalt „Aici mă simt ca în sânul lui Avram.”

Nici cât o ceapă degerată

În portul Hamhung, provincia HamGyong sud, RPDC², Ding-Dong (15) era cel mai tânăr ucenic din localul lui Nam-Ban „Zorii azurii”. Plin de elan, Ding-Dong intrase abia de o lună ca ajutor la Nam-Ban (61) care, maestru emerit al poporului, era un bucătar foarte exigent. Cum se știe, legumele cu mai multă apă e de dorit să nu înghețe, cum și că înainte de a o servi, mâncarea se gustă, dar băiatul nu cunoștea încă toate tainele meseriei. Vrând să-i arate maestrului pasiunea lui, într-o iarnă se hotărî să gătească acasă rață cu ceapă caramel, ca o surpriză. Văzuse că îi trebuia desigur o rață, zahăr, vin, suc de portocală, sare, piper, amidon, cimbru și salvie. Cum nu avea la îndemână mai nimic din toate astea, găsi pe stradă un biet pui amorțit de cioară, apoi luă oțet, sare și bicarbonat, dar când să mărunțească cepele, văzu că stând ele afară înghețaseră. „Ei, nu-i nimic” își zise, și se apucă să le toace, apoi le prăji, amestecă puiul de cioară copt cu ceapa, puse totul într-un vas și se prezentă țanțoș în fața lui Nam-Ban. Maestrul căscă ochii, apoi gura, luă două bețe, închise gura și ochii și cu teamă mare gustă puțin din mâncare, scuipă, mai gustă odată puțin, scuipă din nou, deschise larg ochii, zvârli cu vasul spre Ding-Dong care deja o luase la fugă și strigă „Nerodule, nu e bună nici cât o ceapă degerată!”  

Nu e ușă de biserică

În tradiția meșteșugărească din Vârvoru de Jos, ba chiar în tot județul Dolj și în toată țara, de fapt în întreaga ortodoxie și chiar creștinătate, o biserică este un loc în care oamenii se strâng pentru rugăciune, iar ușa ei, de dorit și de obicei frumoasă și solidă, e făcută să despartă spațiul sfințit de lumea păcătoasă din jur. Da, doar că în urma unui foc în curte cu un vânt care împrăștiase scânteile, ușa bisericii din Vârvoru de Jos arse. Har Domnului în biserică n-a ars nimic, dar epitropul-casier trebui s-o înlocuiască pe loc, să nu se trezească părintele lipsă cu moaștele și odăjdiile. Dar de unde lemn și mai ales meșter? Lemn gros și uscat de fag nu mai era de mult iar tâmplarul era plecat la oraș. Ce pacoste! La urmă se hotărî, luă ce scule și cuie găsi, smulse din gard șipci mai bune și înjghebă ca un opritor cât să nu intre frigul și să nu dea buzna oamenii în sfântul locaș. Munci omul strună și o fixă la căderea nopții. Dimineață se duse să vadă cum arăta. Nu prea bine: scândurile nu se potriveau între ele și erau pline de noduri și găuri. „Asta e!” oftă el, „măcar părintele o să fie mulțumit că are ușă”. Se întoarse părintele la amiază de la protopop și când dădu cu ochii de pârjol se închină, iar când văzu jaful de la intrare se holbă și se-nchină de trei ori: „Asta nu e ușă de biserică!”

O întorci ca la Ploiești

Uite cum din nimic poate ieși o dramă dar și o zicală. Doi din Breaza se duceau cu căruța la Ploiești în piață să vândă dovleci, dar când ajunseseră ei aproape de oraș și tocmai treceau peste șinele trenului, cel care mâna căruța odată struni calul care se opri. „Ce faci omule, ești nebun?” și vecinul să ia biciul și să dea în cal. Vizitiul însă după o clipă de gândire: „Stai așa că am uitat ușa descuiată la casă”. Celălalt crezu că visează. „Bre, ești pe șina trenului! Dă-nainte la cal!” „Stai așa că mă întorc numaidecât” și trase frâiele cu dreapta iar calul se întoarse cuminte. „Dii, hăi!” și o luă înapoi. Vecinului nu-i venea să creadă, lăsă baltă, nici nu mai știa ce să spună. În timpul ăsta celălalt deja mâna calul puțin la trap. Și tăcură așa o vreme, iar când trecuseră de Câmpina, pe la Podul Vadului, aproape să intre în Breaza, tot pe șina de tren, vizitiul iarăși struni calul care se opri din nou ascultător. Trenul fluiera la vedere. Celălalt urlă la el ca scos din minți: „Ce faci nenorocitule, iar te-ai răzgândit?!” Vizitiul iar după o clipă: „M-am tot gândit și mi-am adus acum aminte că de fapt o încuiasem”. „Și acum ce-ai să faci? O întorci ca la Ploiești?” „Păi da”. Coti calul cu stânga de pe șine și abia că se urniră înapoi că trenul le trecu prin spate într-un șuierat cumplit.

Pagubă-n ciuperci

În Ghircina, Neamț, era un postăvar, Pârvu Câșleag și ajutorul lui, un băiat cam simpluț, Visarion Păgabu, fiul unei rude, pe care-l luase mai mult de milă. Deși era zdravăn, era împiedicat și nu se prea descurca la prăvălie, de oamenii îl batjocoreau chemându-l Pagubă. Băiatul avea însă un dar de preț și rar care uimea lumea – știa, simțea să deosebească ciupercile, nici măcar la miros sau la pipăit, ci numai la aspect. La o tocăniță sau o zacuscă, lumea îl chema ca să se asigure că nu riscă vreo nefăcută. Meșterul, chiar dacă priceput foarte, în schimb era slăbănog, și mai mult la cărat îl folosea pe flăcău. Într-o vreme rămăsese el cu marfă prea puțină așa că aduse de la Piatra Neamț o căruță de baloți. Cînd să descarce, strigă “Visarioanee!” Nimic. Încercă ușa prăvăliei – deschisă! Înăuntru nimeni. “Mama lui…”. Se adunau norii și dădea a ploaie. Omul începu să se-ngrijoreze. Se urcă înapoi în căruță pe baloții de postav, fiecare greu și îndesat cât un bivol și se puse să strige cât îl țineau puterile: “Visarioaneeee!! Visarioaneeee!! Mama ta… Vino să cari postavu’!” Și iar nimic. Și iar “Visa…” Și unul dintr-o curte “Nu-l mai striga măi Pârvule, Pagubă e la ciuperci.”

Până-n pânzele albe

Nefericiții derivau deja de câteva zile bune după furtună. Vâsleau ceva, dar mai mult îi duceau curenții. Marea, oglindă, s-ar fi zis un lac. Soarele s-ar fi zis cuptor. Aer parcă nici nu era. Fără aer nu erau nici păsări. Hrană ioc, apă ioc, puteri ioc. Abia schimbau priviri de moarte între ei. Odată un pește zburător sărea în barcă, apoi altul, și altul, se zbăteau speriați ceva, ei, mișcări încete, greoaie, până să prindă unul, nimereau înapoi în apă. Și unul îngaimă deodată cu glas stins „Ui-te, ui-te…” Alții întredeschiseră ochii. „Ce?” Unul: „O co-rab…” Altul: „Un-de?” „Aco-lo”. „Unde?” „Aco-lo… vezi pata ro-ș..” „Unde?” „Nu e roș-ie. E ver…” „E nea-gră”. „E roș-ie”. „Ce-i aia?” „Pânza.”  „Păi sunt pir-ați”.”Da, nea-gră e, pirați”. „Nu e neag…”. „E albă”. „E un nor”. „Nu e nor, e pânze”. „E o cor-abie, am zis.” „Da, e o pânză.” „Sunt pân-ze… cora-bie”. „Da’ e dep-arte”. „Sunt nori.” „Nu… sunt pân-ze…albe.” „Gal…” „Nu, albe… e o cor-abie”. „Da… e cora-bie…” „E dep-arte”. Se mai animaseră puțin, până când unul care părea mai puțin mort, făcu: „Hei, sunt pânze albe, e o corabie. Vâsliți pân-acolo.” Și cu ultimele puteri se apucară să vâslească până-n pânzele albe. Și totuși pe ce vâsleau, pe atât ele piereau, căci de fapt era un nor.

Radu m-a chemat

La desființarea lagărului de muncă – de fapt de exterminare – de la Vorkuta (Republica Komi, URSS) a fost găsită această scrisoare-mărturie: «Cred că este 4 ianuarie 1951. Mă numesc Julius Krontl, sunt din Coswig, Sachsen și am 38 de ani. Am fost sergent major de tancuri în armata celui de-al III-lea Reich. De aproape 6 ani sunt prizonier aici și nu știu dacă voi scăpa vreodată. Am avut vecin de pat un român din Sibiu, plutonier de artilerie, Radu Ion, în vârstă de 41 de ani și cu care m-am împrietenit. Era vrednic, săritor și m-a învățat limba română. Avea scorbut, și mult timp a tot căutat să scape de munca mai grea. Uneori mai și reușea, și m-a învățat și pe mine cum să fac ca să scap. De la o vreme însă nu prea s-a mai putut. Ajunsese la 43 de kilograme și rușii au găsit cum să-l termine. Pe un ger la -27°C l-au scos afară să spargă o copcă pe râu, chipurile ca să prindă pește. N-a mai apucat: l-au găsit jos pe gheață cu capul în apă. Nimeni nu poate înțelege ce înseamnă să-ți pierzi singurul sprijin. Nu-l voi uita cât voi trăi. Dar nu cred că mult: de atunci m-a lovit ulcerul și am ajuns să mi se vadă coastele. Așa că aștept să primesc și eu un ordin care să mă pună jos ca pe el. Dar mă bucur, pentru că azi noapte l-am avut în vis și Radu m-a chemat.»

Rea de muscă

Prin anii 1940, pe vremea ocupației naziste, în satul Gjirokastër din sudul Albaniei era o femeie faimoasă în toată țara, Manushaqe. Faimoasă de frumoasă și trupeșă ce era, însă și de mofturoasă la bărbați. Să tot fi avut abia vreo paisprezece ani, și porniseră deja flăcăii din preajmă să-i dea roată, dar ea întorcea spatele fiecăruia, poate și de la poveștile pe care le citise, cu fete de împărat la nasul cărora nici un prinț nu ajungea. Trăia într-o familie mare și necăjită. În ogradă se învârteau trei găini, două capre și un porc, alături de o grădină de zarzavat. Mizeria mare. Iar vara cădea o arșiță care pârjolea tot, și cu ea ieșeau la viață toate gângăniile. Ziua roiau muștele, noaptea țânțarii. Dacă de ei se putea feri dormind sub o pânză, în schimb ziua, de muște, la treburile casei, nu se putea feri nicicum. Cu timpul, groaza muștelor – când năvăleau valuri-valuri în bucătărie, în camere, peste tot – ajunse să o înnebunească. De la căldură și mizerie. Lupta cu ele cât putea, izbea în sus, în jos, la dreapta, la stânga, dar când obosea fiind dovedită de ele, sfârșea smulgându-și hainele de pe ea și luând-o la goană pe ulițe în pielea goală. Iar cum dădea de un bărbat care s-o apere, se repezea urlând în brațele lui, așa că acesta, uluit dar mulțumit, se bucura de ea. Și i s-a zis rea de muscă. Ajunsă la 96 de ani, continuă la fel și astăzi.

Râde dracu’ de porumbii negri

Iată o legendă medievală târzie răspândită ici și colo în diferite locuri de pe întinderea bazinului carpato-dunărean. În unele așezări se împământenise vrăjitoria și apăruseră povești cu vampiri. Oamenii, pe lângă frica lui Dumnezeu, căpătaseră și frică mare de draci, cărora le dăduseră porecle năstrușnice – necuratul, aghiuță, împielițatul, încornoratul – încercând astfel să domolească tocmai frica. Până într-acolo încât atunci când se afla că cineva din obște se ocupa cu farmecele, năvăleau cu mic cu mare și-i făceau iute felul, de obicei în foc. În același timp, lumea se obișnuise să născocească cele mai felurite mijloace pentru a-i împiedica pe draci să pătrundă în așezările lor. Pe modelul sperietorilor de păsări, născociră sperietori de draci. Dat fiind că nu trecuse mult de când porumbul apucase să fie cunoscut, țăranii nu deprinseseră încă tainele culturii acestei cereale, de aceea cantități mari de știuleți se stricau, putrezeau. Pe scurt, în loc să-i arunce, se gândiră ei să încropească asemenea sperietori. Așa că înconjurară așezările lor cu niște șandramale făcute din acești știuleți care, lăsați de izbeliște, între timp se și înnegreau. Fapt e că mărturii concordante au arătat că mai multe asemenea ființe nefaste au fost văzute hohotind și tăvălindu-se pe jos de râs la vederea acestor drăcovenii ridicole.

S-a dus pe apa Sâmbetei

În satul Sâmbăta din Bihor, cu peste 500 de ani în urmă existau două biserici: una ortodoxă și una greco-catolică. Satul număra cam 2/3 ortodocși și 1/3 greco-catolici. Între ei nu prea era chiar mereu pace și prietenie. Se putea ca uneori să iasă vrajbe dintr-o parte sau din cealaltă, din nimic sau din vechi ranchiuni. Așa s-a întâmplat în 1814, la vremea Adventului greco-catolic, când vlădica de Oradea dărui parohiei un minunat potir din aur, pe care părintele Cherecheș îl așeză imediat cu grijă și cinste mare pe Sfânta Masă. Nici una nici două, vestea se răspândi la ortodocși. Mai în glumă, mai în serios, într-o seară înainte de Ajunul Crăciunului, Flaviu, un băietan al preotului ortodox Pagocea, se cățără cu greu până la o ferestruică prost închisă a bisericii, căzu înăuntru, băgă potirul în cămașă, propti un scaun la zid, se cățără înapoi, căzu în iarbă și o rupse la fugă. Numai că Mólnar, paznicul din chioșc, moțăia dar nu dormea și auzise icnetul băiatului la cădere. Și unde se porni pe urmele lui zbierând „Hoțul ! Prindeți hoțul !” de ridică tot satul după el. Flaviu fugi cât fugi, ieși din sat, o luă pe câmpie, dar mulțimea după el, așa că ajungând în satul vecin Copăceni se lăsă păgubaș și zvârli potirul în râul repede Vida. Degeaba îl prinseră și bătură zdravăn sătenii: de acum potirul se dusese pe apa Sâmbetei.

S-a dus pe copcă

Sunt însă și pățanii mult mai triste. Kyllikki era o fetiță zglobie de opt ani din orașul finlandez Jyväskylä. De mică, tatăl ei, Kullervo, îi sădise dragostea pentru animale și mai ales pentru peștii cei tăcuți. Lacul Ristiselkä era aproape. Când putea – vara, iarna – o lua cu el. Așa, o dată, de Pyhäinpäivä, la un început de noiembrie, plecară după pești. Frigul începuse de prin septembrie, dar de curând se înăsprise strașnic. Ajunși la marginea lacului, ar fi zis că acesta se pitise sub o placă de gheață, totuși nu într-atât de groasă încât să nu poată vedea peștii care se plimbau liniștiți sub ea. Fetița ceru tatălui să prindă o știucă pentru ca mama să pregătească acasă plachie pe cinste. Întâi Kullervo se împotrivi, dar cum să reziste copilei ? Se duse înapoi la sanie, luă un târnăcop și sculele de pescuit, se întoarse la Kyllikki și din câteva lovituri făcu o copcă pe măsură apoi aruncă în apă nada și dădu fetei să țină sfoara. Dar uitase plasa, și văzând o namilă de știucă care deja se foia la vedere, se repezi din nou la sanie și în vreme ce căuta înfierbântat printre troace, auzi un țipăt scurt. Când se uită în spate de unde venea țipătul îngheță ! Copila dispărea sub gheață trasă de știucă.

S-a spart în figuri

După nenumărate peregrinări prin Asia, celebrul negustor, explorator și scriitor Marco Polo s-a întors în cetatea lui Veneția cu un mare număr de daruri și obiecte de preț strânse în călătorii. Printre ele un splendid vas de cult oferit de împăratul Kublai Han, nepotul lui Gingis Han și fondator al dinastiei Yuan. Vasul, făcut din porțelan alb și ornat cu motive florale și animale albastre, avea o caracteristică unică: el era – să spunem – „asamblat”, oarecum ca mozaicurile și vitraliile. Contururile figurilor albastre delimitau fizic fiecare model – floare, pasăre sau friză, cu deosebirea (față de mozaicuri și vitralii) că liniile de unire erau atât de fine încât practic imperceptibile. Drept omagiu, marele explorator hotărî să dăruiască vasul Dogelui Pietro Gradenigo. Polo se prezentă la palat cu patru servitori uzi de sudoare purtând vasul cu grijă infinită pe o mică targă din lemn. Când să se apropie însă de tron, doi uriași mastiffi de-a dreapta și de-a stânga Dogelui porniră brusc să latre tare și gros. Speriat, unul dintre servitori scăpă mânerul tărgii din mână. Vasul căzu pe pavajul de marmură și se sparse pe dată în figurile din care era compus. Nu se cunoaște soarta servitorului, ci doar faptul că toate figurile, până și cele mai mici, au fost recuperate și folosite ca pietre ornamentale de către bijutierii venețieni.

[…]

[3 decembrie 2025]

L’article Poveștile vorbelor (4/5) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

Se zice că au fost odată ca niciodată, chiar cu adevărat, Făt-Frumos, mândru fecior de împărat, și o fragedă fecioară de împărat, ce s-au cunoscut și plăcut încă de pe când erau copii. Familiile lor erau oarecum legate. Tatăl fetei, Împăratul Verde cel Bun, după ce fusese înfrânt de Țar la răsărit, răpise Țarìna cea mândră, dârză și aprigă, ca apoi să o ia de soție. Tot cam pe atunci, Împăratul Alb cel Învățat și Sfios, tatăl băiatului, se însurase cu o fată de vrednici învățați. Palatele celor doi împărați fuseseră trecute prin foc și sabie de către hoardele căpcăunilor, că ajunseseră ei și popoarele lor la sapă de lemn. Dar cum sângele apă nu se face, nici noblețea nu pică în noroi. Așa și cei doi împărați: își purtau vrednic nevoile.

Tot scurgându-se anii și jucându-se ei așa drăgălaș, ajunseră copiii să se îndrăgească de-a binelea, cu foc mare, după cum se întâlnește mai ales la tinerețe. Într-o bună zi cerură așadar voie la părinți, așa cum se cuvine, ca să se bucure un timp împreună în sânul naturii. Aceștia primiră bucuroși. Țarìna însă mai mult de voie de nevoie, punând să fie lăsați în grija doicii băiatului – o bunicuță cu ochi ager, blândă și chibzuită. Astfel cei doi fură arși de vâlvătaia curată a iubirii, petrecând în munți o vară ca nici o alta. Nurii prințesei îl înflăcăraseră pe prinț, care o încântase cu toate câte îi fuseseră dăruite lui de Dumnezeu. La întoarcerea fiecăruia în ce mai rămăsese din cetatea sa, tinerii își jurară dragoste statornică și veșnică. Sub privirea scrutătoare a Țarìnei, prințesa și câteva dintre prietenele ei luaseră obiceiul ca diminețile să meargă la pădure pentru ca să se scalde în râu. Hotărât, prințul bătea călare drumul lung de la cetatea sa până în codru, unde se găsea în taină cu aleasa lui sub legământ de moarte către însoțitoarele prințesei să țină ascunse întâlnirile lor. Așa se bucurară ei zi după zi, mână în mână, braț după mijloc, colindând agale cărările pădurii, netulburați, șezând ici și colo, tot drăgălindu-se ca doi îngerei ce erau.

Într-o bună zi, ca de obicei, și numai ce iată flăcăul se pofti din nou la locul binecunoscut. Priponi calul și coborî la râu. Dar acolo nimeni. Urcă înapoi pe mal, căută prin desișuri, scrută copacii de sus până jos, strigă numele fetei, întrebă păsările, căută în lungul râului și-n latul poienii – nimic. Nici urmă de iubită, nici de vreo însoțitoare. Căzu el atunci greu la pământ, iar peste el căzu greu întreg cerul de plumb. Fără îndoială că se înșelase. Fusese înșelat în dragostea lui. De fapt fata nu-l iubea. Doar se jucase cu el. Nu durase decât o vară. Iar lui acum nu-i rămânea decât să-și mestece fierea între dinți. Cătrănit de moarte, se aruncă pe cal și goni orb îndărăt. Gânduri care de care mai negre i se izbeau în cap ca grohotișul plecat la vale. Odată ajuns, numai ce fugi în vârful turnului rămas în picioare și se făcu către margine. Turnul era bun, înalt, destul de înalt. Dar se opri: o vreme, privind în jos spre pământ. Și stătu așa nu se știe cât. În jur totul nu avea nici formă, nici culoare, nici sunet. Apoi se dădu încetișor înapoi. Îngerii pesemne îl ținuseră strâns la buza turnului iar în cele din urmă îl feriseră în spate.

Ziua aceea despărți căile îndrăgostiților. Și veniră alte vremuri.

Niște ani mai târziu, fiica Țarìnei luă la iuțeală de bărbat, mai degrabă la întâmplare, pe primul străin apărut în cale, apoi zămisli singura ei odraslă, care mai târziu îi dărui nepoți, după care îl lăsă pe acesta pentru un alt suflet străin care-i dădea târcoale de mult.

După un timp, prințul se alină însă, găsindu-și pereche pe măsură: o codană oacheșă și zvăpăiată. Și se zbenguiră ei câțiva ani, doar că pe ascuns, și odată ce fetișcana îl lăsă, fugind tot cu un om străin, de suferi el amar, iarăși singur. Atâta numai că nu mult, căci la o horă, deodată i se arătă o mândră ca-n povești – hazlie, iute, isteață, grijulie, fercheșă, vioaie, bună, de care se aprinse numaidecât. Norocul lui, fata asemenea: pe dată fu cucerită de flăcău. Așadar se iubiră ei tare, dar din nefericire prea puțin, căci el fu nevoit să se facă numaidecât nevăzut de teama căpcăunilor care încă mai mișunau după prăzi alese. Cu multă suferință, se regăsiră ei în ascunzătoarea lui, unde se legară în fața altarului, săraci dar fericiți. Traiul nu era ușor pe alte meleaguri, doar că spaima de căpcăuni, legământul lor de iubire și darurile cu care fuseseră binecuvântați îi făcură să-și dureze cămin statornic în acel loc. La sorocul dat fură copleșiți cu o minunăție de prunc pe care-l crescură în liniște, cu grijă mare și dragoste fără de margini. Și petrecură ei așa vreme îndelungată, până când femeia căzu greu la pat, lovită năprasnic de o boală fără leac. Iar după ce înfruntă ea cu dârzenie mare această pacoste cumplită între toate, își dădu sufletul în pace, plânsă de întreaga cetate. Astfel coborî din nou bezna în viața bărbatului, dar și a feciorului, care de acum ajunsese în toată firea. Rămas încă o dată singur după o viață sub har, prințului nu-i rămăsese altceva decât să-și mestece îndelung amarul între măsele, precum altădată.

Taina acelei zile în iad când totul fusese curmat abrupt între fecioară și fecior de fiecare trebuise să-și ia calea sa, avea să se dezlege aproape printr-o întâmplare mult mai târziu, după ce Împăratul Verde cel Bun, apoi Țarìna cea mândră, apoi Împăratul Alb cel Învățat și Sfios și în cele din urmă Regina sa cea vrednic devotată se sfârșiseră. Abia atunci află prințul adevărul, anume că în acea zi rămasă de pomină, de fapt chiar însăși Țarìna fusese cea care își încuiase fiica în casă sub pedeapsă grea, oprind-o ca nici măcar să-l mai vadă la chip pe flăcău, iar cu asta îi încuiase și restul vieții. Omului aproape că-i căzu cerul în cap ca pe vremuri în pădure, la râu, când n-o aflase. Să se mândrească el oare că prima lui iubire de fapt nu-l înșelase ? Descoperirea și mirarea se dovedeau mult prea puternice ca să mai înțeleagă ceva din cele care i se întâmplau.

Și potim că într-o zi, din nimic, prințul acesta se pomeni că iubirea lui cea mare, crezută odată pierdută pe vecie, trimise sol spre a-l pofti dintr-o dată la casa ei. Așadar se duse cu pas ușor, dar o găsi ostenită rău de viață și sătulă de întristare. Atunci află el că soții fuseseră de fapt două năluci în viața prințesei, iar ea o nălucă printre ei. Atunci se înfioră el văzând cu ochii și auzind cu urechile unde o adusese drumul său lung și fără țintă prin pustie. Atunci îi arătă ea pe șleau că din acea stearpă ne-zi îl ținuse la inimă neîncetat, că îl dorise neîntrerupt încă de la început, cu dragoste mare, și că neștiută, de departe, îl însoțise dintotdeauna cu gândul nevăzut în toate iubirile lui, în toate suferințele lui, în toate faptele lui și în toată viața lui. Atunci își auzi el iubita șoptindu-i la ureche acestea

“Que faites vous là petite fille

Avec ces fleurs fraîchement coupées ?

Que faites vous là jeune fille

Avec ces fleurs ces fleurs séchées ?

Que faites vous là jolie femme

Avec ces fleurs qui se fanent ?

Que faites vous là vieille femme

Avec ces feuilles qui meurent ?

J’attends le vainqueur.”

Așa că la rândul lui prințul îi șopti iute înapoi “It’s a love adventure”, apoi se lumină văzând că în pofida ostenelii și a mâhnirii, flacăra fecioarei, de acum regină, nici gând să se stingă, izbucnind acum ca altădată. Murindu-i de acum mândra, din adâncul jalei lui, față de-așa minune, omul căscă larg ochii și pe cer i se arătă, precum Cezarului, semnul învingătorului. Ca urmare, se hotărî el ca de aici încolo să o alinte numind-o fie GRĂDINA fie REGINA.

[12 februarie 2026]

L’article Basmul cel minunat est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

[…]

E într-o ureche

La intrare în satul Brazi din comuna Râu de Mori, în Retezat, trăia un zugrav, Vincențiu Vanghele, zis Van Gehle³. Holtei, puțin alăturea cu drumul el dar iubit, căci altfel meșter harnic și mai ales foarte talentat. Când primea ceva la reparat, vopsit, spoit, odată nu se oprea la ce i se ceruse, ci înfrumuseța zugrăveala cum potrivea el mai bine pe moment. Ba un perete verde cu ape, ba unul roșu ca focul, ba ferestre negre ca noaptea, ba… de toate. Oamenii îi treceau chefurile pentru că așa făcând, trăgeau și un mic folos din asta, căci locul ajunsese vestit până la Hunedoara, iar lumea venea să se minuneze de motive și culori. Era însă în sat și o creatură bătrână jumătate sălbatică lovită de vitiligo, de care lumea se ferea ca de strigoi, și într-o seară când asta nu era acasă, zugravul, vrând să facă frumos, veni nepoftit cu o căldare de ulei auriu și numai în câteva clipe pictă ușa de la intrare, iar când să termine, în spate baba, care urlă ca o fiară și sări pe el. Vincențiu luptă, scăpă și fugi acasă rupt de spaimă. Pentru întâia dată pățea că în loc să fie salutat, fusese certat. Așa tare se cătrăni Van Gehle că nu mai ieși din casă o lună, iar când ieși avea un bandaj la cap, că înebunise, și cu briciul își tăiase o ureche. Iar oamenii clătinau din cap: „Bietul, e într-o ureche…”.

Face din rahat bici

În Ṣaydā (Sidon) trăia și muncea Bilal Hamid, de fel cofetar. Era el și foarte iscusit la dulciuri și rahaturi dar și mare glumeț. Bilal avea pe Jamilah, șase ani, pe care de poznașă o știau toți vecinii. Când o babă lăsa sacul jos să-și tragă sufletul, vărsa miere în el, arunca pe jos pumni de zahăr care scârțăia sub tălpi sau se lungea în iarbă făcându-se că nu suflă, de sărea lumea pe ea, și fugea râzând. Dar toți o iubeau. Nu chiar toți. Odată prinse un bondar și-l slobozi sub fusta unei babe. Asta sări ca arsă, țipă și începu să se zbată, iar Jamila fugi cât putu. Pe dată baba se făcu în prăvălia lui Bilal: „Chiar nu poți să domolești pramatia?” „Ce să fac cucoană ? Așa e, poznașă. Toți o îndrăgesc. Ce să fac ? S-o bat ?!” „Dacă nu poți altfel…” Femeia ieși bombănind. Când Jamilah se întoase, taică-su îi făcu cu ochiul și-i zise: „Nebuno, să vezi ce-ți fac.” Și luă zahăr, miere, dulceață, nuga, sirop, și așa le învârti că scoase din ele un snop mare de fire lungi, subțiri și colorate, le prinse pe un băț, chemă fata, o trase afară, se puse pe o buturugă, o întinse de-a latul pe genunchi și începu să-i tragă peste coapse: „Na, să-ți fie de învățătură! Na, și na!” Copila țipa ca de moarte pînă când nu mai putură și pufniră în râs amândoi. Și așa se duse buhul că Bilal face din rahat bici.

Freacă menta

Se zice că un prinț tot aștepta să găsească fată pe măsura năzuințelor lui: frumoasă și cuminte. Și la palatul tatălui său, ajuns el pe la vreo 20 de ani, începuse să lâncezească așteptând pasărea rară. Servitorii și prietenii îl îmboldeau să mai iasă în lume, să vadă alți oameni, alte fete decât bucătăresele și cameristele, însă el era din ce în ce mai atins de boala neputinței. Își trecea zilele în grădinile întinse ale palatului, plimbându-se, zăcând, scăldându-se, ațipind, și iar învârtindu-se. Odată trecu pe lângă o grădinăreasă bătrână care aranja florile și auzi din spate: „Mentă.” Se întoarse: „Ai zis ceva?” „Da: mentă.” repetă bătrâna. „Cum adică?” „Îți trebuie mentă.” Și se plecă înspre un tufiș, rupse niște rămurele și le întinse prințului. „Ia aici, așează-te în fiecare seară sub teiul ăsta, ia o ramură, ia câte o frunză și freac-o între degete până le înverzești și macini și frunza. Apoi ia alta și fă la fel.” „Dar de ce?!” se miră prințul tare. „Ai să vezi. Cauți fată? Fă așa și ai să vezi.” Și bătrâna se pierdu printre tufișuri. O vreme prințul rămase fără glas, dar își veni încet în fire și o luă agale către palat. Seara ieși, se puse sub tei, rupse o frunză de mentă și începu s-o frece. Și o frecă el așa până adormi. Și deși ajuns la bătrânețe, freacă și azi tot așteptând să găsească o fată.

I-a dus cu preșu’

Lui Ferenc Gabor i se zicea Păcală. Un voinic viclean care nu știa decât păcăleli. Odată bătu la ușa grofului cu un vraf de preșuri pe umăr. Groful: „Ce vrei mă?” „Săru-mâna boierule, sunt Ferenc. Uite, am să vând niște covorașe minunate.” Groful se încruntă. Drăguțe, e drept. „Da’ ce-au de-s minunate?!” „Păi sunt fermecate. Uite, te pui pe ăsta, zici «Hanț» și te duce drept la o comoară”. Groful se luminează. „Cât vrei pe el?” „Doar o mie. La cât aduce e nimic.” „Bine. Ia o sută și să-l văd la treabă.” „Gata boierule! Suie aici.” Trage Păcală preșul și-l aruncă pe jos. „Stai, să chem groafa: Eufrozinooo!”. Păcală: „Așa. Să ia și o lopețică.” Vine femeia, se pun ei turcește pe preș, dau iute comanda și… nimic! Ferenc de colo: „Păi nu așa. Eu vă trag și el vă conduce.” Groful „Hmm…”. Leagă băiatul preșul cu o sfoară și se apucă să tragă, și trage, și trage, iese din curte pe drum, și trage, și-n timpul ăsta groful «Hanț», și iar «Hanț», și cotește Ferenc la stânga, la dreapta, înapoi, înainte, intră într-un crâng, ia o cărare, ia alta, dă ocol și se oprește la un copac. „Na. Uite aici. Ia și sapă.” Și se pune groful și sapă îndârjit, și femeia lângă el „Hai, mai tare!”, și au săpat până a căzut pomul, iar Păcală era deja departe, rămas cu suta, că-i dusese cu preșul la nicăieri.

I-a luat maul

În 1978 regizorul american Michael Cimino a realizat „The Deer Hunter”, unul dintre cele mai groaznice filme în general și de război în special. Michael (Robert de Niro), Steven (John Savage) și Nick (Christopher Walknen), trei soldați americani de origine ucraineană trimiși în Việt Nam cad prizonieri forțelor insurgente Việt Cộng unde petrec opt luni în condiții de iad. Cea mai înfiorătoare este însă tortura zisă ruleta rusească⁴, care pe Steven și Nick îi face să-și piardă mințile. Ședințele de chin psihologic sunt conduse de un comandant sinistru care nu face altceva decât să zbiară mau, comandă la care prizonierul trebuie să apese pe trăgaciul revolverului. În caz că acesta nu execută ordinul, comandantul îl împușcă în cap. Ceilalți insurgenți Việt Cộng pariază dacă prizonierul se va împușca sau nu. Michael, singurul dintre cei trei rămas lucid, plănuiește și în fine reușește să evadeze prin diversiune împreună cu cei doi camarazi, țintind pe comandant, pe care îl împușcă în frunte și astfel îi ia maul.

I-a picat fisa

În Afganistan, până și-n ziua de azi mai există cabine cu telefoane publice care funcționează cu monezi, zise și fise. Iată o întâmplare fericită. După multe căutări, părinții lui Behnam găsiseră fată care să i se potrivească flăcăului, și iată că puseră la cale o primă întâlnire între cei doi tineri. Pregătiri atente și înfrigurate în cele două familii. Trei fete o aranjau pe Jahanara, aleasa – una la chip și păr, alta la trup și a treia la picioare, de parcă urma vreo nuntă. În casa lui Behnam era – ce-i drept – mai puțină foială, dar totuși din bani puși deoparte părinții cumpăraseră băiatului karakul, șapan, tunban și sandale, toate noi. Când veni rândul de pețit, Behnam se pocni cu palma pe frunte: prins cu treaba, uitase că era ora la care ar fi trebuit să fie la prăvălie, unde lucra o dată pe săptămână. Palid, cum în casă n-aveau telefon, lăsă totul baltă, o zbughi afară și fugi până la prima cabină publică. Încordat, căută după monezi, găsi una în sfârșit, vru s-o vâre iute în aparat dar de emoție nu reuși. Fisa căzu pe jos. Când se aplecă să o culeagă, dezastru! Să nu creadă: labele picioarelor nespălate iar unghiile mari și negre. Așa putu să uite de lucru, să se repeadă înapoi în casă, să-și aranjeze ca lumea, în grabă, labele picioarelor, și astfel să se prezinte cum se cuvine în fața fetei.

I-a sărit muștarul

Potrivit unei păreri generale greșite, agrobiologia ar fi o îndeletnicire (de fapt o apucătură) nouă. Nu! Yevpraksiya Irakliyvici Tarchonova era om de știință autodidact încă în timpul regimului țarist de tristă amintire. În ferma sa din Zheleznogorsk-Ilimsky ea amenajase o seră unde practica încrucișarea și butășitul legumelor, zarzavaturilor și mirodeniilor cu metode proprii. Regim hidrologic sever, însorire controlată, alimentare cu produse animale, ambianță muzicală, deparazitare cu fenol, etc. Recoltele mici astfel obținute le valorifica în regiune, putându-se observa că produsele consumate foloseau indirect și la vindecarea unor afecțiuni. Munca sub concentrare constantă în seră și aerul greu îi aduseseră însă cu timpul Yevpraksiyei Irakliyvici o iritabilitate clară. Așa se făcu că într-o seară, vrând să iuțească creșterea unei plante de muștar, practică în pământul din ghiveci o infiltrație cu iod, apoi se duse la culcare. Dimineață găsi planta umflată și roșie. „Что еще это?”⁵ tună femeia neagră de furie bătând cu pumnul în rastel de săltară toate ghivecele. Dar cel mai sus din pământ sări chiar muștarul, care căzu veșted pe poliță.

Îi caută în coarne

De când sugea la țâță, părinți și bunicii nu încetară să-l corcolească pe Alexandru. Fără osebire față de ce făcea sau nu făcea, bune sau (mai mult) rele, nu-l scoteau din diminutive de alintare, Sandu, Sănducu, Dudu, Sandy, Andu, Anduleț, Dudușor, Alecu, Alex, Lexi, Alexică, că se încurcau între ei când era vorba și de alții cu același nume. Lucru sigur, în familia Țapnic, copilul era iubit. Puțin zis: foarte iubit, deosebit de iubit, extraordinar de iubit. Adorat. Adulat. Idolatrizat. Atâta firitiseală, atâta muți-muți atâția ani, făcură din el un mic drăcușor nesimțit și obraznic care credea – un pic pe drept – că nimeni nu-l oprește de la nimic. Așa că ajuns la școală, se dădu în stambă din primele zile, cu fetițele, cu ceilalți băieței, de ajunse numaidecât să-l urască cu toții și să se ferească de el. Asta îl făcu să se întoarcă deja către învățătoare, o bănățeană voluminoasă și bună. Aș! Ducu Țapnic îi smulse poșeta în curte, fugi și o goli în closet. Directorul chemă părinții, care se întrecură să-l apere în fața doamnei, de omul își ieși din sărite, ceea ce făcu întâlnirea inutilă. Ieșind din cancelarie, directorul îi strecură colegei la ureche „Dacă și pe mai departe o să-i caute în coarne tot așa, va fi vai și amar, și de el și de ei.”

Îi lipsește o doagă

Până să intre la meșterul turc, Pencu Damian fu calfă la Stere Dulmău, zis Dulap. Nu degeaba. Băiatul era rău neîndemânatic și cu capul în nori, taică-su ținea neapărat să facă o meserie „cinstită”, iar Dulap era știut ca om aspru cu ucenicii. A făcut bine tatăl, căci roadele au apărut după un timp. O vreme ăsta al lui Pencu nu făcu altceva decât ba să-și strivească degetele cu ciocanul, ba să încurce esențele, ba să se taie cu fierăstrăul, ba să frângă șipci puse la uscat, și alte belele chiar mai grele, dar tot împuns de meșter și de taică-su începu el să se dea încet pe brazdă, până când Stere își zise că a venit vremea să vadă ce învățase băiatul. Așa că l-a dus în magazie, i-a zis să se apuce să facă o putinică și l-a lăsat să-și aleagă șipci cât mai mici. Și-a adus el deci un braț de șipci și s-a pus pe treabă. O lună s-a căznit singur la putinică în colțul atelierului până când a venit vesel acasă zicând „Tată, să vii să vezi ce am făcut.” Venind tatăl a doua zi, s-a arătat Damian cu putinica în brațe mândru nevoie mare. Tatăl s-a minunat, a umplut un vas cu apă și l-a vărsat în putină. Iar apa a prins să se scurgă spre fund, că lipsea o șipcă, de au rămas înmărmuriți și el, și copilul, și meșterul, care zise către tată „Ce să mai vorbim nea Pencule? Flăcăului tău îi lipsește o doagă.”

Îmi dai apă la moară

În Fáskrúðsfjörður, familia Guðjónsson avea o moară și avea și o fată, Þórhildur, șaisprezece ani, luminoasă ca soarele. Ea iubea în taină un flăcău mândru de optsprezece ani din sat, numit Þorbjörn, fiul lui Þorsteinsson. Familiile oarecum prietene. Ce nimeni nu știa era că și acesta tânjea după ea, dar nici unul nu îndrăznea către celălalt. Nu amăgești însă două găini bătrâne! Aðalbjörg Guðjónsson, mama fetei, și Hólmfríður Þorsteinsson, cea a băiatului, pricepuseră deja care e treaba, așa că se strănseră cu toții, părinți și copii, ca să aranjeze lucrurile. Ca să arate că îngăduiau apropierea lor, Aðalbjörg și Hólmfríður îi îndemnară la mai multă îndrăznire. Dar Þórhildur că nu, Þorbjörn la fel, amândoi copii se înroșiseră căutând în podea rușinați. Spuse atunci, sever dar blând, Þorgrímur Þorsteinsson fiului său: „Sjáðu, þetta er það sem mamma þín og ég gerðum, við vorum saman í tvö ár, og þau voru sóuð ár. Og við hefðum byrjað á myllunni fyrr”.⁶ Un timp se lăsă liniște, apoi, cu ochii în jos, băiatul mormăi: „Jæja, ég hélt áfram að elta hann um allt, skildi eftir merki, ég hélt að hann gæti séð.”⁷ Atunci tatăl deschise larg brațele: „Hvað ertu að gera?! Ertu að vökva mylluna mína!”⁸

Îmi ia boii de la bicicletă

Aici e vorba de unul din Sângeorz – Aristide Pricop – pe care la sfârșit de secolul XIX îl știau toți nu doar ca poștaș ci mai ales cât era de leneș și că-și luase bicicletă. Omul pusese bani deoparte și-și luase „țiclu”. Prima din târg. „Să mă ajute la servici”. Dar nu prea știa s-o călărească. Până atunci mergea pe jos sau, la drum mai lung, se punea într-un cărucior și înhăma doi boi mici. Acum s-a gândit să-i înhame la bicicletă și să agațe căruciorul, că nu se mai căznea la urcuș. Și colinda el acum mândru tras de boi, cu picioarele în aer și cu căruțul după el. Iar când se apropia de o casă pe o potecă mai strâmtă, lăsa boii și pedala câțiva metri. Azi așa, mâine la fel, trecu timp și se înmulțiră bicicletele, și mai apărură și ceva trăsuri, că fu pus polițai în piață să fluiere circulația. Animalele știau drumul pe de rost, dar nu de polițai, iar Pricop moțăia pe țiclu, așa că odată boii tăiară calea unei trăsuri care frână tare să nu-i izbească. Polițaiul fluieră ca o sirenă de sperie toată piața. „Mă, tu știi să mergi?” „Știu, da’ ei doi nu.” „Păi ce-ți trebuie boi dacă ai țiclu?” „E mai ușor așa”. „Ușor? Las-că-ți arăt eu ușor.” Și din mulțime: „Așa-ți trebuie, Pricoape.” Dar el se întoarse către acolo: „Ce-o să-mi facă? O să-mi ia boii de la bicicletă? Să-i ia. Acum știu să merg pe ea.”

L-a prins cu mâța-n sac

La curtea hanului Tälgat era un vraci temut, Änwär. Se zicea că venea din Mozambic. Pe unde-l zăreai, avea mereu pe umăr o pisică roșie, așa că toți de la curte ajunseseră să creadă că până și ea era oarecum fermecată, căci nu era odată când vraciul să fie chemat pe lângă un bolnav pe moarte, sau la o femeie lăuză care se zvârcolea în dureri de nimeni nu știa ce are, iar acel Änwär îi lecuia, să nu plece alintând pisica zicând că de fapt ea avea puterea. Se dusese vestea asta în tot Tatarstanul, de oamenii luaseră obiceiul să dea pisicilor ca jertfe popândăi, doar-doar ar prinde puteri. Printre ei era un băiat, Almaz. Taică-su suferea rău de oftică. Câte încercase degeaba baba Gölşat din vale… Atunci băiatul se hotărî, luă un sac, se aruncă pe cal și goni la curtea lui Tälgat unde ajunse pe seară. Căută pe furiș locul unde viețuia Änwär și-l găsi ațipit. Mai stătu el așa un ceas și când văzu că doarme, se apropie tiptil și aruncă sacul cu gura peste pisică, care însă se arcui înăuntru scoțând un șuierat sinistru care trezi vraciul. Acesta prinse pe Almaz de gât cu o mână, trase pisica din sac cu cealaltă și se înfățișă înaintea hanului. „Luminate, l-am prins cu mâța-n sac. Poruncește ce să fac.” Tälgat aruncă o privire cruntă la sac și zise: „Fă-i felul.” Iar acesta se supuse.

L-a pus cu botul pe labe

Această frumoasă vorbă nu are originea în Munții Vrancei cum s-a crezut mult timp, ci în Africa. Regele zulu Okuhle stăpânea peste ținutul Gqokli. Printre neveste avea pe una, cea mai frumoasă, Mbali. Într-o zi era cald rău, așa că se duse ea la un lac să se scalde împreună cu alte neveste. Și se bălăceau ele, și râdeau, se zbenguiau, se stropeau, dar nu văzuseră mai departe două nări mari și doi ochi mari care stăteau țeapăn pe luciul apei. Și numai se ridică deodată din râu un hipopotam cât o movilă, de o luară toate la goană țipând să iasă din lac. Matahala de loc înceată. Cât de mare era, se luă după ele cu botul larg deschis ca o peșteră. Se făcu chiar atunci din tufișuri sangoma⁹ Nkazimulo. Când femeile tocmai ieșeau din apă iar animalul se apropiase de ele la nici douăzeci de pași, din patru sărituri vraciul se înfipse în nisip între Mbali și namilă. Care pe loc stătu, cu muget și cu valuri mari. Câteva dintre neveste se opriră și văzură pe om cum ridică încet mâinile și face un cerc în aer bolborosind „Manje uzolile bese uhlala phansi kancane ubambe umlomo wakho ezinyaweni zakho, uyaqonda?”¹⁰ Nu-i vedeau ochii dar ghiceau. Iar hipopotamul, după ce urmări mișcarea mâinilor cu ochi mirați, frânse picioarele și se lăsă încet pe jos cu capul pe labe, mârâind supus.

L-a scos din pepeni

Familia lui Bashkim Sadik ținea cea mai bogată grădină din Shkalinur, lângă Durrës. Avea de toate: măslini, cartofi, dovleci, lămâi, pepeni, vinete, ceapă, praz, ardei… El cu Yllka și cu copiii îngrijeau de ea ca de ochii din cap tot anul. În timpul războiului civil spaniol, țara încercă să lupte împotriva anexării de către Italia fascistă. Regele dădu deci concentrare generală și grăbi trimiși călare în orașe și sate să adune bărbații în putere de a ține o armă în mână. Așa ajunseră ei pân-la Shkalinur și tropăiau semeț pe ulițe cu surle și tobe urlând „Mbreti i madh u bën thirrje të gjithë qytetarëve meshkuj mbi moshën tetëmbëdhjetë vjeç që nuk kanë vërtetuar se vuajnë nga verdhëza, sifilizi ose podagra, të bashkohen me ushtrinë për të mbrojtur vendin nga armiqtë.”¹¹Ca în fiecare zi, Bashkim – care deși tânăr și zdravăn era orice dar nu războinic prin natură – trebăluia prin grădină, iar când trupa trecu chiar prin fața casei lui și auzi strigătele și tobele, se ascunse printre pepeni și se acoperi cât putu cu frunze. Doar că unul dintre soldați văzând că mișcă ceva în grădină, descălecă, și căutând cu sulița prin frunze, dădu de Bashkim. Și așa îl scoase din pepeni. Și așa ajunse el la armată, unde, cu mânie mare, se aruncă în prima linie și luă pe loc un glonț în piept.

[…]

[3 decembrie 2025]

L’article Poveștile vorbelor (3/5) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

[…]

Bag mâna-n foc (1)

Când era el foarte-foarte mic, Mirel Scorbotă, zis mai târziu Bube, descoperise o ciudățenie, ba s-ar putea spune chiar o minune. Întâi descoperise el bricheta maică-sii, că maică-sa fuma. Apoi, uitându-se și la mamă și la brichetă, descoperi cum se folosește. Uneori căuta o sârmă sau un bețișor, le băga în gură ca să le dea foc la capăt, dar vezi bine ele nu ardeau, cum era când băga câte un pai. Și așa înțelese Mirel într-un târziu că focul e foarte cald. După care lăsă bețele, sârmele și paiele și rămase pe brichetă. Se minuna de lumina ei, însă mai ales de căldură. Totuși nu făcea legătura. De ce trebuia ca lumina să fie caldă și căldura luminoasă? Nu putea fi și rece? Cu încetul prinse să se joace cu degetele prin foc. La început îi fu greu, dar mai încolo se obișnui. Ținea degetele în flacără clipe întregi. Transpira el, dar strângea dinții. La școală, în recreații, devenise atracția colegilor. În schimb pe degete era plin de arsuri. Și tot așa, când să intre la armată, a ajuns încetișor la mâini. Unde pui că până și în tot regimentul se duse vestea, și încă mai ceva ca la școală.

Bag mâna-n foc (2)

Într-o noapte moțăia el atent de strajă la drapel. În zori, maiorul dădu adunarea companiei. „Azi noapte, la drapel a dispărut stema țării de pe masă! Cine a stat gardă?” Mirel ieși un pas înainte. „Ordonați!” „Ei, zi, cine a furat?” Nimeni dom’ maior.” „Cum așa?! A zburat stema?!” „Trăiți dom’ maior, nu știu”. Înfuriat, maiorul se propti o palmă în fața lui Mirel: „Re-pet. Ci-ne a fu-rat ste-ma, sol-dat?” „Trăiți dom’ maior, nu știu, nimeni, bag mîna-n foc.” Maiorul îi aruncă o căutătură cruntă. „A da ?… Ia să văd.” Soldatul, pe loc, calm, își suflecă mâneca stângă, cu mâna dreaptă ia din buzunarul pantalonilor o brichetă (și Mirel fuma), o pune sub mâna stângă, aprinde bricheta și întoarce încet capul către maior. Acesta rămăsese pironit, parcă văzuse moartea cu ochii. Începuse să miroasă a pârlit. După câteva clipe bune, Mirel stinse bricheta și se puse din nou drepți. Maiorul împietri. După ce-și reveni, dădu liber companiei. Trecură două zile până când femeia de servici găsi stema sub un dulap. Pisica maiorului trecuse pe acolo și se jucase cu ea…

Bani gheață

Câte născocesc oamenii! De pildă se credea că văduva lui Prisăcaru nu era chiar așa săracă cum se zicea după moartea omului. Vătaful, pe drept, era știut cu stare. Vorba aia: unde nu curge, pică. Prisăcaru era isteț: lua și de la boier și de la țărani. Ridicase o casă aproape cât a vlădicii, adunase dobitoace, avea grădină, livadă, dăduse copiii la școală în oraș. Trăia bine. Nici țăranii n-o duceau prea rău, dar fără asemănare cu Prisăcaru. Doar că într-o zi, pe ploaie, venind călare de la conac, îl fulgeră ceva în piept și se nărui pe coama calului, care-l aduse încet acasă, unde omul căzu în praf. Oamenii l-au plâns ceva, apoi s-a luat fiecare cu ale lui, dar se mirau din ce o să trăiască mai departe văduva și copiii. Azi așa, mâine așa, familia însă nu părea să ducă vreo lipsă, de se vesti că mortul avea bani ascunși. Și-ntr-o noapte, trei cu saci pe cap cu găuri năvăliră în casă, legară copiii și sub cuțit, cerură văduvei să dea banii. Ea scoase câteva hârtii de o sută, că atât avea. Hoții poc! cu o tigaie în creștet de femeia leșină. Așa că se puseră să caute prin toate odăile și ungherele. Degeaba: praful de pe tobă. După un ceas de scotocit și altă pocnitură în creștet, o tuliră cu mâna goală, neștiind că teancurile de bani ședeau pitite în răcitorul din beci, sub calupii de gheață.

Bate calu’ să priceapă iapa

Nea Leonte avea herghelie. Mică, dar totuși. Un armăsar, trei cai, două iepe și un mânz. Într-o zi îi pare lui că una dintre iepe e grea. Mai stă el așa puțin, urmărind-o zi de zi, și se dumirește: e limpede, iapa e borțoasă! Dar cum așa?! Că animalele sunt separate și nu le-a scăpat odată din ochi! Cu ce-o să se trezească? se frământă el zi și noapte dar neam să priceapă. După o vreme își amintește că luna trecută venise la el Moise Gurău că îi căzuse calul bolnav și n-avea ce să pună la căruță, ca să ducă la târg porumbul la vânzare. Și că dacă are un cal o zi-două, că strânsese cam două chintale și vroia să scape de ele. Și i-a dat Leonte iapa Cocuța, mai zdravănă. Atât. Iar de atunci calul lui Moise, care deja că era șantaliu, chiar și murise. Lui Leonte să-i cadă cerul în cap. Asta e! Vai și amar, cu ce-o să se trezească?! Se duce înfuriat la Moise care avea un biet grajd fără oprituri: „Mă, calul tău i-a făcut fapta iepei mele!” Speriat, Moise ridică umerii neputincios. Leonte bufnește, se întoarce, trântește ușa, se duce în casă, ia o ditai vergeau, intră la caii lui, se repede la armăsar și dă-i și bate-l. „Mă boule!”. Că nu era să-i tragă Cocuței, nu? Iar calul sărea în două picioare și necheza grozav, mai să-l muște. Și se potoli Leonte cu greu, dar Cocuța, la locul ei, deja pricepuse.

Bați apa-n piuă

În dulcele târg al Ieșilor stătea Ovi, un pici zis Țăndărică. De când se știa, avea o înclinare naturală spre muzica folclorică, romănească dar mai ales africană. În timp ce copiii băteau mingea pe maidan, jucau lapte-gros sau țară-țară-vrem-ostași, Ovi petrecea ore cu urechea lipită de aparatul de radio, căutând posturi cu muzică populară, iar când le găsea, asculta țeapăn, până când, furat de sunete, începea să se scălămbăie în toate direcțiile, dansând adică în ritm. Cu timpul se îndrăgosti de domeniul tobelor, ajungând să bată darabana pe mobile, geamuri, aragaz, ba și în aer. Într-o zi văzu pe mamă-sa pisând piper cu o bară într-un vas de alamă cu pereți groși. Din mișcări ieșeau sunete noi pentru el. Ovi fu vrăjit. Când mama goli piperul pisat, băiatul luă afară vasul cu bara și se puse să bată în el, pe dinăuntru, pe dinafară, pe margine, pe fund. Așa se îndrăgosti de „instrument”, că nu i-l mai luai din mână. Îl umplea ba cu nuci, ba cu morcovi, ba cu sare, ba cu nimic, ba până și cu apă, ca să studieze sunetele, de vecinii râseră de el „Băi Ovi, ce faci mă, bați apă-n piuă?” Și iac-așa mai trecură vreo zece ani, și la un concert în Parcul Tineretului din București, când erau anunțați membrii formației Roșu și Negru, în difuzoare se auzi „La percuție Ovidiu Lipan.”

Ca musca la arat

Vorba asta are doi eroi: boierul Costache de Alba și Cristea Muscă, arendaș la boier. De fapt trei, că mai era și nevasta ăstuia, Neluța, zisă Firica, zisă Muscă, de mică și negricoasă ce era, săraca. Și păroasă. Cristea, om harnic, luase în arendă patru pogoane de la boier și le lucra, ba singur, ba cu oameni tocmiți. Cartofi, porumb, sfeclă, varză, și altele. Iar femeia lui, pe lângă că era mică, trândavă și cam urâțică, îl mai și bătea la cap cât era ziua de mare cu „Du-te acolo, fă asta, n-ai muls vaca, unde-s lemnele, adu apă” de-l scotea din pepeni, până când omul își jură că dacă o mai ține așa, o învață el minte de n-o să uite. Ți-ai găsit! Numai ce ieșise într-o zi pe ogor cu doi oameni la arat, că se pomeni cu Musca țâșnind departe din casă, aleargând val-vârtej, sărind printre șanțuri și movile și strigând ca nebuna „Cristeoo… Cristeoo… unde-ai… pus dami… geana… cu borș?!” Omul opri plugul, înțepeni cu mâinile în șold, se întoarse negru cu ochii ieșiți din cap, iar când femeia ajunse gâfâind la el, o ridică în aer, o trânti la pământ… și aici povestirea se curmă. Iar cei doi, între ei: „Așa-i trebuie, dacă a ieșit ca musca la arat…”.

Ca șoarecele cu pisica

Povestea s-a întins peste granițe. Gotthold Schnulpf, zis Golf, un artist ambulant din Jena, devenise faimos la sfârșitul secolului al XIX-lea dând reprezentații cu trupa sa din oraș în oraș. Trupa, unică. După ani de migală, răbdare și pricepere, omul reușise să aleagă, să domesticească, să învețe și în fine să fasoneze în arta scrimei o întreagă echipă de… șoricei. Formarea era continuă, viața șoriceilor fiind scurtă. Golf ajunsese cu trupa lui la a opta generație. Armele erau reale, dar desigur cu bumbi la capetele lamelor. Lumea se bulucea la specatacole, asigurând un trai comod lui Golf și atleților. Ajunși însă la Gera, un lucru riscă să le curme succesul, ba chiar să distrugă afacerea. Trupa așezase ringul în Buntner-Platz, din păcate în bătaia infectului Wolfkniet Zerx, șef la impozite și stăpân al sinistrei pisici Krek. Abia se adunase lumea și pornise reprezentația, că Zerx slobozi bestia, care din patru salturi se aruncă pe ring cu un hârâit feroce. Ce însă nu se știa, e că Golf crescuse în paralel și un fel de linie de super-șoareci antrenați fără bumbi. De ne-unde, un astfel de Zorro sări ca un arc și se propti ferm în fața lui Krek, care hârâia înfiorător, cu bale la gură. Pentru a cruța pe cei mai sensibili, nu povestesc ce a urmat. Doar că după câteva clipe, bestia zăcea pe spate cu ghearele în sus iar super-Zorro trona falnic pe burta ei.

Când o zbura porcu’

Pasiunile omenești n-au margini, pot fi ciudate și fi cumplite. În Corabia (Olt) trăia Nicoliuc Dumbravă, un chirurg bătrân, holtei retras și posac. Pe vremuri văzuse un film care-l marcase tare: Frankenstein, unde un fel de savant nebun încearcă să plăsmuiască un om viu din părți de la morți. Atât de tare, încât se pusese să încerce și el combinații, atâta doar că nu pe oameni ci pe animalele din curtea lui și ale altora. Se închidea în casă zile și zile. O grămadă îi trecură pe sub cuțit. Unei capre vru să-i prindă încă un uger ca să dea mai mult lapte, unui curcan îi luă capul și încercă să-l pună la un câine, cu o pisică se căzni să facă ouă, se chinui să agațe aripi pe spatele unui godac ca să poată zbura. Degeaba, nu făcea decât să mutileze și să răpună tot ce apuca în mâini. Mai rar însă om așa bătut în cap, căci sfârși prin a căuta să-și agațe de urechile lui alte două urechi, de ied, și crezând că reușise, la apusul soarelui izbucni din casă urlând ca lupii, cu capul tot în sânge, de se făcură la el oamenii de pe stradă: „Ești într-o ureche, bre Dumbravă, o să izbutești tu când ți-o zbura porcu’!…” Și îndată îi picară pe jos toate patru urechile.

Caută potcoave de cai morți

Vorba – veche – vine din Cuba. La sfârșitul bătăliei de la golful Guantánamo (iunie 1898) zăceau pe câmp 235 de soldați și 14 ofițeri morți, americani și spanioli, 68 de cai și 3 câini. Cifrele nu sunt precise. La un chef după bătălie, un căpitan yankeu guraliv, Jester Dunn, se lăudă că la el în Pinola (MS) avea un atelier cu 9 muncitori, topitorie, forjă și laminor, unde lucra comenzi pentru armată, însă că acum ducea lipsă de materie primă și că ar plăti bine dacă ar găsi. O ordonanță mai neroadă ciuli urechea, îi veni o idee și după chef îl găsi pe căpitan amețit într-un colț: „Trăiți dom’ căpitan, aveți nevoie de fier la topit?” „Mdeaa…” zise ăsta pe jumătate cherchelit. „Și cît plătiți?” „Ăăă… păi 10 cenți la… stone” ¹². „V-aduc eu buluc!” sări soldatul și zbughi vesel pe ușă. Fugi la baraca de lemne, smulse un fierăstrău și un sac, o tuli pe câmp, așteptă noaptea și, la lumina lunii, se apucă agitat să reteze copitele cailor. Gândise că putea strânge ca la 270 de potcoave a câte două livre, adică aproape 40 de stone. 4 dolari!! Nici nu le putea duce pe toate odată, trebuia să facă 3-4 drumuri. La o vreme, doi de strajă îl zăriră cum se tot foia departe printre hoituri. „Da’ ce face ăla acolo?!” se miră unul. „Eu știu?!” râse celălalt, „un nătărău cred, care caută potcoave de cai morți”! ¹³

Ce-i în gușă și-n căpușă

La Curcuzan în curte era mai mereu foială de păsăret că trebuia să-ți croiești drum printre ele ca să ajungi până în casă. Nu mai încăpeau în coteț. Avea de toate: găini, cocoși, rațe, bibilici, pui, curcani. O parte le vindea la târg, o parte dădea la primar, la popă și la sergent, pe unele le ținea pentru ouă și pui, pe altele pentru supă. Era prosper omul și gospodar foarte. Se mai fălea și cu știința medicală, de era chemat la oameni chipurile ca veterinar. Doar că de la o vreme văzu el că una dintre găini se cam damblagise: umbla teleleu Tănase, cotcodăcea spart. Poate de-aia n-o mai sărea cocoșul. O prinse așadar odată, o puse pe masă, îi legă labele și-ncepu s-o caute. Nimic! Ia lupa și o caută, o caută, o palpează, doar-doar. Și când îi deschide larg ciocul, în gușă hopa! o roșeață! Ia atunci o lupă mai mare, apasă găina să nu se zbată, îi fixează ciocul larg deschis și examinează roșeața. Mă să fie! O luă atent la puricat și hop! la gât găsi o căpușă. Ahaa!… Te-am prins. Strânse atent căpușa tare cu unghiile, să nu-l muște, până când asta căscă larg-larg botul. Asta-i bună! Aceeași roșeață! De unde pricepu că ce era în gușă venea de la căpușă, pe care o storci cât ai zice pîs. Iar găinii îi dădu cu gaz.

Colac peste pupăză

Familia Horbotă avea un flăcău, Ilie, 15 ani, zis Pupăză, nu se știe de ce, poate pentru că avea părul creț și tot era cu capu-n-nori. Vara, tata, mama și Ilie obișnuiau să iasă la iarbă verde și se puneau mai ales pe malul lacului Cernica, dar se fereau de apă căci era stătută și pentru că nici unul nu știa să înoate! Se mai întâmplă. Și într-o după amiază, ce puric l-o fi pișcat pe băiat că în vreme ce tată-su era dus după surcele iar mamă-sa întorsese spatele căutând prin saci, Ilie intră cătinel în apă, iar cînd ajunse cu ea la piept, hop! îi fugi mâlul de sub el și se trezi cu capul sub apă. Dînd disperat din mâini, îl scoase afară, țipă scurt cât putu și tot bătând din brațe iar se scufundă. Maică-sa, întoarsă pe loc, împietri, se luă cu mâinile de cap și strigă după bărbat, care năvălind din pădure văzu pe băiat – care ajunsese abia la vreo zece metri de mal – cum tot intra sub apă și ieșea, împroșcând tare. Omul se repezi să se arunce după el, dar se opri brusc dându-și seama ce prostie era gata să facă: s-ar fi înecat amândoi. Pe mal o barcă, cu un colac greu de plută. Luă omul colacul în fugă, strigă băiatului „Ia aici!”, își făcut vânt și zvârli colacul cât putu în direcția lui Pupăză, care chiar atunci apăru din apă, iar colacul îl izbi drept în moalele capului, de-l dădu de tot la fund.

Cuiul lui Pepelea

De mult era un dogar, Pencu Damian. Făcea sau dregea butoaie, putini și alte vase din lemn îndoit. Era vestit pentru că luase meseria de la un turc care îmbina șipcile într-un fel anume și nu folosea neam fierul „să nu strice gustul”, zicea el. Într-o zi intră la el o grecoaică bogată, Fotini Stavrotachis. Cu ea o slugă ținea în brațe o amforă rară. Femeia ceru dogarului să-i facă una la fel din lemn, s-o aibă la caz că asta s-ar sparge. Apoi urma ea s-o picteze. Scrută Pencu amfora, o pipăi, o măsură, și zise: „O să fie mult”. Cât?” Se scărpină el și zise: „O mie”. Femeia îi întinse scurt banii. „Am nevoie în trei zile. S-o faci cum știi bine. Și ai grijă de vas.” Și plecă. Pepelea se puse pe dată la treabă, cu atenție mărită, și lucrul înainta bine. Ajuns la toartă, prinse partea de jos cu un dop de lemn, o îndoi, dar când să prindă susul, dopul sărea, și nici pe cel de sus nu-l putea înțepeni. Asudase. Chin mare. Și avea el un băiețel, Petre, zis Pepelea, care-i tot stătea între picioare, dar omul îl lăsa, că-i era drag de el și vorba aia, poate învăța meșteșugul. Copilul găsise un cui pe jos și-n joacă tot vroia să-l bată cu o piatră în podea. Lehămisit, Damian luă cuiul lui Pepelea și din patru lovituri de ciocan fixă toarta.

Cum e turcu’ și pistolu’

Furios că birul se rărea, vizirul Eren trimise sol la curtea beiului Nicolae Caradja ca să pună ordine. Se înfățișă așadar sclivisit dragomanul Bülent în fața Domnului: turban mare cu pană de struț, mustăți unse furculiță, pelerină cu fir de aur, șalvari negri cu praf de argint și fezuri azurii în picioare. La brâu, două pistoale cu mânere de fildeș. Nici una nici două, Bülent ceru semeț socoteală beiului, care, luminos și rece, zise turcului că la domnitorul țării un sol întâi se ploconește și abia apoi vorbește. Acesta înțepeni și începu să se bâlbâie: de atâta mânie nu-și mai găsea cuvintele. Clocotea și dădea din mâini. În timpul ăsta beiul se uita în zare. Deodată dragomanul țipă și băgă mâinile la brău, smulse pistoalele și le ținti tremurând către domnitor, care se smulse drept din jilț rămânând țeapăn, cu ochii ca flăcările. Se făcu tăcere. Verde, turcul iarăși bolborosi ceva de neînțeles și armă pistoalele. Caradja, de piatră. Bülent apăsă pe trăgaci, și… din verde trecu în galben: nimic, cocoșul pocni în vânt. Încă o dată, și încă o dată. La fel, iar Domnul nemișcat! Așa că dragomanul hotărî că nu mai avea decât să-și înmoaie picioarele și să cadă lat pe pavajul de marmură. Zis și făcut. Iar în spate, un străjer cu ochiul, la ureche către celălalt: „Cum e turcu’ și pistolu”.

Dus cu pluta

În tot ținutul Bistriței, de la Budacu de Jos la Rebrișoara și de la Șintereag la Tiha Bârgăului, de când nici nu se mai știe, cei mai mulți bărbați se ocupau cu plutăritul. Meseria asta se dădea din tată în fiu și mai încolo. Tot așa și în neamul lui Drâncaș Ludovic, unde băiatul cel mare, Cicero, mâna pluta singur de la 16 ani. Dar chiar destoinic fiind, era necopt, și mai cu seamă puțin într-o dungă. Îl știau toți că nu te puneai cu el când era vorba de câte o ispravă. Așa odată se urcă într-un dud și stătu pitit acolo o zi întreagă făcând ca bufnița. Altădată puse momeli la un cuib de șobolani, prinse doi, îi legă de cozi cu o sfoară lungă și se plimbă fain cu ei pe ulița mare de țipau femeile, că bieții șobolani căutau să scape în toate direcțiile. Până într-o seară când trecu gardul la boier, se furișă în ocolul animalelor și ochi un ied care abia făcuse ochi. Îl aduse acasă și se culcă cu el în pat. Boierul, însoțit de doi jandarmi, se repezi dimineață la casa lui Drăncaș, dădu ușa de perete, se proțăpi în mijlocul camerei și strigă către el: „Copilu’ tău mi-a furat un ied. Unde e, să-i f…t mama lui în bătaie?” La care tatăl, liniștit către boier: „Mama lui uite-o aici. Lăsați boierule, că Cicero nu e, e dus cu pluta”.

Dus cu sorcova

Era la un sfârșit de an. O iarnă ca-n basme, cu o zăpadă ce rupea crengile. Spre seară, într-un sat pierdut în munți, un băiețel de vreo zece ani pe nume Petrache se hotărî să iasă la sorcovit. Își făcuse sorcovă nouă, din hârtie scrobită, sârme, panglici, mărgele și lemn de tei. În zadar încercară părinții să-l oprească. Știau ei ce știau. Copilul însă nu: nu știa ce știa toată lumea – că era rău lunatic. Așa că o zbughi afară. Tată-su după el, doar că după o vreme îi pierdu urma: Petrache era mai iute, și se opri abia în celălalt capăt al satului, și numai ce bătu în ușă la ai lui Dorobanțu și începu cu „Sorcova vesela să trăiți să-mbătrâ…”, că ieși femeia furioasă cu o mătură, țipă la el și-l goni de pe prag. Băiatul schimbă atunci curtea și se propti alături la fereastra lui Mangiaropol și abia că începu cu „Sorcova vesela să trăiți să-mbă…” și se pomeni cu o fleoașcă de apă venită de nicăieri și cu o voce groasă mormăind „Fugi de-aici mă nebune!” Și așa mai departe, unul după unul, la Dragomir, la Stavrache, la Onescu, la Hosteș, unde câinele se făcu către băiat, care mintenaș o rupse la fugă cât îl țineau picioarele, azvâlind cât colo pacostea de sorcovă. Și dus a fost, că n-a mai fost să fie găsit niciodată.

[…]

[3 decembrie 2025]

L’article Poveștile vorbelor (2/5) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

A călcat pe bec

Stranie și tristă întâmplare! În 1952, România a putut înscrie numai doi participanți la proba de 5000 m din cadrul Jocurilor Olimpice de la Helsinki: Neagu Fodor (29), revelație a atletismului național și Marin Codruleț (21), tânără speranță din Moldova. Fiecare a fost cazat în câte o cameră împreună cu alți trei atleți din diferite țări. În seara dinaintea cursei de calificare, dintr-un motiv rămas nedeslușit, lumina din camera lui Fodor s-a stins. Unul dintre colegii de cameră, americanul Jackson Bern, s-a urcat pe un scaun, a scos becul din plafonieră și a constatat că era ars. Prudent, l-a pus pe comoda din cameră pentru a anunța a doua zi serviciul de întreținere și a informat cei trei colegi de cameră de acest lucru. Fodor însă deja moțăia, și a dat din cap instinctiv. Oricum, nu știa engleză. Noaptea, așezat cumva instabil, becul s-a rostogolit încet, a căzut de pe comodă dar nu s-a spart. Înspre zori, Neagu a fost trezit de o nevoie naturală și îndreptându-se către baie a călcat pe bec. Ce a urmat e ușor de bănuit, dar fapt e că dimineața Neagu Fodor nu a mai putut să se alinieze la cursa de calificare, unde urma să concureze chiar alături de cehul Emil Zátopek, care de altfel a și câștigat medalia de aur. Cât privește pe tânărul Codruleț, acesta nu s-a calificat.

A dat colțul

Veniamin Istrate a fost un faimos acordeonist din Prundu Bârgăului. În comună i se dusese buhul că ar putea fi nemuritor. Zi după zi, lumea se uita îndelung la el cum pornea liniștit la magazin, după care se întorcea în plasă cu pâine, lapte, ceapă și țigări. Fapt e că Veniamin împlinise 96 de ani și oamenii se întrebau când oare o să i se facă milă lui Dumnezeu ca să-l ia. Deși, fie vorba între noi, bătrânul ăsta al lui Istrate era verde, și nu arăta neam că ar suferi de vreo boală sau poate de vreo supărare, cu toate că de peste douăzeci de ani nimeni nu mai știa prea bine cu ce se ocupa și cum își trăia viața. Și timpul a trecut. Odată, când se uitau ei iarăși cum se îndepărta încetișor pe stradă, moșul dădu colțul către magazin. Dar trecu ceva vreme și iată că nu mai apăru. Pe la ferestre, oamenii se întrebau din priviri. Așa că un vecin strigă la un băiat de pe maidan să dea o fugă să vadă ce-i cu el. Și numai ce băiatul se întoarse cât ai clipi, strigând în gura mare „A murit moșu’ după colț! A dat colțu’ și a murit!” Și-ntr-adevăr, moșul se prăvălise rece pe trotuar cu plasă cu tot.

A dat cu mucii în fasole

Anuța a împlinit un an. Festivitate pentru tăierea moțului. Familie, prieteni. Printre ei, Sorin G., urnit cu chiu cu vai căci răcit cobză. Masă mare, feluri multe. Mama, bunicile și mătușile să se întreacă în preparate fine. Aperitive, antreuri, gustări, salăți, ciorbă, budinci, fripturi, garnituri, murături, deserturi. Sorin, chinuit, nu se atinge de bunătăți. Nu că nu i-ar fi poftă, dar nu e în stare: numai cu fața în batistă (schimbase deja câteva), strănută, tușește, ochii roșii, trage nasul, mucii curg gârlă. Tocmai în dreptul lui, un deliciu: într-un castron ajunge fasolea bătută cu ceapă prăjită. Un vecin dă să bage lingura dar na!, chiar atunci mucii se întind șiroaie! Omul se oprește, pufnește, se ridică brusc, dezgustat: „Bre Sorine, de ce ai mai venit bre în halul ăsta ?!” Sub batistă, bolnavul galben de neputință. Mesenii încremenesc. Vecinul: „Hei, lasă-ne să mâncăm!!” La care Sorin, după câteva clipe de tăcere, sare brusc (scaunul se răstoarnă), dă batista la o parte, adună un pumn de muci multicolori în palmă și, de ciudă, plesnește cu ei în bunătatea de fasole bătută. „Na-vă !” Și dispare de la masă înfuriat, în scâncetele sărbătoritei.

A dat cu oiștea-n gard

Pe vremea când încă nu apăruse automobilul, era în Oltenia un căruțaș destoinic, Pantelimon Oblagă, zis Pandele. Omul avea cal și ditai căruță și adunase un ban frumos tot cărând azi cartofi, mâine pepeni, poimâine lăzi cu struguri, și altele. Calul, Fulger, puternic. Căruța mare, putea încărca în ea ca la o mie de ocale. Într-o toamnă dădu frigul mai devreme și când să plece către târg, Pandele văzu că pe jos era alunecuș. Căruța plină, grea. Stârni calul și urni căruța, dar numai după câteva clipe, unde strada era un pic aplecată la stânga, căruța o luă încet la vale pe o rână, și trage Pandele de hățuri, calul nu, că-i alunecau și lui copitele iar roțile erau ca pe patine, și Pandele să sară jos, urlă la cal, degeaba, că numai ce se înfipse căruța cu oiștea taman în gardul… cui ? păi al primarului, firește, că nu putea să aleagă tufărișul de lângă. Nu doar că se răsturnară cu zgomot uriaș toate lăzile cu mere, dar se prăvăli gardul peste cotețele de găini din spate. Și oare nu ieși primarul cu toporul? Și când văzu omul pacostea – gardul fărâmat, nouă găini și două cloști strivite, un cocoș șchiop care zbiera ca la cutremur – ce să mai vorbim… pe scurt căruțașul fu pus la cheltuială ca să repare totul și să înlocuiască păsările moarte și cocoșul schilodit, de rămase fără un ban.

A dat la rațe (1)

Era odată un om necăjit și sărac nevoie mare. Trăia cu femeie și copii într-un bordei jalnic de la marginea Hârtoapelor. N-aveau de nici unele, abia o găină și două rațe. Lumea îi știa de Jianu și Zafta. Abia își târau zilele, murdari și jigăriți, mai mult șterpelind prin târg. Într-o seară, trăgând apă la fântâna din sat, Jianu găsi în găleată un vas cu toartă, cam cât o sticlă. Din ceva galben, ca aurul. Pe loc îl băgă în sân. Acasă îl arătă la femeie și copii, de se holbară toți ca la Maglavit. Noaptea dormi cu el în brațe. Dimineață fugi la Rupea, unde știa prăvălia unuia Ari Golștain. Puse vasul pe tejghea. Negustorul se uită mut la vas, apoi la om, iar la vas, la om, până când: „L-ai furat?”  Jianu, cu ochii mari: „NU! Pe copiii mei. L-am găsit aseară în fântână!” Negustorul se mai uită odată, zgârie vasul cu un cuțit, apoi dă o perdea la o parte. Jianu după el. „Stai aici!” și trase perdeaua. Jianu clănțănea. După un timp, omul iese cu o pungă și o pune pe tejghea. „Poftim!” „Ce-i asta?!” „O sută de cocoșei.” Jianu se uită și el mut la celălalt, smulge punga și fuge din prăvălie.

A dat la rațe (2)

Ajuns la bordei, Jianu goli vinul acrit pe care-l mai avea, luă cinci cocoșei și se repezi în sat la băcănia lui Chivu unde îi puse în față cu grijă cei cinci galbeni. Ăsta să pice. Jianu de colo: „Îmi dai…” și pe de rost, o listă întreagă – nu se mai sfârșea, apoi se așeză liniștit să aștepte cumpărătura. După ce încercă banii să nu fie falși, Chivu strigă pe Pandele să apropie căruța ca s-o umple. După un ceas, acesta, cu Jianu și Zafta, deșertară în fața bordeiului o movilă de minuni. Le trebui celor doi seara întreagă să gătească masa pentru ospăț, căutând să nu se ghiftuie înainte ciupind din toate. Vestea ducându-se, la gard se adunase puhoi, cu tot cu lăutari. Când fură gata, Jianu deschise poarta și lumea se buluci la masă. Abia că intrau în odaie. Lăutarii, geamparale. Mesenii băgau în ei ca după secetă, cu Jianu în frunte. Și tot așa, fără oprire, se făcu noapte. Jianu abia mai stătea pe picioare, burdușit de măncare și vin, până cănd se nărui pe podele. Oamenii îl urniră cu greu și-l duseră afară la aer, unde acesta, clătinându-se cu cerul și cu pământul, dădu din el peste cotețul cu rațe.

A dat ortul popii

Vorba asta duce pe vremea când în țară se plătea în lei vechi, iar ortul era un ban cât un sfert dintr-un leu. Pe atunci, după nunți, botezuri și îngropări, era obicei ca preotului să i se aducă drept mulțumire și pentru osteneală câte o rață, un cocoș, o gâscă, o găină sau chiar un miel, după starea fiecăruia. Și numai că într-o zi, după o furtună, unui țigan cazangiu înstărit zis Tăciune i se înecă fetița de șase ani într-o baltă. Jale mare în țigănie, puhoi de lume, urlete și tânguieli de spărgeau pietre pe drum. Duseră moarta la îngropare cu alai într-un sicriu de doi coți, alb, o minune. Se plângea și se jelea dincolo de putință, mai ales când închiseră groapa. Apoi lumea se împrăștie; popa la fel, se duse și el acasă și se luă cu alte treburi. Nu-i ieșea din minte nenorocirea, dar uite că țiganul nu-i dăduse nici un drept. Și abia seara Tăciune bătu la ușa popii. Străveziu, buhăit, aiurea, îngăimă: „Părinte, eu n-am… gospodărie, n-am ogradă, ia aici.” Și-i luă mâna, o sărută, și-i puse în palmă o pungă, după care se întoarse și plecă. Popa, mut, deschise punga și ce găsi în ea? 200 de orți.

Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’

În Florența anului 1491 trăia Leonardo, zis Leo. Pictor, inginer, astronom, filozof, anatomist, matematician, sculptor, poet, arhitect, inginer constructor, diplomat, inventator, compozitor, fizician, fiziolog, botanist, chimist, zoolog, tâmplar, caricaturist, om de știință, desenator, designer, scriitor, artist vizual. Împreună cu el trăia Aldo. Bard. Cei doi împărțeau în ascuns o pasiune puternică, de lumea începuse să șoptească despre acest trai neobișnuit, iar vorba târgului ajunsese să-l scoată din fire pe Leonardo, care chemă patru dintre ucenici, le întinse câteva schițe de-ale lui, le dădu tot materialul necesar și le porunci să picteze  pe afară casă, poartă și gard potrivit cu acele schițe. Ce înfățișau ele ? Numai scene din iad, căci artistul se gândise că așa făcând, asta le va muta oamenilor mințile și vor fi lăsați în pace. Zis și făcut. Cât ai clipi vestea se răspândi în toată cetatea, de lumea se perinda cu ochii holbați prin fața proprietății iar unii o luau numaidecât la sănătoasa. Acum că lucrarea era terminată, în casă cei doi petreceau în sfârșit zile tihnite. Iar când vecinii și toți se obișnuiră, perindarea se mai rări. Doar când mai trecea câte unul care se mira și cădea pe gânduri, de la o fereastră un vecin îl lămurea, cinic: „Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leobardu.”

A făcut-o cu ou și cu oțet

Spre sfârșitul unui ospăț strașnic întins pe două zile, Hilaria, proaspăta soție a bătrânului senator Lepidus, care de prea mult vin își pierduse controlul, începu să-l înțepe pe Gallus, prefectul Romei și amantul ei ascuns. Soțul, Lepidus, moțăia deja alături de alți patricieni și generali vârstnici din jurul mesei, iar câțiva, mai în putere, începuseră să schimbe priviri piezișe. La început Gallus nu-i dădu atenție – avea teme majore de analizat cu vecinul consul Aquila. Nepăsarea lui ațâță însă femeia, care se revărsă în săgeți încă mai ascuțite și explicite. „Toată lumea știe cât ești de ursuz, și o acritură, un bleg, na!” Lepidus se opri din conversație și deveni atent. „Și când vii din pretoriu sandalele îți put a bălegar, nu știu, sau ouă clocite, pfui!” Hilaria se dezlănțuise, nimeni nu pricepea de ce. Între ei, mesenii se uitau cu o mirare și un dezgust care nu scăpă prefectului. „Ce te uiți ?, N-am drep…?” Dar femeia nu sfârși pentru că amantul smulsese o mică amforă cu oțet pe care, cu un răget, i-o vărsă pe față și pe straie. „Curvo!” Hilaria țipă ca mușcată de șarpe dar din coșul uneia dintre sclave omul luase deja trei ouă proaspete pe care i le sparse în cap, după care se puse să o ungă pe unde apuca. Mânjită din plin, femeia fugi afară și se ascunse până a doua zi.

A făcut-o de oaie

La curtea regelui Poloniei Stanisław Pierwszy Leszczyński, baronul Włodzimierz Brzęczyszczykiewicz-Tenczynek, mare șambelan și mare gurmand. Deodată, monarhul îl anunță că peste trei zile îi va vizita domeniul Międzybrodzie Bialskie și că vor discuta despre situația creată la granița de răsărit. Baronul luă foc pe loc. Grăbi sol la reședință ca majordomul Grzegorz Dzieduszycki să facă pregătirile iar bucătarul Przemysław să aranjeze ospățul. Acesta știa bine că fripturile de oaie erau de evitat: nici regele nici baronul nu suportau mirosul. În schimb amândoi se delectau cu antricoatele de vacă. Ghinion: de curând, vitele domeniului și dimprejur fuseseră sacrificate căci făcuseră mastită. Bucătarul tăie iute patru oi mai mari, alese părțile cele mai bune și le puse la fezandat, ca să piară șmagul. Veni ziua vizitei. Totul sclipea: săli, paturi, gărzi, servitori și desigur masa, fastuoasă, care deschise protocolul. În fața fiecărui platou, într-o ceșcuță, un bilet cu numele felului de mâncare. După gustări și supe fine, regele servi din platoul unde scria Antrykot Wołowy¹⁴, dar după câteva clipe, abia simțind izul, regele sări în picioare strigând „To nie jest antrykot wołowy, tylko baranina. Króla nie oszukasz!” ¹⁵A doua zi, bietul de Przemysław își pierdu capul…

A ieșit basma curată

Iată acum povestea unui fătălău pederast, travestit și talentat, ajuns cântăreț și povestitor la curtea domnitorului Moldovei Constantin Mavrocordat, ba chiar omul său ascuns de nădejde. În ceasurile lui goale când nu era pe lângă Domn, se ascundea, schimba vocea și deseori reapărea în straie de muiere, sulemenit și împopoțonat de nu-l mai cunoștea nimeni. Azi așa, mâine așa, până-ntr-o zi când unui străjer i se aprinse de el și începu să-l urmărească prin palat. E drept că flăcăul se întrecuse în pricepere: obraji purpurii, gură cireașă, cosițe bălaie strânse sub năframă, piept bogat, mers legănat de cadână. Ajunși într-un colț mai ferit al grădinii, nici unu nici doi străjerul se aruncà să smulgă basmaua și bluza de pe el, pe care le azvârli pe pământ, atâta numai că tânărul, chiar dacă svelt, știa să se apere. Cu o singură lovitură năpraznică de genunchi sub chimir, prăvăli soldatul în nesimțire pe podele, după care culese calm bluza de pe jos, o scutură atent, se îmbrăcă încet, apoi luă basmaua, o curăță și pe dânsa cu mare grijă, legă părul și ieși din grădină pe alee, cu pas legănat.

A nimerit orbu’ Brăila

Orbul ăsta a fost Neacșu. Neacșu s-a născut și a trăit la Buzău în vremea lui Vodă Cuza. Flașnetar și burlac, el de mic a avut o dorință fierbinte. Aflase despre Dunăre ca fiind o apă întinsă care se varsă în Marea Neagră și lucrul ăsta l-a încântat, așa că anii trecând, a devenit din ce în ce mai nerăbdător să ajungă și el la Dunăre, să audă foșnetul valurilor și măcar să bage piciorul în apă. Ce nu se știa, e că lui Neacșu ăsta, chiar orb din naștere fiind, îi mergea mintea. A stat deci o vreme să pitrocească cum să facă el asta fără vedere, apoi într-o bună zi a ieșit la drum, a făcut semn la o căruță, la două, la trei, până cănd una s-a oprit și i-a zis omului: „Trebuie să ajung la Tulcea. Soră-mea e pe moarte.” Și omul îi zise: „Da’ eu nu merg decât până la Mircea Vodă”. „Nu-i nimic, oi vedea mai departe”, i-a răspuns Neacșu. Și când au ajuns, s-a dat jos și a așteptat din nou una, două, trei căruțe, până când una s-a oprit. Asta l-a dus până la Traian. Și abia la a treia, după zece zile de la plecare, a nimerit la Brăila. Și nu doar că a putut asculta foșnetul valurilor, dar a și intrat un pic în apă bâjbâind pe lângă un ponton, la mal. Iar pontonierul îl urmări cu admirație și strigă vesel: „De unde ești măi orbule? „Din Buzău.” „Ei, atunci bravo bre, ai nimerit orbule Brăila!!”

A sta de șase

De data asta e vorba despre pozne de copii năstrușnici. În București, pe o stradă din Cotroceni, o șleahtă de copii a născocit un fel special de joacă de-a v-ați ascuns. Se trăgea la sorți și pe unul dintre ei pica ghinionul să stea la colț. Acolo număra el rar până la zece, cu fața la perete. Ceilalți copii fugeau și se ascundeau fiecare pe unde putea sau găsea. Când termina numărătoarea, ghinionistul striga „Cine nu e gata îl iau cu lopata!” după care pornea la căutat. Iar ceilalți chicoteau prin ascunzători. Ei bine, dacă după o vreme păcăliciul nu-i descoperea pe toți, trebuia să stea din nou. Dacă însă îi găsea chiar pe toți, se trăgea din nou la sorți, dar desigur fără cel care stătuse, și următorul care pica stătea acum în orice caz de două ori. Și tot așa, următorul stătea în orice caz de trei ori, apoi de patru, de cinci și în sfârșit de șase ori. Se pare că aici s-au oprit, pentru că nu se mai distra nimeni să stea mai mult. Iar cu anii expresia s-a și scurtat, și schimbat.

Ai noștri ca brazii, cu mucii pe piepți

15 ianuarie 1878. Noaptea. La sudul Dunării, românii atacă Vidinul, bastion otoman, azi în Bulgaria. Colonelul Filimon Dobre ordonă companiei IV Infanterie să delege un pluton să apere căruțele cu provizii din pădure. Căpitanul Bulză alege pe sergentul Sever Comârzan cu optsprezece ardeleni aspri, cât dulapul, perii perie, mustățile mături. Ordinul căpitanului: „Nu mișcați până nu mă întorc eu”. Ostașii: „Să trăiți!” Aprind făcliile și fac roată în jurul căruțelor, drepți, cu mâna stîngă pe pușcă. Cer sticlos. Ger. Printre brazii ca sulițele, milioane de stele. Oamenilor nu li se văd decât ochii. Înfofoliți în dulămi, căciulile pe sprâncene, tropăie pe loc strângând degetele în mânușile de lână. Minus 25 de grade. După vreo oră-două, nasul începe să curgă. Departe trag tunurile. Țepeni lumânare, nu mișcă niciunul, doar ochii, stânga-dreapta să prindă vreun foșnet. Mai trece o vreme și începe să se crape de ziuă. Ardelenii nemișcați. Cu răsăritul, aerul mai învie. Cînd se uită unul la celălalt, toți arătau ca statuile de gheață, împietriți, iar la jumătate din ei ieșeau din nări țurțuri frumos colorați, unii scurți, alții lungi aproape cât o palmă, care începuseră să picure ba pe mustăți, ba pe piepți. Întors curând, căpitanul felicită pe fiecare din pluton și-l propuse la decorație.

Au spălat putina

Doi prieteni, ștrengari, puși numai pe șotii, care de care mai felurite și mai nerușinate: Costel Calomfir, zis Coca (9), și Dobre (11). Unge clanța lui Călan cu rășină, zvârle broaște în puț la Cercel, varsă ulei la ușa Catargiilor, sperie vaca primarului. Și câte alte obrăznicii, doar că nimeni nu-i prinsese. Odată Dobre veni cu o idee majoră. „Băi Coca, hai să furăm lapte acru din cășărie.” „Ești prost? Ce-s facem cu el? Să-l bem?!” „Prost ești tu. Mergem pe la curți și-l dăm la câini să se cufurească.” Costel vede lumină. Așteaptă ei o noapte neagră cu ploaie mică, iau damigeana, intră tiptil pe fereastra de jos și ajung în sală. Când colo, putina cu lapte acru mai înaltă decît ei. Nu-i nimic. Dobre ține scara lui Costel care intră în putină. Noroc că era pe sfert, că poate s-ar fi înecat. Umple el damigeana, o dă acolitului, se trage de margini și iese cu greu. Dar surpriză! Tot noroiul de pe ghete îl spălase în putină! Iar în sală tot urme de noroi. Iar acum și de lapte. Niște câini lătrară. Băieții uitară de noroi și o zbughiră înapoi pe fereastră. În zori, lăptarul să-și smulgă perii din cap. Dar rămăseseră urmele de noroi și de lapte. Puțin a trebuit ca cei doi să fie dovediți, iar drept pedeapsă spălară putina și întreaga pardoseală până li s-a făcut acru, după care se făcură nevăzuți.

[…]

[3 decembrie 2025]

L’article Poveștile vorbelor (1/5) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

Dan, 38, fost jockey pisat de copitele unui cal speriat de tunet, zburat din sport și angajat ca arhivar; Ben, 55, fost chimist grad 1, ars grad 3 la o explozie în uzină, divorțat, căzut la ajutor social; Lea, 43, fostă vioară întâi, biciuită de plesnirea corzilor ticluită de o rivală bicisnică, acum figurantă în filme cu monștri; Ric, 38, fost maistru electrician, carbonizat de un motor trifazic inundat, ajuns surdomut și manipulant de colete; Zoe, 33, fostă profesoară de balet, trecută printr-un tobogan de gunoi din bloc până jos în recipientul cu sticle sparte, mamă divorțată și de atunci șomeră; Jan, 58, fost zidar, picat de pe o schelă șubredă în bena cu carbid, ieșit fără piele, devenit bețiv la domiciliu; Ela, 24, fostă activistă ecoloagă alunecată sub o secerătoare într-un marș anti OGM, tocată mărunt, trecută ca oloagă la munca de birou; în fine Nic, 47, fost consultant-șef, măcinat scurt de elicea unei bărci luată razna, scuipat din cabinet, depresiv și reconvertit ca marionetist.

Întreg acest echipaj de pociți plesnea de dorința reabilitării. La ședința de întemeiere a societății ce urma să piloteze operațiunea, Geo apăru ultimul, împingând cu forțele proprii ușa sălii și chiar închizând-o după el. Apoi, precum un păianjen uriaș, se târî anevoie până la fotoliul larg din capătul mesei de conferință unde luă loc în aplauzele participanților. Câteva ore mai târziu, atent și abil organizator, omul reuși să rezolve fără prea mare greutate practic fiecare subiect aflat pe ordinea de zi: crearea societății, adoptarea statutelor, repartizarea funcțiilor, a răspunderilor și atribuțiilor, ierarhizarea priorităților, trasarea direcțiilor de acțiune, stabilirea obiectivelor, planificarea etapelor și definitivarea calendarului de lucru. Subiectul cel mai sensibil îi dădu însă și cel mai mult de furcă: fixarea domeniului de activitate. Sau domeniilor. Pentru că trebuie știut că tocmai pe această temă esențială se încleștaseră fără rost dar fără milă adepții formulei soft cu cei ai formulei hard.

Grupul soft înțelegea inițiativa ca pe un exemplu, o lecție, în timp ce grupul hard vedea în ea o răzbunare. Ciorovăială în van. Până când în fine ascendentul fondatorului triumfă. Geo tranșă scurt și sec: peste antipatie, ciudă, ranchiună și aroganță, dincolo de motive mai mult sau mai puțin întemeiate, noua entitate ce lua naștere în acea zi avea să fie activă în chiar domeniul care-i dăduse numele, argumentând, explicând, învățând, răspândind și susținând nespusa bucurie de a trăi. Și asta tuturor doritorilor – mutilați și nemutilați, urâți și frumoși, proști și deștepți, săraci și bogați, șamd. Pe moment, autoritatea hotărârii surprise, astfel că trebui să treacă ceva timp până când – după schimburi intense de șușoteli – cei prezenți încuviințară în unanimitate acest obiect de activitate, spre mulțumirea declarată a lui Geo, care pronunță încheierea întrunirii abia către seară, într-o ambianță electrică, fiind stabilit ca acțiunea să fie lansată cât mai repede cu putință.

Perfect. Dar obiectul de activitate ce fusese ales impunea drept etapă premergătoare și obligatorie ca toți cei nouă membri ai echipei de conducere să se “rezolve” ferm pe ei înșiși înainte de a se pune să argumenteze, explice, învețe, împrăștie și susțină către alții nespusa bucurie de a trăi. Ori acest obiectiv nu era de loc ceva sigur, pentru niciunul dintre ei. Fu nevoie ca planificarea inițială să fie schimbată de mai multe ori. Calendarul de lucru se dovedise prea ambițios, dacă nu chiar nerealist. Munca era grea, obstacolele numeroase și redutabile, așa că entuziasmul originar – deși nu pieri – fu înlocuit de trudă. Ieși astfel iute la iveală că nimic nu se putea îndeplini cu adevărat în acest sens, că întreaga caznă personală pe care o asumaseră era sortită eșecului în lipsa unui element-cheie. În lupta fiecăruia cu fostul “sine” nu se putea birui fără o drastică prefacere interioară. Dar pentru așa ceva era nevoie de o țintă nouă, de o altă rațiune de a fi. Mai ambițioasă.

În încleștarea cu proprii demoni iscați în urma atâtor chinuri și instalați confortabil de atunci, misiunea membrilor grupului era de a se preschimba din cei nouă mizerabili în cei nouă magnifici. Cu biciul necruțător al autorității sale tot mai severe, Geo impuse fiecăruia o disciplină de oțel, pe care însă – ca subtil psiholog – o însoți cu un fel de îndrumar metodologic ajutător ce cuprindea marile direcții pe care viitorii magnifici erau chemați să se concentreze. Țelul urmărit nu era ca aceștia să aleagă dintre ele, ci să se străduiască spre a folosi cât mai multe. Și așa făcând, după mari înfrângeri și mici izbânzi, urmate de mici înfrângeri și de mari izbânzi, trecu mai bine de un an până când, unul câte unul, începând cu Nic – cel mai sârguincios, și încheind cu Lea – cea mai căpoasă, cu toții izbutiră să biruiască. Să se biruiască. În tot acest timp mașina de marketing a operațiunii nu zăbovi însă ci, din contră, prepară cu migală și spor ziua cea mare a lansării.

Ce fel de munți grozavi împingea Geo în fața acestor mutilați ai vieții, la trup și mai apoi la suflet, cerându-le să-i cucerească cu mâinile și picioarele goale – vorba vine – pentru a se ridica la înălțimea activității propuse? Care puteau fi oare aceste direcții de nemaivăzută prefacere interioară, alături de însușirile ce veneau împreună cu ele? Ele însemnau deopotrivă a reduce orice la esență, a nu judeca nimic și pe nimeni, a uita cu desăvârșire de sine, a lucra fapta bună, a ierta fără margini, a fi tu însuți, a face pace cu soarta, a-ți ține firea, a deschide larg poarta inimii, a da împărătește, a dezmierda întreaga creație, a iubi și alege simplul, a milui pe alții și mai loviți, a purta neobosit grija semenilor, a te mulțumi cu ceea ce ai și ești, a te înfrăți cu natura, a vedea și a lua numai partea bună, a-ți stăpâni mințile pentru a-ți înfrânge raznele, a-ți cunoaște limitele și cusururile, a primi înfrângerile, a te întoarce hotărât în copilărie, a mulțumi mereu pentru orice.

Toate acestea și altele încă mai multe care veneau după ele au fost să le deprindă magnificii, așa încât la ziua cea mare cînd fu să se urnească tăvălugul NBT, întreaga echipă se ținea drepți să primească de peste tot spre îngrijire nevoia uriașă – pregătită cu zel – ce rupea lanțul spre a se prăvăli asupră-i. Era amiaza. În alte părți era dimineața, seara sau noaptea, dar poate doar în mijloc de pustiuri, în peșteri și pe vârfuri de munți, în adânc de oceane, în prăpăstiile pământului, mai știi? poate doar-doar în cotloane unde nu mai ajungea nici un fel de undă să fi rămas vreun suflet neștiutor a ceea ce se petrecea acolo unde bătea inima inițiativei. O casă modestă într-un cartier oarecare, gătită ca de asalt. Șase camere pe parter și etaj, asezonate ca de nuntă cu tot tralalaul necesar și trei alte odăițe într-un chioșc din curte, pentru lecțiile de îmbunătățire. Pe străzile din jurul sediului, mare de popor. Mașinăria de marketing se albise ca oțelul topit vreme de un an.

Așadar la deschidere se dovedi iute că nevoile erau mult mai mari decât închipuirea. Oamenii se năpustiră cu toate mijloacele și pe toate căile cu putință: televiziune, internet, rețele, radio, prin aer pe pământ și pe apă. Pregătirea și resursele magnificilor, precum și așteptările lor, fură înecate îndată de puhoiul suferințelor. În ciuda unor eforturi de neînchipuit, neputând brusc atrage – și mai ales instrui – suficiente ajutoare ad-hoc, echipa NBT nu reuși să facă față nevoilor mai mult decît o săptămână nici măcar în formație lărgită. Această experiență inițială se dezumflă deci precum un balon care pierde aer, într-o cruntă dezamăgire de ambele părți, iar banii se isprăviră înaintea primelor încasări serioase. Ședința bilanțului acestui jalnic eșec se petrecu într-o ambianță lugubră. Erau strânși inițiatorul, cei opt “magnifici”, cărora li se adăugau cele cincisprezece ajutoare cooptate pe rând. S-ar fi putut intona marșul funebru, dacă nu era să fie Geo.

*

Încă de la deschidere, acestuia îi apăruse viziunea greșelii sale uriașe. Măsurase în afară lumea și înăuntru forțele strânse pentru acțiunea sa. Așa înțelese Geo că ceea ce îl mânase și avea să-i împiedice lucrarea era ceva care îl minase în ascuns: trufia izbânzii într-o asemenea faptă doar prin puterile lui. Viziunea îi sublimă firea și îi ridică fața spre ajutor hotărând s-o ia de la capăt.

[30 septembrie 2023]

L’article Geo și monștrii lui (II/II) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.

L’article Geo și monștrii lui (I/II) est apparu en premier sur leCorbeau.Blanc.